Odiseea

Odiseea ( ) este una dintre cele două mari epopei ale literaturii grecești antice atribuite lui Homer. Este una dintre cele mai vechi opere literare păstrate până în prezent și continuă să se bucure de popularitate în rândul publicului modern. La fel ca Iliada, Odiseea este împărțită în 24 de cărți. Poemul urmărește întoarcerea în patrie a regelui-erou al Itacăi, Odiseu, cunoscut în tradiția latină sub numele de Ulise, după Războiul troian, care a durat zece ani. Călătoria sa de la Troia la Itaca durează alți zece ani, timp în care trece prin numeroase primejdii, iar toți tovarășii săi de drum își pierd viața. În lunga absență a lui Odiseu, acesta este socotit mort, iar soția sa, Penelopa, și fiul său, Telemah, trebuie să facă față unui grup de pețitori necuviincioși care îi dispută mâna Penelopei.

Odiseea a fost compusă în greaca homerică, aproximativ în secolul al VIII-lea sau al VII-lea î.Hr.; până la mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., poemul intrase în canonul literar grec. În Antichitate, paternitatea homerică a poemului era acceptată, însă cercetarea modernă consideră în majoritate că Iliada și Odiseea au luat naștere independent una de cealaltă, în cadrul unor îndelungate tradiții orale. Într-o societate în care alfabetizarea era puțin răspândită, poemul era prezentat oral unui auditoriu de către un sau un rapsod.

Printre temele esențiale ale epopeii se numără (; „întoarcerea acasă”), rătăcirea, (; relația ritualizată de ospitalitate dintre gazdă și oaspete), încercarea și semnele prevestitoare. Cercetătorii au analizat importanța pe care anumite categorii de personaje o dobândesc în economia narațiunii, în special femeile și sclavii, ale căror roluri sunt mai ample decât în alte opere ale literaturii antice. Această particularitate este cu atât mai remarcabilă prin comparație cu Iliada, centrată asupra faptelor de arme ale războinicilor și regilor în timpul Războiului troian.

Odiseea este considerată una dintre operele fundamentale ale canonului occidental. Prima traducere integrală în limba engleză a Odiseei a apărut în 1616. Adaptări și reinterpretări ale poemului continuă să fie realizate într-o mare varietate de medii. În 2018, într-un sondaj realizat de BBC Culture în rândul unor specialiști din întreaga lume pentru a identifica narațiunea literară cu cea mai mare posteritate, Odiseea s-a clasat pe primul loc.

Context

Datare Au fost propuse numeroase datări pentru compunerea Iliadei și a Odiseei, fără ca cercetătorii să fi ajuns la un consens. Robert Lamberton afirmă că epopeile începuturile răspândirii alfabetizării" de la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., însă limba poemelor poate fi datată cu mult înaintea acestei perioade. Grecii au început să adopte o formă modificată a alfabetului fenician pentru a-și crea propriul sistem de scriere în cursul secolului al VIII-lea î.Hr.; dacă poemele homerice s-au numărat printre cele dintâi produse ale acestei noi culturi scrise, ele trebuie să fi fost compuse către sfârșitul secolului respectiv.

Potrivit lui Rudolf Pfeiffer, poemele au fost probabil fixate în scris, însă nu există dovezi că ar fi fost publicate sau difuzate sub formă materială pentru a fi citite de un public alfabetizat. Datarea este complicată și de faptul că poemele homerice, integral sau fragmentar, au fost recitate de rapsozi vreme de sute de ani.

Compunere și paternitate

Cercetătorii sunt de acord că epopeile homerice s-au format în cadrul unei tradiții orale de-a lungul mai multor secole. La începutul secolului al XX-lea, Milman Parry și Albert Lord au demonstrat că poemele prezintă în mod pregnant caracteristicile poeziei orale, ceea ce îi permitea chiar și unui poet care nu știa să scrie să improvizeze poeme de mari dimensiuni, compunându-le în cursul rostirii. Cercetătorii nu sunt de acord asupra modului exact în care poemele au rezultat din această tradiție, și nu este limpede în ce măsură compunerea lor poate fi atribuită în întregime tradiției orale. În secolul al XIX-lea, ansamblul întrebărilor legate de paternitatea epopeilor a ajuns să fie cunoscut sub numele de problema homerică. Sursele antice au elaborat narațiuni mitice pentru a explica figura lui Homer. Numeroase aspecte ale problemei homerice continuă să fie dezbătute și în prezent; printre acestea se numără raporturile de compunere dintre Iliada, Odiseea și poemele în mare parte pierdute ale Ciclului epic; problema existenței istorice a lui Homer și, dacă acesta a existat, epoca în care a trăit; precum și măsura în care poemele reflectă realități geografice, istorice sau culturale. Deși Herodot atribuie Iliada și Odiseea lui Homer, tradiția i-a atribuit de-a lungul timpului și alte opere, printre care Imnurile homerice.

Reconstituirile textuale arată că poemele au circulat în numeroase forme. Întrucât reacția auditoriului constituia un element important al unei prezentări orale, conținutul poemului putea varia de la o recitare la alta. Acest context este important pentru înțelegerea și interpretarea epopeilor; John Miles Foley consideră că actul prezentării orale constituie o parte esențială a semnificației lor. Poezia epică și rostirea ei în fața unui auditoriu reprezintă ele însele teme ale ambelor poeme, iar Odiseea înfățișează cântăreți profesioniști precum Femios și Demodoc. Dacă aceste reprezentări din interiorul narațiunii sunt raportate la ceea ce se cunoaște astăzi despre transmiterea epopeilor, ele ar putea indica faptul că poemele erau prezentate în casele familiilor aristocratice, în cadrul ospețelor sau banchetelor, în mileniul al II-lea și la începutul mileniului I î.Hr., iar cei de față ar fi putut influența sau chiar participa la desfășurarea recitării. Probabil că poemele erau recitate, nu cântate cu acompaniament muzical.

La fel ca Iliada, Odiseea este împărțită în douăzeci și patru de părți. Cercetătorii mai vechi au presupus că această împărțire corespundea celor 24 de litere ale alfabetului grec, însă ipoteza este considerată în general anistorică. Împărțirea a fost probabil introdusă mult după compunerea poemului, dar este astăzi acceptată în general ca parte a structurii sale tradiționale. Există numeroase teorii privind originea ei. Unii cercetători consideră că împărțirea făcea parte din tradiția orală însăși, iar alții că a fost introdusă de filologii din Alexandria. Pseudo-Plutarh i-a atribuit împărțirea lui Aristarh din Samotracia, însă există unele argumente împotriva acestei ipoteze. Unii cercetători pun segmentarea epopeilor în legătură cu tradiția recitării lor, considerând-o, de exemplu, o creație a rapsozilor.

Ambele epopei presupun din partea auditoriului cunoașterea anumitor elemente — de exemplu, a Războiului troian. Acest lucru indică în mod clar faptul că epopeile se raportau la o tradiție mitologică preexistentă. Deși Războiul troian reprezintă un element important al ambelor poeme, Odiseea nu face referire directă la niciunul dintre episoadele războiului relatate în Iliada, iar cele două epopei sunt în general considerate a se fi format independent una de cealaltă. Au fost formulate argumente în favoarea anteriorității fiecăruia dintre cele două poeme, însă ordinea compunerii lor rămâne incertă.

Influențe upright|thumb|Placă de teracotă reprezentând monstrul mesopotamian Humbaba, despre care s-a presupus că ar fi putut constitui o sursă de inspirație pentru figura lui Polifem Cercetătorii au identificat importante influențe ale mitologiei și literaturii Orientului Apropiat asupra Odiseei. Martin Litchfield West semnalează numeroase paralele între Epopeea lui Ghilgameș și Odiseea. Atât Odiseu, cât și Ghilgameș sunt cunoscuți pentru călătoriile lor până la marginile lumii, în cursul cărora ajung și în ținutul morților. În călătoria sa către lumea de dincolo, Odiseu urmează îndrumările primite de la Circe, care locuiește la marginile lumii și este asociată cu simbolistica solară. La fel ca Odiseu, Ghilgameș primește îndrumări pentru a ajunge în ținutul morților de la o ființă divină: zeița Siduri, care, asemenea lui Circe, locuiește lângă mare, la marginile lumii, iar sălașul ei este de asemenea asociat cu soarele. Ghilgameș ajunge la locuința lui Siduri trecând printr-un tunel de sub Muntele Mashu, muntele înalt din care soarele se ridică pe cer. West susține că asemănările dintre călătoriile lui Odiseu și Ghilgameș către marginile lumii sunt rezultatul influenței epopeii lui Ghilgameș asupra Odiseei. Clasicistul și folcloristul Graham Anderson identifică și alte motive comune: eroii din Odiseea și Epopeea lui Ghilgameș întâlnesc femei capabile să transforme oamenii în animale, sunt implicați în uciderea unor vite sacre și petrec, fără prea multă bucurie, o perioadă alături de o „femeie voluptuoasă într-un paradis de pe celălalt tărâm”, după o călătorie prin lumea morților.

Cercetătorii au analizat și dacă anumite personaje își au originea în poem sau aparțin unei tradiții independente de acesta. Adrienne Mayor afirmă că paleontologul austriac Othenio Abel i-a atribuit în mod neîntemeiat filosofului din secolul al V-lea î.Hr. Empedocle ideea că mitul ciclopilor ar fi fost inspirat de craniile elefanților preistorici. Problema dacă epopeea a creat, a popularizat sau doar a preluat povestea lui Polifem constituie de multă vreme un subiect de dispută, însă Anderson afirmă că există un anumit consens între cercetători potrivit căruia povestea circula independent de epopee. William Bedell Stanford observă că există unele indicii potrivit cărora figura lui Odiseu ar fi existat independent de Homer, deși dovezile nu sunt concludente.

Geografie

Cercetătorii nu sunt de acord asupra faptului dacă vreunul dintre locurile vizitate de Odiseu poate fi identificat cu un loc real. S-a susținut că acțiunea din firul narativ principal al Odiseei — cu excepția relatării încadrate a lui Odiseu despre propriile rătăciri — se desfășoară în Peloponez și în Insulele Ionice.Strabon, Geographica, 1.2.15, citat în Au existat numeroase încercări de reconstituire pe hartă a călătoriei lui Odiseu, însă cercetătorii sunt în mare măsură de acord că peisajele descrise — îndeosebi cele din cărțile IX–XI — cuprind prea multe elemente mitice pentru a putea fi localizate cu precizie în lumea reală. De exemplu, este dificil de stabilit dacă patria lui Odiseu, Itaca, este aceeași insulă care poartă astăzi numele (greacă modernă: ); o dificultate asemănătoare privește traseul descris de Odiseu feacilor și localizarea insulei lor, Scheria. Clasicistul britanic Peter Jones scrie că poemul a fost probabil modificat în repetate rânduri de povestitori orali de-a lungul mai multor secole înainte de a fi fixat în scris, ceea ce face „practic imposibil” să se stabilească „în ce sens [poemul] reflectă o societate istorică sau cunoștințe geografice exacte”. Cercetătorii moderni tind, prin urmare, să interpreteze călătoria lui Odiseu mai curând în plan metaforic decât ca pe un itinerar geografic literal.

Fragment din text

Cântul I Ἄνδρα μοι ἔννεπε, Μοῦσα, πολύτροπον, ὃς μάλα πολλὰ πλάγχθη, ἐπεὶ Τροίης ἱερὸν πτολίεθρον ἔπερσε· πολλῶν δ’ ἀνθρώπων ἴδεν ἄστεα καὶ νόον ἔγνω, πολλὰ δ’ ὅ γ’ ἐν πόντῳ πάθεν ἄλγεα ὃν κάτα θυμόν, ἀρνύμενος ἥν τε ψυχὴν καὶ νόστον ἑταίρων. Ἀλλ’ οὔδ΄ ὣς ἑτάρους ἐρρύσατο, ἱέμενός περ· αὐτῶν γὰρ σφετέρῃσιν ἀτασθαλίῃσιν ὄλοντο, νήπιοι, οἳ κατὰ βοῦς Ὑπερίονος Ἠελίοιο ἤσθιον· αὐτὰρ ὃ τοῖσιν ἀφείλετο νόστιμον ἦμαρ. Τῶν ἁμόθεν γε θεά, θύγατερ Διός, εἶπε καὶ ἡμῖν.

Transcriere cu alfabet latin Ạndra moi ẹnnepe, Moụsa, polỵtropon, họs mala pọlla plạnchthē, epeị Troiẹ̄s hierọn ptoliẹthron epẹrse; pọllōn d'ạnthrōpọ̄n iden ạstea kaị noon ẹgnō, pọlla d' ho g' ẹn pontọ̄ pathen ạlgea họn kata thỵmon, ạrnymenọs hēn tẹ psychẹ̄n kai nọston hetaịrōn. ạll' oud' họ̄s hetaroụs errhỵsato, hịemenọs per; aụtōn gạr spheterẹ̄sin atạsthaliẹ̄sin olọnto, nẹ̄pioi, hoị kata boụs Hyperịonos Ẹ̄elioịo ẹ̄sthion; aụtar ho toịsin apheịleto nọstimon ẹ̄mar. Tọ̄n hamothẹn ge, theạ, thygatẹr Dios, eịpe kail hẹ̄min.

Traducerea aceluiași text