miniatura|Populația maghiară din Ungaria conform recensământului din 1890.
Maghiarizarea este termenul care reunește toate politicile de asimilare etnică implementate de autoritățile din Ungaria în diverse momente ale istoriei. Aceste politici au fost folosite pentru a ajuta menținerea dominației limbii și culturii maghiare în regiunile conduse de Ungaria prin încurajarea sau uneori forțarea persoanelor din alte grupuri etnice să adopte limba și cultura maghiară și să își dezvolte o identitate maghiară.
Originea termenului
Termenul face referire în general politicile folosite în partea maghiară a Austro-Ungariei în secolul al XIX-lea după instaurarea dualismului austro-ungar și începutul secolului al XX-lea, când ungurii le-au aplicat în locul celor de germanizare, promovate anterior de austrieci, în jumătatea de imperiu devenită ungară prin Ausgleich-ul () din 1867. Ideea a apărut ca urmare a iluminismului, după care în secolul al XIX-lea și-au văzut apariția mai multe state-națiuni în Europa, în zone mari europene fiind impusă omogenizarea culturală și lingvistică (sau cel puțin s-a încercat omogenizarea lor) a etniilor conlocuitoare. Termenul este aplicat și pentru politica similară, folosită de autoritățile maghiare în regiuni precum Transilvania de Nord și Bačka în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Când se referă la nume de persoane și geografice, termenul include și înlocuirea numelor și denumirilor, original nemaghiare cu cele maghiare.
Maghiarizarea în sens larg
Termenul de „maghiarizare” este folosit uneori și pentru a defini o mai largă discriminare etnică, folosită și ca argumentare pentru existența maghiarizării. Ca în majoritatea politicilor de asimilare etnică, maghiarizarea a fost percepută de celelalte grupuri etnice ca românii, slovacii etc., drept o agresiune sau o discriminare activă, mai ales acolo unde ei formau majoritatea populației pe arii largi.
Maghiarizarea se poate referi, de asemenea la un schimb de identitate, pe care îl face cineva pentru a se identifica cu o etnicitate maghiară, deși are strămoși nemaghiari. De exemplu, Sándor Petőfi era maghiar, cu strămoși sârbi și slovaci. În Ungaria, originea etnică nu era considerată ca o stigmă, cu atât mai mult cu cât după 1526 țara însăși era dominată de străini, turci și austrieci (habsburgi).
Pentru a clarifica acest concept, folosirea termenului de maghiarizare în acest articol se va face în sensul său original.
Maghiarizarea în imperiul Austro-Ungar thumb|left|300px|Harte etnică a Ungariei Mari conform recensământului din 1880 Termenul de maghiarizare este folosit în general referitor la politicile implementate de guvernul din Regatul Ungariei, care era parte a Imperiului Habsburgic. Acest proces a început spre finalul secolului XVII, s-a intensificat după Ausgleich, care a adus o autonomie sporită a guvernării maghiare din Austro-Ungaria.
Regatul Ungariei (denumit și Transleithania) era o țară multi-etnică, locuită de maghiari, germani, slovaci, români, ucraineni, sârbi, sloveni, rusini, evrei, țigani și alte etnii. Conform recensămintelor din 1910, maghiarii erau grupul cel mai larg, cu 48% din totalul populației. Dacă Croato-Slavonia ar fi exclusă, procentajul ar crește la 54%, dar și așa această cifră este contestată de istorici, deoarece recensământul nu a interogat "etnicitatea", ci limba nativă (ca și limbă cea mai vorbită, ceea ce a dus la manipularea rezultatelor recensământuluiA. J. P. Taylor, The Habsburg Monarchy 1809-1918, 1948. (Traducerea sârbă: A. Dž. P. Tejlor, Habzburška Monarhija 1809-1918, Belgrad, 2001.)) și religia. De exemplu, mulți evrei și-au declarat maghiara drept limbă nativă și au fost recenzați ca unguri (Procentajul evreilor de la recensământul din 1910 a fost de 5%, deci fără ei, procentul ungurilor scade de la 54% la 49%). Minorități mari erau concentrate în diverse zone ale regatului, unde formau majorități. În Transilvania, recensământul din 1910 consemnează 54% vorbitori de limba română, 32% de maghiară, și 14% altele (majoritatea vorbitori de limba germană). În nordul regatului, slovacii și ucrainenii formau, de asemenea, o majoritate etnică.
Procesul de maghiarizare nu a reușit impunerea limbii maghiare ca și cea mai folosită limbă în toate teritoriile regatului, ci ca și o limbă necesar a fi cunoscută pentru a putea accesa serviciile de guvernare ca administrațiile locale, educația și justiția.
Politica de stat și relațiile etnice
După 1867 guvernul maghiar a adoptat o poziție prin care toți locuitorii regatului erau considerați o singură națiune, adică toți erau considerați unguri. Acest punct de vedere a devenit politică oficială a politicienilor și statului ungar. Ideea de „națiune politică ungară” nu a fost însă acceptată de grupurile etnice ne-maghiare (români, slovaci, sârbi, etc.) care trăiau în regat. Liderii politici ai grupurilor etnice ne-maghiare considerau Regatul Ungariei drept o țară compusă din mai multe națiuni, nu doar din unguri și cereau recunoșterea drepturilor lor colective.
Pentru o lungă perioadă de timp, numărul ne-maghiarilor care trăiau în Regatul Ungariei a fost mult mai mare decât cel al etnicilor unguri. Conform datelor recensămintelor din 1787, populația regatului maghiar număra 8.500.000 de locuitori, din care 43% erau unguri, iar 57% de alte etnii. În 1809 populația număra 3.000.000 unguri și 7.000.000 alte etnii. Întrucât o politică intensă de maghiarizare a fost implementată de-abia după 1867, relațiile etnice s-au schimbat în favoarea maghiarilor: conform datelor din 1900, numărul vorbitorilor de limbă maghiară din regat era de 8.500.000, iar numărul vorbitorilor de alte limbi era de 8.100.000. În 1910 numărul vorbitorilor de maghiară era de 9.944.628, iar al vorbitorilor celorlalte limbi de 8.319.905.
Opresiunile violente Deși politica maghiarizării a fost dusă în general prin diverse forme de discriminare (vezi secțiunile care urmează), aceste măsuri au fost uneori întărite și de un aparat opresiv al statului și guvernelor, care a folosit și măsuri violente. De exemplu, mulți intelectuali și activiști slovaci (ca Janko Kráľ care în 1848-49 a luptat împotriva revoluției maghiară anti-habsburgică) au fost întemnițați sau chiar condamnați la moarte în timpul revoluției de la 1848 din regiunile habsburgice.
Educația
Școlile fondate de biserici aveau dreptul de a educa în limbile minoritare. Aceste școli confesionale au fost înființate însă înainte de 1867, adică în circumstanțe socio-politice diferite. Clauza 38 din legea naționalităților Regatului Ungariei din 1868, specifica faptul că școlile confesionale puteau fi închise și înlocuite cu școli fondate de comune și sponsorizate de guvern. În realitate, majoritatea elevilor din aceste noi școli fondate de comune care erau vorbitori nativi de limbi minoritare erau instruiți exclusiv în limba maghiară. Numărul de școli cu predare în limbi minoritare au scăzut constant: în perioada 1880 - 1913, când numărul școlilor cu predare exclusivă în maghiară s-a dublat, numărul școlilor cu predare în limbi minoritare s-a înjumătățit.Romsics, Ignác. Magyarország története a huszadik században ("O istorie a Ungariei din secolul XX"), p. 85-86.
Maghiarizarea susținută a sistemului educațional din Ungaria a făcut ca numărul școlilor în limbile minoritare să se micșoreze constant. Date din statisticile oficiale prezentate de statul maghiar la Conferința de pace de la Paris din 1919 arată discrepanța dintre ponderea școlilor maghiare și cea a cestorlalte naționalități: MaghiareRomâneștiSlovaceGermaneSârbeștiRutenePondere in populația totală54.5%16.1%10.7%10.4%2.5%2.5%Grădinițe2.219 (98%)411822-Școli elementare14.014 (81%)2.578322417-47Licee de scurtă durata652 (98%)4-63-Licee reale33 (92%)1-2--Colegii pedagogice83 (85%)12-21-Licee teoretice de băieți172 (93%)5-71-Licee teoretice de fete50 (98%)--1--Școli economice105 (100%)-----Școli comerciale65 (98%)1---- Sursa:Z. Pâclișanu, Hungary's struggle to annihilate its national minorities, Florida, 1985 pp. 89-92
Rezultatul acestei politici a fost unul dezastruos pentru viața culturală a minorităților naționale. Acestea au avut de ales între două alternative: să renunțe la educația copiilor lor (din moment ce nu existau școli suficiente în limbile lor naționale) sau să îi supună intensului proces de deznaționalizare din școlile cu predare exclusivă în limba maghiară. Majoritatea celor puși în fața acestei alternative, au ales prima variantă, astfel încât, în anul școlar 1913-1914 spre exemplu, din cei 77.663 de elevi ai tuturor liceelor teoretice și reale, 82,6% erau maghiari, 7,3% germani, 5,6% români, 2,1% slovaci, 1,5% sârbi și 0,1% ruteni, iar din cei 251.534 absolvenți de 8 clase, 84,5% erau maghiari, 7,8% germani, 4% români, 0,9% slovaci, 1% sârbi și 0,1% ruteni. Statistici și exemple referitoare la maghiarizarea românilor din ținutul secuiesc a publicat și G. Popa LisseanuG. Popa Lisseanu, Originea secuilor și secuizarea românilor. (Ed. Pur Și Simplu, București, 2003
Colonizarea
thumb|350px|right|Harta lingvistică a Ungariei de Est în 1910
Partea centrală a Regatului Ungariei a fost colonizată cu persoane aparținând diversor naționalități în secolul XVIII. Colonizarea s-a făcut în regiunile Dunantul și Alföld din Ungaria de astăzi, precum și în Voievodina din actuala Serbia.
La începutul secolului XVIII, după războaiele cu turcii, regiunile sudice erau populate preponderent de slavi și sârbi, cu o densitate scăzută a populației. În următoarele două secole regiunea a fost colonizată de numeroși germani, precum și membri ai altor grupuri etnice (slovaci, rusini, etc) și în aceeași perioadă s-au așezat aici și unguri. Guvernarea habsburgică a favorizat în special așezarea germanilor, ca parte a politicii de germanizare.
În secolul XVIII, Contele Antal Grassalkovich (care avea strămoși croați) a definit un plan de colonizare care intenționa să așeze coloniștii sârbi, rusini și unguri de-a lungul râurilor Dunărea și TisaBorislav Jankulov, Pregled kolonizacije Vojvodine u XVIII i XIX veku, Novi Sad - Pančevo, 2003. Planul a fost respins de autoritățile austriece,Dr. Dušan J. Popović, Srbi u Vojvodini, knjiga 2, Novi Sad, 1990 dar a fost implementat parțial de către Grassalkovich care a așezat ungurii în zone din Bačka, inclusiv Kula (1749), Topola (1740), Miletić (1752), etc.Dr. D. J. Popović Grassalkovich a dispus așezarea și a unor coloniști slovaci și germani pe celelalte domenii ale sale din actuala Ungarie.
Istoricii sârbi consideră că Grassalkovich a așezat slovaci și rusini, împreună cu unguri cu scopul de a crește numărul acestora din urmă. Separați fizic de teritoriul lor etnic principal din Slovacia și Rutenia Carpatică, primele două grupuri etnice ar fi fost asimilate ușor de unguri. Majoritatea slovacilor romano-catolici din Voievodina au și fost asimilați ulterior, dar cei de religie protestantă și-au păstrat identitatea etnică slovacă.
Așezarea ungurilor în regiune a continuat până la finalul primului război mondial. Statisticile perioadei 1880-1900 arată că la nivelul Regatului Ungariei creșterea populației a fost de +10,3% în această perioadă. O comparație între creșterea sârbilor și a maghiarilor din orașele regiunii Voievodina arată însă că sârbii au crescut cu -19,5%, în timp ce ungurii au crescut cu +105,2%. Ultima cifră însă conține atât colonizarea cât și maghiarizarea etnicilor ne-unguri din zonă.
Sistemul electoral
Sistemul electoral de după 1867 din Regatul Ungariei era defavorabil minorităților. Conform legii electorale din 1874, care a rămas valabilă până în 1918, doar păturile mai înstărite, adică 5,9% din întreaga populație avea drept de vot. Acest procentaj excludea efectiv întreaga țărănime și clasa muncitoare din viața politică. Procentajul persoanelor cu venituri mici era mai ridicat în rândul etniilor ne-maghiare, cu excepția germanilor care erau în general mai înstăriți.