Parlamentul European (abreviat PE) este una dintre cele două instituții legislative ale Uniunii Europene și una dintre cele șapte instituții fundamentale prevăzute de tratatele Uniunii. Împreună cu Consiliul Uniunii Europene (denumit și Consiliul sau, informal, Consiliul de Miniștri), adoptă legislația Uniunii Europene, în principal prin procedura legislativă ordinară (co-decizie), pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană. În urma alegerilor europene din iunie 2024, Parlamentul este compus din 720 de deputați (denumiți și eurodeputați sau europarlamentari), comparativ cu 705 înainte de aceste alegeri. Acesta reprezintă al doilea cel mai mare electorat democratic din lume (după Parlamentul Indiei), cu aproximativ 375 de milioane de cetățeni eligibili să voteze în 2024.
De la primele alegeri directe din 1979, Parlamentul European este ales direct la fiecare cinci ani prin vot universal, de către cetățenii Uniunii Europene. Prezența la vot a scăzut constant după 1979, însă în 2019 aceasta a crescut cu opt puncte procentuale, depășind pragul de 50% pentru prima dată din 1994. Vârsta minimă pentru vot este de 18 ani în toate statele membre ale UE, cu excepția Maltei, Belgiei, Austriei și Germaniei, unde este de 16 ani, și a Greciei, unde este de 17 ani.
Parlamentul European exercită competențe legislative, deoarece adoptarea legislației Uniunii Europene necesită, de regulă, aprobarea sa, alături de cea a Consiliului Uniunii Europene, creând astfel un sistem legislativ bicameral. Totuși, Parlamentul nu deține în mod formal dreptul de inițiativă legislativă (prerogativa de a iniția oficial o propunere legislativă), așa cum îl au majoritatea parlamentelor naționale ale statelor membre. Această prerogativă revine exclusiv Comisiei Europene. Cu toate acestea, atât Parlamentul, cât și Consiliul pot solicita Comisiei să inițieze procedura legislativă și să prezinte o propunere oficială.Articolele 225 și 241 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
Din punct de vedere protocolar, Parlamentul European este considerat „prima instituție” a Uniunii Europene, fiind menționat primul în tratatele Uniunii și având prioritate ceremonială față de celelalte instituții europene. Parlamentul împarte în mod egal competențele legislative și bugetare cu Consiliul Uniunii Europene, cu excepția unor domenii reglementate prin proceduri legislative speciale. În ceea ce privește bugetul Uniunii Europene, Parlamentul deține un control egal, jucând un rol esențial în supravegherea alocării resurselor financiare ale Uniunii. În ceea ce privește relația cu Comisia Europeană, care reprezintă ramura executivă a Uniunii Europene, aceasta este pe deplin responsabilă în fața Parlamentului. Parlamentul are autoritatea de a aproba sau respinge candidatul propus de Consiliul European pentru funcția de Președinte al Comisiei Europene și este responsabil pentru aprobarea componenței Comisiei Europene în ansamblu. De asemenea, Parlamentul are competența de a adopta o moțiune de cenzură, prin care poate determina demisia întregii Comisii în exercițiu.
Președintele Parlamentului European este președintele acestei instituții și prezidează camera multipartitică. Cele cinci grupuri politice cele mai mari sunt: Grupul Partidului Popular European (PPE), Alianța Progresistă a Socialiștilor și Democraților (S&D), Patrioții pentru Europa (PfE), Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni (ECR) și Renew Europe (Renew). Ultimele alegeri europene au avut loc în 2024.
Sediul oficial al Parlamentului European se află la Strasbourg, Franța,[https://eur-lex.europa.eu/legal-content/EN/TXT/?uri=celex%3A12012M%2FTXT Articolul 28 din Tratatul Uniunii Europene iar birourile administrative sunt situate în Luxemburg. Sesiunile plenare au loc, de obicei, la Strasbourg, patru zile pe lună, dar ocazional sunt organizate sesiuni suplimentare la Bruxelles, iar ședințele comisiilor Parlamentului se desfășoară, în principal, la Bruxelles, Belgia. În practică, Parlamentul activează trei săptămâni pe lună la Bruxelles și o săptămână (patru zile) la Strasbourg.
Istorie
Parlamentul, asemenea celorlalte instituții ale Uniunii Europene, nu a fost conceput în forma sa actuală atunci când s-a întrunit pentru prima dată pe 10 septembrie 1952. Una dintre cele mai vechi instituții comune, a început ca Adunarea Comună a Comunității Cărbunelui și Oțelului (CECO). Aceasta era o adunare consultativă alcătuită din 78 de parlamentari desemnați de parlamentele naționale ale statelor membre, care nu avea puteri legislative. Schimbările survenite de la înființare au fost subliniate de profesorul David Farrell de la Universitatea din Manchester: „Pentru mult timp, Parlamentul European ar fi putut fi etichetat pe bună dreptate drept o 'platformă multilingvistică de discuții'.”
Dezvoltarea sa de la înființare demonstrează cum structurile Uniunii Europene au evoluat fără un „plan general” clar. Tom Reid de la ziarul american The Washington Post a afirmat despre Uniune că „nimeni nu ar fi conceput deliberat un guvern atât de complex și de redundant ca Uniunea Europeană”. Chiar și cele trei locații de lucru ale Parlamentului, care s-au schimbat de mai multe ori, sunt rezultatul unor acorduri sau al lipsei acestora. Deși majoritatea deputaților europeni ar prefera să fie bazați doar la Bruxelles, unde își desfășoară majoritatea activității, la summitul de la Edinburgh din 1992, Franța a obținut o modificare a tratatului prin care sediul oficial al Parlamentului European a fost stabilit la Strasbourg.
Adunare consultativă
Instituția nu a fost menționat în Declarația Schuman originală. Se presupunea sau se spera că dificultățile cu britanicii vor fi rezolvate astfel încât Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei să poată îndeplini sarcini legislative. O Adunare Comună separată a fost introdusă în timpul negocierilor pentru Tratatul CECO ca o instituție destinată să contrabalanseze și să monitorizeze executivul, oferind în același timp legitimitate democratică. Redactarea Tratatului din Paris a subliniat dorința liderilor de a crea mai mult decât o simplă adunare consultativă, permițând alegerea directă și utilizând termenul „reprezentanți ai poporului”. Importanța sa inițială a fost evidențiată când Adunării i s-a încredințat sarcina de a întocmi proiectul de tratat pentru înființarea unei Comunități Politice Europene. Prin acest document, Adunarea Ad Hoc a fost creată la 13 septembrie 1952 cu membri suplimentari, dar după eșecul propunerii Comunității Europene de Apărare (vetoul parlamentului francez), proiectul a fost abandonat.
În schimb, Comunitatea Economică Europeană și Euratom au fost înființate în 1958 prin Tratele de la Roma. Adunarea Comună a fost împărțită între cele trei comunități (care aveau executivi separați), iar aceasta și-a schimbat numele în Adunarea Parlamentară Europeană. Prima sesiune a avut loc la 19 martie 1958, în Luxemburg, iar Adunarea l-a ales pe Schuman ca președinte. Pe 13 mai, aceasta s-a reorganizat pentru a se reuni în funcție de ideologia politică, mai degrabă decât de naționalitate. Acest moment este considerat nașterea Parlamentului European al Uniunii Europene modern, iar sărbătorirea a 50 de ani ai Parlamentului a avut loc în martie 2008, mai degrabă decât în 2002.
Cele trei comunități și-au fuzionat organele rămase în 1967, iar numele instituției a fost schimbat în Parlamentul European în 1962. În 1970, Parlamentul a obținut competențe asupra unor domenii din bugetul Comunităților, iar aceste competențe au fost extinse asupra întregului buget în 1975. Conform Tratatelor de la Roma, Parlamentul ar fi trebuit să devină ales. Totuși, Consiliul trebuia să convină asupra unui sistem electoral uniform, ceea ce nu s-a întâmplat. Parlamentul a amenințat că va adresa Consiliul către Curtea Europeană de Justiție; aceasta a dus la un compromis în care Consiliul a acceptat alegeri, dar fiecare stat membru ar fi utilizat propriul sistem electoral, lăsând decizia asupra unui sistem de vot uniform pentru o dată ulterioară.
Până în 1999, pentru sesiunile sale, adunarea și ulterior parlamentul s-au reunit în aceleași locații ca și Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei: Casa Europei până în 1977 și Palatul Europei până în 1999.
Parlamentul ales
În 1979, deputații săi au fost aleși direct pentru prima dată, ceea ce îl diferențiază de instituții similare, cum ar fi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei sau Parlamentul Panafrican, care sunt constituite prin numire. După acele alegeri, Parlamentul a ținut prima sa sesiune pe 17 iulie 1979, alegând-o pe Simone Veil, deputată europeană, ca președinte. Veil a fost, de asemenea, prima femeie care a ocupat funcția de președinte al Parlamentului, de la înființarea sa ca Adunarea Comună.
Ca organ ales, Parlamentul European a început să redacteze propuneri referitoare la funcționarea Uniunii Europene. De exemplu, în 1984, inspirat de lucrările sale anterioare asupra Comunității Politice Europene, a redactat „proiectul de tratat pentru înființarea Uniunii Europene” (cunoscut și sub denumirea de „Planul Spinelli”, după raportorul său, deputatul european Altiero Spinelli). Deși nu a fost adoptat, multe dintre ideile din acest proiect au fost ulterior preluate în tratatele ulterioare. De asemenea, Parlamentul European a început să organizeze voturi pentru propunerile de președinți ai Comisiei Europene începând cu anii 1980, înainte de a i se acorda dreptul formal de a le respinge numirea.
De la devenirea sa ca organ ales, numărul deputaților Parlamentului European a crescut odată cu aderarea unor noi state membre (iar în 1994, numărul a fost ajustat după reunificarea Germaniei). După aceasta, Tratatul de la Nisa a impus un plafon privind numărul de membri ce pot fi aleși: 732, număr ulterior majorat la 751 prin Tratatul de la Lisabona.
În mod similar celorlalte instituții europene, sediul Parlamentului nu era încă stabilit. În cadrul aranjamentelor provizorii, Parlamentul European își avea sediul la Strasbourg, în timp ce Comisia și Consiliul aveau sediul la Bruxelles. În 1985, pentru a se apropia de aceste instituții, Parlamentul a construit o a doua sală la Bruxelles și a mutat o parte din activitățile sale acolo, în ciuda protestelor din partea unor state membre. Un acord final a fost realizat de Consiliul European în 1992, stabilind că Parlamentul își va păstra sediul oficial la Strasbourg, unde vor avea loc douăsprezece sesiuni pe an, iar restul activităților parlamentare vor continua să se desfășoare la Bruxelles. Acest sistem cu două sedii a fost contestat de Parlament, dar a fost ulterior consacrat în Tratatul de la Amsterdam. De-a lungul anilor, locațiile instituției au fost un subiect continuu de dispută.
Parlamentul European a dobândit treptat mai multe competențe în urma revizuirilor tratatelor Uniunii Europene, în special prin extinderea procedurii legislative ordinare (denumită inițial procedura de codecizie) și prin dreptul de a aproba acorduri internaționale prin procedura de consimțământ.
În 1999, Parlamentul European a forțat demisia Comisiei Santer. Parlamentul refuzase să aprobe bugetul Comunității Europene din cauza acuzațiilor de fraudă și de gestionare defectuoasă în cadrul Comisiei. Cele două mari partide au adoptat pentru prima dată o dinamică guvern-opoziție, caracterizată prin confruntări și negocieri intense între putere și adversari politici, în timpul crizei care a dus la demisia în masă a Comisiei, primul caz de demisie forțată, în fața unei cenzuri iminente din partea Parlamentului.
Responsabilitatea Comisiei față de Parlament