Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt conjunctiv-epitelialMic dicționar enciclopedic, Editura enciclopedică română, București, 1972. care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas etc.) cu o semimucoasă (parțial cheratinizată) și care, în interiorul cavităților respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni mecanice (răni) și microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de termoreglare, execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă mediul înconjurător cu tot organismul.

Suprafața Suprafața pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute și proeminențe.

Orificiile sunt de două tipuri: unele sunt mari, conducând în cavitățile naturale (gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloși (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare exocrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum și cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvența mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată și locul unde absorbția percutanată a apei, electroliților, medicamentelor (unguente, creme etc.) și altor substanțe, este maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) și funcționale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea și scăderea elasticității. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particularități fiziopatologice ca: umiditatea mai mare față de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafața pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafețe romboidale, care constituie expresia unei elasticități normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor și plantelor microcutele sunt așezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcționale se constituie ca urmare a scăderii elasticității cutanate și a contracțiilor musculare (riduri).

Culoarea pielii depinde de: cantitatea de pigment melanic care conferă nuanțe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variațiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată și o adaptare. Melanina variază între anumite limite și în funcție de expunerea la razele ultraviolete. gradul de vascularizație capilară determină nuanța roz-roșie. Vascularizația mai abundentă a feții produce și anumite particularități morbide regionale: bolile congestive ale feței sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde și de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată și mai subțire, motiv pentru care are o nuanță rozalie. grosimea pielii influențează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subțire și mai roză, pielea de pe palme și plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiții de hiperkeratoză. Abundența keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă.

Mucoasele sunt mai subțiri decât epidermul; keratina, keratohialina și melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permițând să se perceapă vascularizația din profunzime, de unde culoarea lor roșie.

În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina și keratohialina și suprafețele morbide devin albe și mai rugoase.

Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară, ca și acomodarea lor la razele solare, la ei apărând mai ușor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete.

Suprafața pielii, la un om matur de talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală este circa 20% din greutatea corpului (în medie 14–16 kg), din care circa 15% este reprezentat de hipoderm (cu variații largi în raport cu corpolența), circa 5% de derm și sub 1% de epiderm.

Grosimea pielii variază după regiuni: e subțire pe față, frunte, în zonele genitale, este mai groasă pe toracele anterior, pe abdomen și pe marile pliuri. Grosimea crește pe spate și pe suprefețele extensorice ale membrelor, cea mai mare grosime o are pe palme și pe tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subțire (între 0,03 și 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la față, 2 mm pe torace și 2,5), iar hipodermul are variații mari, în funcție de zonă.

Elasticitatea pielii se datorează, în primul rând, sistemului fibrilar dermic și mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie și paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoși, înveliți într-un țesut conjunctivo-elastic, funcționează ca niște mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta și dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticității, plăgile devin mai mari decât suprafața secționată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafața prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: față de planurile profunde este ușor mobilizabilă la față, torace, membre, penis și puțin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor și pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esențiale).

Funcțiile pielii funcția de apărare, împiedică pătrunderea unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe toxice, radiații) funcția termoregulatoare ajuta la menținerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de găină.. funcția de apărare față de razele ultraviolete la animale această funcție e realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe și reflectă cam 50% din radiații, absorbirea radiațiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiații se poate produce cancerul de piele. pielea ca rezervor de celule embrionare această funcție este folosită de chirurgie în transplanturi. funcția imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele. funcția de organ de simț este una din funcțiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii: de durere (fiind până la 200/cm2), de presiune (corpusculii Vater-Pacini), termoreceptorii (corpusculii Krause), receptorii la întindere (corpusculii Ruffini), receptorii tactili sunt mai deși la buze, degete, limbă, mamelon, organele genitale externe (corpusculii Meissner și celulele Merkel). funcția de camuflaj, dacă pielea este goală sau acoperită cu blană, solzi sau pene, pielea are structuri de protecție, de colorație care ajută pentru a ascunde animalele de prădători sau pradă.

Structura microscopică thumb|300px|right|Structura pielii Pielea este constituită din trei învelișuri: epidermul de origine ectodermică, dermul și hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).

Epidermul Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat și pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în permanență regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriția celulelor are loc prin difuzarea limfei interstițiale din derm, prin intermediul membranei bazale și prin spațiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii și împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic și funcții, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare și melanocitele, mult mai puțin numeroase.

Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafață. Se realizează astfel o mișcare celulară lentă ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât și în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metaboliști care în cursul primelor luni de viață fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu și în piele. În piele se așază între celulele bazale.

Stratul bazal

Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acțiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele și corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.

Stratul spinos Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafață devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă, în metaplazii și în alte numeroase afecțiuni. Celulele sunt separate prin spații înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstițială nutritivă, rare celule limfocitare și terminații nervoase amielinice. Aceste spații reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menținută prin punți intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formațiunile obișnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulos Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundența granulațiilor citoplasmatice de keratohialină. Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiații, glucoză, dar și de substanțe nocive (ex. nicotina).

Stratul lucid Stratul lucid, numit și stratul cornos bazal, e format din celule bogate în glicogen, eleidină și grăsimi. Prezența glicogenului atestă existența unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care, împreună cu stratul cornos profund, constituie așa-numita "barieră epidermică" (protejând împotriva apei, substanțelor chimice și microorganismelor).

Stratul cornos Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct și cel superficial sau disjunct numit și exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafață.