miniatura|250x250px| O persoană votând. Votul este actul prin care o persoană își exprimă sprijinul sau preferința pentru o anumită moțiune, propunere, candidat sau selecție de candidați pe timpul unei votări, de formă secretă sau publică. Prin urmare, este o metodă de luare a deciziilor în care un grup, cum ar fi un consiliu sau un electorat, încearcă să-și evalueze opinia comună. Votul este o parte esențială în fiecare dintre formele de guvernământ care se bazează pe democrație și acestea trebuie să fie specializate în colectarea voturilor și semnăturilor acelei familii politice care se lansează în alegeri. Datorită acestui fapt, deciziile importante pot fi luate în mod echitabil și făcând a fi afirmat punctul de vedere al fiecărei persoane. Pe de altă parte, votul este considerat ca fiind egal, adică fiecare vot are aceeași valoare, indiferent cine este alegătorul. . . .
Votul în alegerile democratice În politică, votul este folosit pentru ca alegătorii să aleagă membri ai guvernului sau al altor funcții publice și reprezentanți. Fiecare țară își stabilește propriile norme și mecanisme privind modul în care se vor desfășura diferitele alegeri.
Votul este o condiție necesară pentru ca un sistem politic să fie democratic. Sunt guverne autoritare în care restricțiile de prezentare a candidaturilor ating un grad care le împiedică să fie considerate democratice.
Alegerile nu se limitează exclusiv la sistemele politice democratice, fiind utilizate și de regimurile autoritare ca instrument pentru obținerea unei legitimități formale. În aceste sisteme, scrutinele au adesea un caracter plebiscitar și se desfășoară în absența garanțiilor de corectitudine, fiind marcate de încălcări sistematice ale normelor democratice. Într-un cadru dictatorial, competiția politică reală este fie anulată, fie restricționată prin măsuri coercitive, confruntarea partizană fiind înlocuită de hegemonia unui singur partid sau de includerea unor candidați alternativi controlați, care nu periclitează monopolul asupra puterii. Totuși, în procesul de tranziție politică de la autoritarism la democrație, organizarea unor alegeri libere, bazate pe votul universal, reprezintă o etapă fundamentală pentru stabilirea noului sistem constituțional.
Tipuri de vot
După opțiuni
Votul pozitiv Votul subtractiv Votul în alb Votul nul Abținere (dreptul de vot ne-exercitat)
După scop:
Votul util Votul de protest
După mod:
Votul prezențial Votul prin internet Votul electronic Votul de la distanță Votul prin poștă Votul delegat
Altele
Votul cântat Votul pledat Votul observat
Vot în alb cuantificabil Vot decisiv Vot aprobatoriu Vot contestat Vot liber
Caracteristicile votului democratic Democrația presupune celebrarea de alegeri periodice prin intermediul sufragiului universal, liber, egal, direct și secret. Toate aceste caracteristici sunt considerate în prezent condiții strict necesare pentru democrație iar nerespectarea chiar si doar a uneia dintre ele ne remite la votul ne-democratic, care poate fi restrâns, ne liber, inegal, indirect și public.
Universal Întrucât votul universal există atunci când cetățenii în ansamblul lor dispun de dreptul de vot, fără a exista posibilitatea de excludere din cauza vreunei condiții sau împrejurări cu caracter discriminatoriu. Definiția electoratului și extensia sufragiului variază în funcție de timp și de loc și a dat naștere unor mari dezbateri. Este convenabil să ne amintim că istoria democrației a fost legată de extinderea în care a jucat un rol important presiunea sectoarelor excluse de la dreptul de a vota.
Pe durata secolului al XIX-lea și a începutului secolului al XX-lea, accesul la urne era închis unor sectoare largi ale societății, printre altele: lucrători (discriminare pe bază de clasă socială), femei (discriminare sexistă) și non-albi (discriminare bazată pe rasă). De exemplu, în 1833 în Marea Britanie doar 4,7 la 100 din populație avea acces la vot. Într-un prim început, celebrarea alegerilor răspundea dorinței burgheziei de a accede la controlul Statului, fără a împărți acest control cu restul societății.
Odată cu Statul liberal, burghezia a recurs la sufragiu pentru a obține puterea politică ca sector privilegiat și a stabilit condiții care în practică excludeau de la dreptul de vot clasele de jos și de mijloc. Acest tip de sufragiu era restricționat pe motive de nivel de venit, proprietate sau avere (vot cenzitar), pe motive de nivel de studii sau pe orice altă condiție similară. Se mai putea întâmpla ca dreptul de vot să fie condiționat de plata vreunei anumite taxe de impozitare: o taxă specială pentru accesul la vot, inaccesibilă pentru marea majoritate a societății. Educația sau cultura puteau fi, de asemenea, instrumente discriminatorii în vremuri sau locuri în care analfabetismul era foarte răspândit. O altă limitare ar putea fi cerința unei perioade minime de rezidență înainte de a putea fi înscris în lista electorală, ceea ce ar putea fi discriminatoriu într-un context de mobilitate rezidențială ridicată a lucrătorilor aflați în căutarea unui loc de muncă.
Toate restricțiile discriminatorii menționate mai sus au căutat să priveze clasa lucrătorilor de la dreptul la vot. Realizarea votului universal masculin și odată cu depășirea obstacolului discriminării sociale, ca urmare a presiunii mișcării sindicale și a apariției partidelor de stânga, a reprezentat un punct de cotitură esențial pentru înțelegerea transformării statului liberal către Statul.democratic. În Europa, înființarea sa a fost amânată până la Primul Război Mondial, după un lung proces de abrogări și reintroduceri a acestui drept pentru bărbați. Având în vedere că au existat mai multe abrogări ale acestui drept, în Spania a fost introdus în 1868, 1890, 1931 și 1977.
După generalizarea votului în rândul bărbaților, a continuat să existe un vot restrâns de natură sexistă care excludea femeile de la participarea la viața politică și, deci, și din alte domenii ale vieții cotidiene. Printre motivele invocate pentru a împiedica femeile să voteze, regăsim argumente precum presupusa lor capacitate intelectuală mai scăzută, subordonarea femeilor față de bărbatul care era (fie el tatăl sau soțul) sau acuzația de apatie sau de ignoranță a femeilor în legătură cu problemele politice. În unele țări în care femeilor li s-a acordat fără prea multă tragere de inimă accesul la vot, acestora le-a fost stabilit la o vârstă mai mare decât a bărbaților. Acesta a fost cazul în Marea Britanie, unde în 1918 doar femeile cu vârsta de peste treizeci de ani aveau voie să voteze. În Belgia (1919) doar văduvele și mamele victimelor de războiul iar în Portugalia (1931) doar femeile cu studii universitare.
În afara unor excepții „accidentale”, prima dată când femeile și-au putut exercita dreptul de vot a fost în 1866, la alegerile municipale din Suedia. Primele țări în care a fost implementat au fost statele nord-americane Wyoming (1869) și Utah (1870), precum și în Noua Zeelandă (1893) și Australia (1902). În Europa, au fost țările nordice. Țările cu tradiție catolică și musulmană au fost cele mai reticente la participarea femeilor, în timp ce în țările cu tradiție protestantă și evreiască, reticența a dispărut mai devreme.
În Spania votul feminin a fost admis în 1931 și a fost exercitat în 1933, deputata a fost principalul său apărător. În Argentina, unde a existat precedentul provinciei San Juan, care în 1928 stabilise votul feminin la nivel local, Camera Deputaților a aprobat în 1932 un proiect în acest sens al deputatului socialist Mario Bravo, dar Senatul nu i-a aprobat niciodată dezbaterea. Proiectul de lege a fost prezentat imediat după preluarea mandatului de noul guvern constituțional, la 1 mai 1946. Opoziția prejudecăților conservatoare a fost evidentă atât în cadrul partidelor politice care susțineau peronismul, cât și în cadrul partidelor de opoziție. În ciuda faptului că era un text scurt, de trei articole, care practic nu putea da naștere la discuții, Senatul (unde erau doar reprezentanți peroniști ) abia a dat doar jumătate din sancțiunea proiectului la 21 august 1946 și a trebuit să aștepte mai mult de un an.an ca Camera Deputaților sa sancționeze Legea 13.010 din 9 septembrie 1947 ceea ce a făcut in unanimitate adică a fost susținuta atât de deputați peroniști cat si de oponenți. Evita a făcut presiuni constant pe parlamentari să o aprobe, provocând chiar proteste din partea acestora din urmă pentru amestecul ei.
In afara de mișcarea muncitorească și de sufragistele mișcării feministe, în unele țări cererea de extindere a dreptului de vot a inclus și alte mișcări sociale, cum ar fi mișcările antirasiste. Excluderea minorităților etnice s-a produs prin diferite mecanisme: negându-li-se acestora condiția de cetățeni, interzicându-li-se dreptul de vot, restrângându-li-se dreptul de vot sau descurajându-li-se participarea lor politică. În Statele Unite până în 1965, votul cetățenilor afro-americani a fost împiedicat, iar Africa de Sud nu a implementat votul universal și egal până în 1994, punând asa capăt segregării rasiale.
O altă limitare a sufragiului care trebuie remarcată a fost discriminarea pe bază de vârstă, obișnuindu-se să se stabilească la douăzeci, douăzeci și unu, douăzeci și trei, douăzeci și cinci de ani sau mai mult, vârsta minimă pentru a se putea vota. Reducerea progresivă a vârstei de vot la optsprezece ani, începând cu anii 1970 și 1980, fusese frânată până atunci în multe țări, deoarece elitele politice se temeau că tinerii vor vota opțiuni mai radicale.
Liber Într-un sistem constituțional de drepturi și libertăți, pluralismul politic, accesul deschis la procesul electoral, partidele in concurență, frecvența alegerilor și posibilitatea efectivă de a decide asupra permanenței sau înlocuirii puterii guvernamentale sunt trăsături distinctive ale acelor alegeri in care votul este liber.
Absența unei competiții electorale este un simptom clar al inexistenței democrației, iar prezența alegerilor nu indică ipso facto existența unui sistem politic democratic. Trebuie să existe un Stat dotat cu un sistem constituțional care să stabilească un cadru juridic în care drepturile persoanei și libertățile publice (de expresie, de ideologie, de asociere, de reuniune etc.) sunt recunoscute și garantate.
În acest context libertatea se referă la non-influență; aceasta înseamnă să nu iei neapărat în considerare opiniile altora, nici să accepți mită de la vreun partid politic sau de la cineva care îți cere sufragiul (votul).
Egal Principiul votului egal presupune alocarea aceluiași număr de voturi fiecărui cetățean cu drept de vot, indiferent de identitatea acestuia, asigurând absența diferențelor cantitative în procesul de exprimare a opțiunii electorale (de regulă, un singur vot per alegător).
Încălcarea acestei reguli („o persoană, un vot”) se realizează prin intermediul votului inegal sau plural, sistem care acordă sufragii suplimentare anumitor categorii de populație. Istoric, votul plural s-a manifestat sub mai multe forme:
Criteriul averii sau al proprietății: Acordarea de voturi suplimentare proporțional cu suprafața de teren deținută sau cu baza de impozitare a proprietăților (sistem utilizat în Belgia până în 1919). Multiplicitatea teritorială: Posibilitatea de a vota în mai multe circumscripții diferite, dacă alegătorul îndeplinea criteriile de calificare (de exemplu, deținerea de proprietăți în fiecare dintre ele, practică recunoscută în Marea Britanie până în 1948). Circumscripții speciale non-teritoriale: Stabilirea unor contingente de alegători pe criterii profesionale sau socio-economice. Un exemplu l-au constituit circumscripțiile universitare britanice, desființate în 1948, unde absolvenții de studii superioare beneficiau de voturi suplimentare.