Un roman epistolar este un roman scris ca o serie de scrisori. Termenul este adesea extins pentru a se referi la romanele care intercalează alt tip de documente cu scrisori, cel mai frecvent pagini de jurnal și tăieturi din ziare și, uneori, chiar la romane compuse doar din documente, chiar dacă nu includ deloc scrisori.Thomas O. Beebee (1999). Epistolary fiction in Europe, 1500-1850. Cambridge University Press, ISBN 9780521622752Laura Anne Salsini (2010) Addressing the Letter: Italian Women Writers' Epistolary Fiction. University of Toronto Press, ISBN 9781442641655 Mai recent, romanele epistolare pot include documente electronice, cum ar fi înregistrări audio, postări pe blog și e-mailuri. Cuvântul epistolar este derivat din latină din cuvântul grecesc , care înseamnă scrisoare. În limba germană este folosit termenul Briefroman.
Forma epistolară poate aduce un plus de realism unei povești, deoarece imită funcționarea vieții reale.Ioan Milică, Gabriela-Iuliana Morcov, Scrisul epistolar românesc: o perspectivă cultural-retorică (I), Diacronia 3 (12 februarie), A39 (1–11), https://doi.org/10.17684/i3A39ro Astfel, este capabil să demonstreze puncte de vedere diferite fără a recurge la elementul unui narator omniscient. Un instrument strategic important în romanul epistolar, necesar pentru a crea impresia de autenticitate a scrisorilor, este editorul fictiv.A. Takeda. Die Erfindung des Anderen: Zur Genese des fiktionalen Herausgebers im Briefroman des 18. Jahrhunderts. Würzburg, 2008; U. Wirth. Die Geburt des Autors aus dem Geist der Herausgeberfiktion. Editoriale Rahmung im Roman um 1800. Munich, 2008.
Primele opere epistolare Există două teorii cu privire la geneza romanului epistolar. Potrivit primei teorii, romanul epistolar provine din romane cu scrisori încorporate, în care părțile de narațiune la persoana a treia dintre scrisori au fost reduse treptat.E.Th. Voss. Erzählprobleme des Briefromans, dargestellt an vier Beispielen des 18. Jahrhunderts. Bonn, 1960. Cealaltă teorie susține că acest gen a apărut din compilații de scrisori și poezie, iar unele dintre scrisori au fost conectate între ele în cadrul unei intrigi (de regulă, amoroase).B.A. Bray. L'art de la lettre amoureuse: des manuels aux romans (1550–1700). La Haye/Paris, 1967 Ambele afirmații au o anumită validitate.Fitzmaurice, Susan. The Familiar Letter in Early Modern English: A pragmatic approach, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam / Philadelphia, 2002
Primul roman în întregime epistolar, Închisoarea iubirii (Cárcel de amor), scris în jur de 1485 de scriitorul spaniol Diego de San Pedro, aparține unui lung șir de romane în care un număr mare de scrisori inserate dominau deja narațiunea.Ramirez Hughes, Beatriz (1974). Carcel de amor and the courtly love tradition, cap. IV, p. 76-105, The University of British Columbia Alte exemple de romane epistolare timpurii sunt strâns legate de obiceiul de a colecționa scrisori și a le include în antologii. În cadrul edițiilor succesive ale lui Edmé Boursault Scrisori de respect, recunoștință și dragoste (Lettres de respect, d'obligation et d'amour) din 1669, un număr considerabil de scrisori adresate unei fete pe nume Babet a evoluat într-un grup distinct de celelalte scrisori, formând un mic roman epistolar, intitulat Scrisori pentru Babet (Lettres à Babet). Scrisorile unei călugărițe portugheze (Lettres portugaises) (1669), atribuite în general politicianului francez Gabriel-Joseph de La Vergne, conte de Guilleragues, deși o mică minoritate o consideră autoare pe Marianna Alcoforado, prozatoare și călugăriță portugheză, se prezintă ca parte dintr-o antologie de proză și poezii scrise de Guilleragues.G. de Guilleragues. Lettres portugaises, Valentins et autres oeuvres. Paris, 1962 Fondatorul romanului epistolar în limba engleză este James Howell (1594–1666) cu Familiar Letters (1645-1650), în care a scris despre închisoare, aventuri în străinătate și relații amoroase.Hansche, Maude Bingham (1902). The Formative Period of English Familiar Letter-writers and their Contribution to the English Essay, Haskel, p. 37-38
Un alt exemplu de roman epistolar este Scrisori de dragoste între un nobil și sora lui / Love-Letters Between a Nobleman and His Sister. Această lucrare a fost publicată anonim în trei volume (1684, 1685 și 1687) și a fost atribuită lui Aphra Behn, autoare britanică din epoca Restaurației, deși rămâne un subiect contestat în secolul al XXI-lea. Romanul arată efectele produse de schimbarea perspectivei naratoriale: părerile individuale au fost prezentate de personaje individuale, iar vocea autorului și evaluarea morală au dispărut complet (cel puțin în primul volum; în volumele ulterioare a fost introdus un narator). În plus, autorul a explorat un tărâm al intrigii cu scenarii complexe, cum ar fi scrisori care ajung la destinatarul greșit, scrisori false sau scrisori tăinuite de protagoniști.Todd, Janet (1995). „Pursue that way of fooling or be damn'd: Editing Aphra Behn”, în Studies in the novel, vol. 27 (3), p. 304-319
Romanul epistolar ca gen a devenit popular în secolul al XVIII-lea, în lucrările unor autori precum Samuel Richardson, cu romanele sale de mare succes Pamela (1740) și Clarissa (1749).Whyman, Susan E. „Letter Writing and the Rise of the Novel: The Epistolary Literacy of Jane Johnson and Samuel Richardson.” The Huntington Library Quarterly, vol. 70, nr. 4, 2007, p. 577, ProQuest Romanul erotic timpuriu al lui John Cleland, Fanny Hill (1748), este structurat într-o serie de scrisori de la personajul principal către un destinatar nenumit. În Franța, s-au remarcat Lettres persanes (1721) de Montesquieu, Julie, sau Noua Eloiză (1761) de Jean-Jacques Rousseau și Legăturile primejdioase (1782) de Choderlos de Laclos, care au folosit forma epistolară pentru un efect dramatic, deoarece succesiunea evenimentelor nu a fost întotdeauna închegată direct sau explicit. În Germania, exemple de romane epistolare au fost Suferințele tânărului Werther (Die Leiden des jungen Werther) din 1774 de Johann Wolfgang von Goethe și Hyperion al lui Friedrich Hölderlin.Schiffman, Robyn L. „Werther and the epistolary novel”. European Romantic Review, vol. 19, 2008 (4), p. 421-438 Primul roman canadian, The History of Emily Montague (1769) de Frances Brooke, și douăzeci de ani mai târziu, primul roman american, The Power of Sympathy (1789) de William Hill Brown, au fost ambele scrise în formă epistolară.
Începând cu secolul al XVIII-lea, forma epistolară a înregistrat o tendință spre ridicol, rezultând o serie de lucrări necizelate din genul burlesc. Cel mai notabil exemplu în acest sens a fost An Apology for the Life of Mrs. Shamela Andrews (1741) sau, mai pe scurt, Shamela, de Henry Fielding, scris ca o parodie după Pamela lui Samuel Richardson.Flynn, Carol, Samuel Richardson: A Man of Letters. Princeton University Press, 1982, p. 136 Lucrarea o prezintă pe naratoare mânuind un stilou și mâzgălind în jurnal în cele mai dramatice și puțin probabile circumstanțe. Oliver Goldsmith a folosit forma epistolară pentru un efect satiric în Cetățeanul lumii /The Citizen of the World, cu subtitlul „Scrisori de la un filosof chinez rezident în Londra către prietenii săi din Est” (1760-1761). La fel a făcut și Fanny Burney, autoare de jurnale, într-un prim roman comic de succes, Evelina (1788).Saggini, Francesca. „From Evelina to the woman-hater: Frances Burney and the joyce of dramatic rewriting”. Studi settecenteschi, nr. 20, Bibliopolis, Napoli, 2000, p. 315-333
Romanul epistolar a pierdut treptat din popularitate după secolul al XVIII-lea. Jane Austen a încercat această structură în scrierile timpurii și în nuvela Lady Susan (1794), a abandonat-o, însă, curând, în operele ei ulterioare. Se crede că romanul ei pierdut, Primele impresii, care a fost reformulat și a devenit Mândrie și prejudecată, ar fi putut fi epistolar, întrucât Mândrie și prejudecată conține un număr neobișnuit de scrisori citate integral, dintre care unele cu un rol fundamental în desfășurarea acțiunii.Devine, Jodi A. „Epistolary Revelations: Reading Letters in Nineteenth-Century British Novels”. University of Delaware, 2007
Cu toate acestea, forma epistolară a fost utilizată în continuare și a supraviețuit integral sau doar parțial în romanele secolului al XIX-lea. În romanul lui Honoré de Balzac Memoriile a două tinere căsătorite, două femei, care s-au împrietenit în timpul petrecut în scop educativ la o mânăstire, corespondează pe o perioadă de 17 ani, prin scrisori care le descriu viața.Newman, Sylvia H. „Honore de Balzac and the epistolary novel”. University of Florida, 1992, cap. V, p. 161-170 Mary Shelley folosește forma epistolară în romanul său Frankenstein (1818). Shelley folosește scrisorile ca încă unul dintr-o varietate de instrumente narative, povestea fiind prezentată prin scrisorile unui căpitan de vas și explorator științific în drum spre Polul Nord, care îl întâlnește pe Victor Frankenstein și înregistrează narațiunea și confesiunile muribundului.Favret, Mary A. „The letters of Frankesterin”, 1987, p. 3-24 Publicat în 1848, romanul lui Anne Brontë, Necunoscuta de la Wildfell Hall / The Tenant of Wildfell Hall, are forma unei scrisori retrospective a unuia dintre protagoniști către prietenul și cumnatul său, cuprinzând și jurnalul chiriașului din titlu.Senf, Carol A. (1990). „The Tenant of Wildfell Hall: Narrative Silences and Questions of Gender”. College English. National Council of Teachers of English. 54 (4), p. 446–456 La sfârșitul secolului al XIX-lea, Bram Stoker a lansat unul dintre cele mai recunoscute și de succes romane epistolare până în prezent, Dracula. Tipărit în 1897, romanul este compilat în întregime din scrisori, însemnări din jurnal, tăieturi din ziare, telegrame, observații ale medicului, jurnalul echipajului de bord și altele asemenea.
Tipuri Romanele epistolare pot fi clasificate în funcție de numărul de persoane ale căror scrisori sunt incluse, de unde distingem trei tipuri de romane epistolare: monofonice (scrisorile unui singur personaj, cum ar fi Scrisori ale unei călugărițe portugheze și Suferințele tânărului Werther); dialogice (scrisorile a două personaje: Scrisorile lui Fanni Butler de Marie Jeanne Riccoboni din 1757); polifonice (scrisori a trei personaje sau ale mai multor personaje: Dracula de Bram Stoker).
Un element crucial în romanele epistolare polifonice precum Clarissa și Legăturile periculoase este instrumentul dramatic al „conștientizării discrepante”: corespondențele simultane, dar separate, ale eroinelor și personajelor negative fiind o sursă importantă pentru alimentarea tensiunii dramatice. Ele pot fi, de asemenea, clasificate în funcție de tipul și cantitatea de utilizare a documentelor non-scrisori, deși acest lucru are corelații evidente cu numărul de voci - de exemplu, este puțin probabil ca tăieturile din ziare să apară în număr mare într-un epistolar monofonic și mult mai probabil într-unul polifonic.
Opere semnificative Forma romanului epistolar a continuat să fie folosită și după secolul al XVIII-lea.
Secolul al XVIII-lea
Suferințele tânărului Werther este un roman din 1774 de Johann Wolfgang Goethe. Legăturile periculoase este un roman francez din 1782 al lui Pierre Choderlos de Laclos, despre marchiza de Merteuil și vicontele de Valmont, doi rivali narcisiști (și foști amanți), care folosesc seducția pentru a-i controla social și a-i exploata pe ceilalți, găsind satisfacție în jocurile lor crude și lăudându-se cu talentul lor pentru manipulare (a fost înfățișat ca reprezentând corupția și depravarea nobilimii franceze cu puțin timp înainte de Revoluția Franceză). Cartea este compusă în întregime din scrisori scrise de diferite personaje unul altuia. Aline și Valcour de marchizul de Sade (1795).
Secolul al XIX-lea