Sărcia (în , în , în , altă variantă în ) este o localitate în Districtul Banatul Central, Voivodina, Serbia.
Satul Sutjeska se află în Banatul Sârbesc, în comuna Sečanj, la aprox 18 km de frontiera cu România, pe drumul regional Zrenjanin-Vârșeț, la 24 km. de Becicherecu Mare (Zrenjanin).
Sărcia nu are o dată cunoscută pentru întemeiere, dar s-au găsit urme din epoca romană (S.Borovzky, Tor.vm, p. 113, 305). Prima atestare documentară - din anul 1333 cu numele Zoruca. În 1338 purta numele de Szarchatelek, adică cătunul Sărcia. Primul loc era lângă satul Șurian, la locul numit Șâbova, la cca 25 km. în amonte de locul actual, pe malul stâng al Timișului. Aci se amintesc și două colonizări (în 1552 și 1767) de români ardeleni de pe Valea Mureșului, așa că românii sărcienți sunt de origină bănățeano - ardelenească. De aici se mută, pe la 1780, la locul numit Mălăiște, din hotarul de astăzi al satului. Pe locul actual, pe malul drept al Timișului (la cca. 1 km.de râu) s-au stabilit în jurul anilor 1784-1786. Sărcia actuală se află la cca.25 km. depărtare de Becicherecu Mare, cel mai apropiat oraș, pe șoseaua magistrală și calea ferată Zrenjanin - Vrsec. În anul 1803 lângă români au fost colonizați germani, așa că existau două Sărcii, două sate aparte, dar de fapt arătau ca unul singur. Așa e și azi. Sărcia locuită de români se numea Sărcia Română, iar cea locuită de germani, Sărcia Germană. Sărcia Română a mai avut și numele de Sărcia Nouă (din 1924), iar Sărcia Germană a rămas doar Sărcia.
Spre sfârșitul celui de al II-lea Război Mondial germanii au fost alungați, iar după terminarea războiului în locul lor au fost colonizați sârbi, așa că din anul 1947 cele două Sărcii se unifică și satul primește numele de Sutiesca (numită după bătălia de la Sutjeska din Bosnia intre partizanii Iugoslavi și forțele naziste ale Germaniei), cu toate că românii îi spun și acum Sărcia. Căci, Sărcia sună cu totul românește, așa cum spune și Erne Maroc, maghiar din Sărcia, într-o lucrare despre acest sat.
Satul cuprinde cca. de intravilan, hotarul are cca. , iar altitudinea este de 78–83 m.
Prima biserică ortodoxă, pe locul actual, românii și-au construit-o în anul 1796, iar clădirea care dăinuie și astăzi, în 1896. Nemții au avut biserica lor din 1818 până în 1958, când a fost lovită de trăsnet, iar apoi demolată. În momentul de față și sârbii au o biserică (încă neterminată).
În anul 1869 în cele două Sărcii au fost 2838 locuitori, dintre care 1606 români, iar restul nemți (și alții). În 1948 au fost în total 2667 locuitori, dintre care 1404 sârbi, 1092 români (și alții), în 1991 au fost 1979 dintre care 1115 sârbi, 672 români (și alții), iar în 2002 au fost în total 1776 locuitori, dintre care 1046 sârbi, iar români doar 491 (ceva maghiari și alți).
Satul are, în momentul de față, toate străzile asfaltate, trotuarele din beton, stațiune sanitară (cu medic, dentist, farmacie), poștă (cu centrală telefonică digitală), moară, pescărie, mai multe prăvălii, școală cu opt clase (în limba română doar patru clase), activitate culturală bogată, dar și mari succese ale fotbaliștilor,etc. A mai existat în sat o cărămidărie și o cunoscută fabrică de pluguri (Krischman).
Românii sărcienți au avut cor încă la sfârșitul secolului XIX, activitate teatrală de prin 1920, din 1929 fanfară, în 1997 cor mixt, recitatori buni, dansatori, instrumentiști și soliști vocali. În sat există o societate cultural-artistică, o filială a Comunității Românilor din Serbia, în cadrul căreia a apărut (din 1995 până în 2002) o publicație a românilor de aici, numită Sărcia. Încă în anii 1920 la Sărcia s-au putut viziona și filme.
Actuala clădire a școlii este ridicată în anul 1928, ca apoi în 1978 să se mai adauge câteva încăperi. Din 1957 școala românească și cea sârbească se unifică.
În sat a trăit și Erne Marok, care a fost parlamentar al Austro-Ungariei și al Iugoslaviei, a scris mai multe cărți, iar în 1911 a construit o centrală electrică (prima centrală electrică sătească din Banat).
Istoric Ca să scriu câte ceva despre Sărcia, trebuie neapărat să fac o mică incursiune în timp.
Pe aceste pământuri, omul a pășit în epoca diluvială, în urmă cu 10.000 de ani când, prin acele păduri și băltoace au circulat mamuții. Feliks Milleker spune în „Cronicile comunelor dunărene” că, cu ocazia săpării Canalului Morăvița, în apropiere de Mărghita, între anii 1878-1901 s-a aflat rămășițele unui schelet de mamut care acum se păstrează la Muzeul din Vârșeț.
Pe 27 iulie 1552 turcii trec Dunărea și ocupă Timișoara și toată regiunea. Sub asuprirea lor, viața devine foarte grea. Localități organizate nu au existat. Oamenii au trăit care cum a apucat, fiind nomazi. În anul 1716, când armata turcească a fost zdrobită și turcii alungați peste Dunăre de către prințul Eugen de Savoya, situația se schimbă puțin. Se reface Patriarhia de Peci (Pečka Patrijaršija) iar popoarele pravoslave obțin dreptul de a-și clădi biserici și înființa episcopii.
Împărăteasa Maria Terezia dă să se sape Marele Canal Terezian (acum DTD). Tot în această perioadă se îndreaptă și albia râului Timiș, apele fiind îndreptate prin el spre Panciova și Dunăre. Prin desecarea lacurilor și a băltoacelor, obține pământ arabil pe care îl împarte populației de diferite naționalități ca să-i lege de pământ și agricultură. Așa formează Granița militară care s-a întins dealungul Dunării. Oamenii colonizați au devenit și soldați având datoria să lupte împotriva năvălirilor turcești. Nici sub domnia Împărătesei Maria Tereiza, dar nici sub cea a lui Franc Jozef, viața nu a fost ușoară. Sub domnia lor, pe lângă popoarele amintite, au fost aduși coloniști germani. În anul 1796 în Șupleia vin nemți, în Boka și Neuzin au venit croați iar în anul 1801, sârbii din Sečanj au trecut în Samoș ca în 1802 în Sečanj să vină nemți. În Sărcia română, nemții se colonizează în 1801.
Românii au fost primii care au populat aceste regiuni iar Zoruca, viitoarea Sărcie este amintită încă în 1333.
Feliks Milleker nu a ilucidat ideea de ce, din anul 1924, Sărcia română este Sărcia nouă. 1333 – Zoruca (Zoruka) 1717 – Sărcia (Szarcsa) 1801 –Romanszarcsc 1924 –Sărcia nouă
Sărcia (Sutjeska) a fost și este o localitate mixtă, situată în zona centrală a Banatului sârbesc, pe șoseaua asfaltată Zrenjanin-Vârșeț la 25 de km. de Zrenjanin. Cândva aici au trăit români și germani iar acum români și sârbi.
După Feliks Milleker, în anul 1333 este amintită localitatea Sărcia (Zaruca), care aparținea comitatului (denumire maghiară a timpului acela) sau districtului Timiș. Prin anul 1760 s-a aflat la partea de sudest a localității Šurjan pe un dâmb sau o terasă cu teren stepos, puțin mai ridicat, numit Șâbova care și astăzi se mai amintește ca, Sărcia veche. Pe acest teren s-au reținut câtva timp ca apoi să fie transferați de Imperiul Habzburgic dar și în căutarea condițiilor de trai mai bun, pe partea dreaptă a râului Timiș, mai bine zis la 1 km. de acesta, unde se află și astăzi și, la o distanță de aproximativ de 25 de km. de localitatea veche. Satul este așezat pe crestătura sau vârful care se îngustează în partea de sud ce duce spre Timiș. Astfel de poziție are două priorități. Prima este aceea că asigură diferite posibilități de cultivare a pământuluI agricol și apoi continuarea dâmbului și întinderea terasei spre râu este o a doua prioritate. Terasa îngustată astăzi este mai puțin folosită. În teacut, în partea de sud a satului, a existat peste Timiș un pod apoi un pod umblător (schelă) care a dus spre Neuzin. Acum acest drum nu mai circulă.
În anul 1717, colonia nou-formată, Szarcsa sau Sărcia a avut 12 case ca, în anul 1727, să se micșoreze la numai 9 case. Din anul 1716, această comună a aparținut districtului Becicherechiului Mare. În anul 1767, aici se colonizează 50 de familii de români din Ardeal, valea Mureșului, astfel că străbunicii sărcienilor, în mare parte sunt ardeleni. În anul 1773, localitatea are deja 73 de case. Szarcsa sau Sărcia, ca și multe alte colonii nou înființate, în anul 1779, aparține plasei nou formate a Districtului Torontal. Districtul Torontal a avut sediul la Becicherechiul Mare și i-au mai aparținut orașele Covin, Kikinda și Biserica Albă cu împrejurimea. Matija Šalić, în anul 1781, de la Împeriul Habzburgic, cumpără această comună dar cum nu poate face față obligațiilor necesare este nevoit să o restitue. În anul 1786, aceeași Cameră, dă ordin pentru transferul localității pe locul Mălăiște unde se află și astăzi. Populația a fost mereu în creștere. În anul 1832, Săria a avut 1222 de locuitori dintre care 1162 pravoslavi, 148 catolici, 4 evangheliști și 8 reformatori. Numătul s-a ridicat la 87 de gospodării și tot atâtea case. Din anul 1848 aparține plasei Modoș. În 1854 au fost înregistrați 1390 de locuitori iar hotarul comunal a avut în posesie 1009 jugăre de pământ pe când cel alodial (privat) 1088 de jugăre. Numărul locuitorilor, de acum, variază. După recensământul din 1921 sunt 1350 de suflete dintre care: 3 sârbi, 1312 români, 23 germani și 12 magheari. Din 1919 Sărcia, din nou aparține Districtului Torontal.
În anul 1794, și-au construit o bisericuță din lemn și pământ bătut, acoperită cu stuf și cu un singur clopot, așezat pe un scaun de lemn în fața ei. A fost sfințită doi ai mai târziu. Aproape o sută de ani, enoriștii sărcieni, și-au oficiat slujbele religioase aci. Bisericuța de lemn și două străzi ale satului, în vara anului 1894, au fost mistuite de flăcările unui incendiu groaznic.
Pe locul bisericii vechi, în anul 1896 construiesc un nou lăcașe sfânt mai mare și mai frumoasă și bineînțeles din material rezistent. Sfințirea a fost săvârșită de către episcopul Ioan MEȚIANU în ziua Sf. A. Petru și Pavel. Hramul biserii este Sf. M. M. Dimitrie.
Școala, zidită, probabil, în anul 1928, a fost școală confesională. Împreună cu biserica au avut în posesie două case, una lângă biserică, cu o locuință pentru preot și o sală de clasă și cealaltă la colțul străzii (intersecția străzillor Borisa Kidriča și INA) la fel cu o sală de clasă și o locuință. Aci, până prin anii cincizeci ai secolului trecut, a stat preotul Gherasim Andru.
Din anul 1801 localitatea aparține comitatului sau districtului croat. Posesorul Anton Mandić, în partea de nord a coloniei românești, înființează o colonie nouă. Coloniștilor nou veniți le împarte 31 de sesii sau loturi de pământ. O sesie sau un lot a cuprins 24 de jugăre de pământ arabil, 6 jugăre de fânețe, 3 jugăre pășune și un jugăr pentru casă. Din acest moment au existat două Sărcii.
Romanszarcsa (Sarcea Română) și Nemet-Szarcsrcsa (Sarcea Germană).
În ceea ce privește forma satului, a străzilor pe cum și locul caselor, deși satul a fost mixt, deosebiri aproape că nu au existat. Localitatea este construită pe principiul construcției satelor din secolele 18 și 19 din care cauză forma este neregulată având aspect de grilaj sau gratii. Diferența între partea de sud, cea românească și cea de nord, cea germană, este doar aceea că la sud, în partea românească, străzile sunt mai largi și distanța între case mai mică pe când la nord este invers. Străzile în sud s-au format pe porțiunea de vârf de pământ care s-a strâmtat, pe când la nord fiind mai mult spațiu, curțile și grădinile sunt mai largi. Strada principală a satului românesc (astăzi JNA) adânc s-a înfipt în creasta diluvială a terasei încât a primit o formă dreaptă și o lungime mai mare.