miniatura|Președintele Richard Nixon se adresează membrilor NATO în cadrul unei întâlniri din 1969. Istoria Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) începe imediat după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial cu politica de îngrădire promovată de diplomația britanică cu scopul de a limita influența Uniunii Sovietice și a întrerupe expansiunea sovietică în Europa. Regatul Unit și Franța au semnat în 1947 Tratatul de la Dunkerque, un acord defensiv, iar un an mai târziu, cele trei țări ale uniunii Benelux (Belgia, Țările de Jos și Luxemburg) au intrat în alianță odată cu semnarea Tratatului de la Bruxelles, semnatarii având obligația să răspundă militar în cazul unei agresiuni armate împotriva unui stat membru. Britanicii au negociat cu Washingtonul, fiind dornici să găsească noi aliați, iar în 1949 a luat naștere NATO, cei mai noi membri ai săi fiind Statele Unite, Canada, Italia, Portugalia, Norvegia, Danemarca și Islanda.Cees Wiebes and Bert Zeeman, "The Pentagon Negotiations March 1948: The Launching of the North Atlantic Treaty." International Affairs 59.3 (1983): 351-363. Germania de Vest s-a alăturat organizației în 1955, iar Spania în 1982.

Structura NATO a evoluat pe parcursul Războiului Rece. O structură militară de comandă integrată a fost înființată pentru prima dată în 1950, deoarece a devenit evident că alianța va fi nevoită să-și întărească forțele defensive pe termen lung pentru a rezista în fața unui potențial atac sovietic. În aprilie 1951, a fost înființat Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE); mai târziu, au fost adăugate patru sedii subordonate în Europa de Nord, Europa Centrală, regiunea de sud și Marea Mediterană.

Din anii 1950 până în 2003, comandanții strategici au fost Comandantul Suprem al Forțelor Aliate (SACEUR) și (SACLANT).

Origini

miniatura|Secretarul britanic pentru afaceri externe Ernest Bevin semnează Tratatul de la Bruxelles în 1948. Tratatul de la Bruxelles a fost un tratat de apărare reciprocă împotriva amenințării sovietice din perioada postbelică. A fost semnat la 17 martie 1948 de Belgia, Țările de Jos, Luxemburg, Franța și Regatul Unit și a fost precursorul al alianței NATO. Amenințarea sovietică a devenit evidentă odată cu Blocada Berlinului în 1948, eveniment care a influențat crearea unei organizații defensive multinaționale intitulate în luna septembrie a aceluiași an.Isby & Kamps 1985, p. 13. Cu toate acestea, statele membre erau mult prea slabe din punct de vedere militar pentru a ține piept forțelor militare sovietice. Mai mult, lovitura de stat din Cehoslovacia a răsturnat un guvern ales în mod democratic, iar ministrul britanic de externe Ernest Bevin a reiterat că cea mai bună modalitate de a preveni o altă Cehoslovacie este dezvoltarea unei strategii militare comune. Propunerea sa a fost privită cu ochi buni în Statele Unite, americanii fiind îngrijorați de situația politică din Italia și de Partidul Comunist Italian.Pedaliu 2003, p. 97.

În 1948, liderii europeni s-au întâlnit cu reprezentanți din domeniul apărării, militari și diplomați americani la Pentagon, abordând posibilitatea înființării unei organizații fără precedent.Cees Wiebes and Bert Zeeman, "The Pentagon Negotiations March 1948: The Launching of the North Atlantic Treaty." International Affairs 59.3 (1983): 351-363. Ca urmare a acestor discuții, a luat naștere Tratatul Atlanticului de Nord, iar Statele Unite l-au semnat la 4 aprilie 1949. Ceilalți semnatari ai acordului erau cele cinci state ale Tratatului de la Bruxelles, Canada, Portugalia, Italia, Norvegia, Danemarca și Islanda. Primul secretar general al NATO, Hastings Ismay, a declarat în 1949 că scopul organizației era „să-i țină la distanță pe ruși, pe americani aproape și pe germani la pământ”.Reynolds 1994, p. 13. Sprijinul popular pentru semnarea tratatului nu a fost unanim, unii islandezi luând parte la o în martie 1949. Înființarea NATO poate fi interpretată drept o consecință instituțională a unei școli de gândire numite atlantism, al cărei scop era promovarea cooperării transatlantice. miniatura|Tratatul Atlanticului de Nord este semnat de președintele Harry S. Truman la 4 aprilie 1949. Acesta a fost ratificat de Statele Unite în luna august a aceluiași an. Membrii au căzut de acord că o agresiune militară împotriva oricărui stat membru din Europa sau America de Nord va fi considerată o agresiune împotriva tuturor. În consecință, aceștia au convenit că, în cazul în care are loc un atac militar, fiecare stat membru, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, va asista statul agresat și va lua măsurile pe care le va considera necesare, inclusiv utilizarea forței armate, pentru a restabili și menține securitatea zonei Atlanticului de Nord. Tratatul nu-și obligă membrii să răspundă cu acțiuni militare împotriva unui stat agresor. Deși s-au angajat să ajute statul atacat, aceștia au libertatea de a alege modul în care vor interveni. Acest lucru diferă de articolul IV din Tratatul de la Bruxelles, care prevede în mod clar că răspunsul este de natură militară. Totuși, se presupune că membrii alianței vor sprijini militar statul agresat. Tratatul a fost clarificat ulterior pentru a include atât teritoriul statelor membre, cât și „navele, infanteria sau aeronavele” acestora desfășurate la nord de Tropicul Racului, inclusiv unele departamente de peste mări ale Franței.

Crearea NATO a adus cu sine o anumită a , procedurilor și tehnologiilor militare ale aliaților, ceea ce, în numeroase cazuri, a însemnat că țările europene au adoptat practicile Statelor Unite. Aproximativ 1300 de acorduri de standardizare (STANAG) au codificat o mare parte din procedurile comune pe care le-a realizat NATO. Astfel, cartușul de pușcă a fost introdus în anii 1950 în calitate de cartuș standard utilizat de armatele multor țări din cadrul organizației. Pușca , fabricată de , compatibilă cu cartușul NATO de 7,62 mm, a fost adoptată de 75 de țări, inclusiv multe din afara NATO.Willbanks 2004, pp. 129–130. De asemenea, au fost standardizate astfel încât orice aeronavă NATO să poată ateriza la orice bază a alianței. Alte implementări, cum ar fi alfabetul fonetic NATO, au ajuns să fie utilizate inclusiv de populația civilă.

Războiul Rece

miniatura|În timpul Războiului Rece, Europa a fost împărțită între două alianțe militare - NATO și Pactului de la Varșovia. Izbucnirea Războiului din Coreea în iunie 1950 a reprezentat un moment crucial pentru NATO, deoarece a scos în evidență faptul că toate țările comuniste lucrează împreună și a forțat alianța să dezvolte planuri militare concrete.Isby & Kamps 1985, pp. 13–14. Sediul Central al Forțelor Aliate din Europa (SHAPE) a fost creat pentru a direcționa forțele militare în Europa și a început să lucreze sub comanda Comandantului Suprem al Forțelor Aliate Dwight Eisenhower în ianuarie 1951. În septembrie 1950, a cerut alcătuirea unor forțe armate convenționale care să poată țină piept sovieticilor și a reafirmat această poziție la reuniunea Consiliului Atlanticului de Nord din februarie 1952 de la Lisabona. În cadrul conferinței, unde s-a urmărit înzestrarea forțelor armate pentru planul de apărare pe termen lung al NATO, s-a cerut extinderea la 96 de divizii. Cu toate acestea, în anul următor, cererea a fost reformulată și s-au cerut aproximativ 35 de divizii, fiind accentuată utilizarea armelor nucleare. În această perioadă, NATO putea desfășura în jur de 15 divizii în Europa Centrală și alte 10 divizii în Italia și Scandinavia.Osgood 1962, p. 76.Park 1986, p. 28. Tot la Lisabona a fost înființată poziția de secretar general al NATO, iar Lordul Ismay a fost numit în cele din urmă în această funcție.

În septembrie 1952 au avut loc primele navale majore ale organizației. În cadrul , peste 50.000 de militari și 200 de nave de război au participat la manevre militare pentru apărarea Danemarcei și Norvegiei. Alte exerciții militare importante au fost și , ambele desfășurate în Marea Mediterană; Italic Weld, un exercițiu cu trupe de infanterie, forțe maritime și forțe aeriene; Grand Repulse, manevre comune ale (BAOR), Corpului Olandez și (AAFCE); Monte Carlo, un exercițiu aer-sol cu lovituri nucleare coordonat de și Weldfast, un exercițiu cu trupe americane, britanice, grecești, italiene și turcești în Marea Mediterană. miniatura|Armata germană reprezenta cea mai mare forță militară terestră de la frontiera Europei Centrale. După ce Grecia și Turcia s-au alăturat alianței în 1952, a avut loc o serie de negocieri controversate, cu precădere între Statele Unite și Marea Britanie, cu privire la modul în care cele două țări vor fi introduse în structura de comandă. În același timp, toate operațiunile desfășurate în spatele liniilor inamice sub comanda Uniunii Vest-Europene cu scopul de a sprijini mișcările de rezistență în cazul unei invazii sovietice, inclusiv Operațiunea Gladio, au fost transferate sub controlul NATO. Legăturile dintre armatele alianței au fost consolidate prin intermediul și prin competiții precum .

În 1954, Uniunea Sovietică și-a dorit să devină membră NATO. Țările membre, considerând că U.R.S.S. intenționează să slăbească alianța prin aderare, au respins propunerea. La 17 decembrie 1954, Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat MC 48, un document cheie în dezvoltarea strategiei nucleare a organizației. Conform MC 48, NATO trebuie să folosească arme nucleare încă de la început în cazul unui război cu Uniunea Sovietică, indiferent dacă aceștia au ales sau nu să le folosească. Acest document i-a oferit Comandantului Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR) aceleași prerogative cu privire la utilizarea armelor nucleare pe care le avea și comandantul suprem al Strategic Air Command.

La 9 mai 1955, Germaniei de Vest a devenit membră a organizației. Această aderare a fost descrisă drept „un punct de cotitură în istoria continentului nostru” de către politicianul norvegian , la vremea respectivă al Norvegiei. Aderarea Germaniei de Vest la NATO a fost justificată de faptul că fără armata germană, aliații nu ar putea respinge o posibilă invazie sovietică.Isby & Kamps 1985, p. 15. O consecință a acestei decizii a fost Pactul de la Varșovia, un acord militar semnat la 14 mai 1955 de Uniunea Sovietică, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria, România, Albania și Germania de Est, delimitând astfel cele două părți opuse ale Războiului Rece.

Trei exerciții majore au avut loc concomitent în toamna anului 1957. Operațiunea Counter Punch, și au fost cele mai ambițioase exerciții militare realizate de alianță până la momentul respectiv, peste 250.000 de oameni, 300 de nave și 1.500 de avioane luând parte la antrenamente.

Retragerea parțială a Franței miniatura|Hartă cu bazelor aeriene NATO din Franța înainte de retragerea țării din alianță în 1966 în baza deciziei președintelui Charles de Gaulle. Solidaritatea NATO a fost pusă la grea încercare în timpul președinției lui Charles de Gaulle.Garret Martin, "The 1967 withdrawal from NATO – a cornerstone of de Gaulle's grand strategy?" Journal of Transatlantic Studies (2011) 9#3 pp. 232–243. Președintele francez era nemulțumit de rolul puternic pe care Statele Unite îl avea în cadrul alianței și de dintre aceasta și Regatul Unit. Într-un memorandum trimis președintelui american Dwight Eisenhower și prim-ministrului britanic Harold Macmillan la 17 septembrie 1958, de Gaulle a militat pentru crearea unui directorat tripartit, care să pună Franța pe picior de egalitate cu SUA și Marea Britanie.Wenger, Nuenlist & Locher 2007, pp. 67–69