thumb|right|450px|Cu roz, posesiunile britanice Imperiul Britanic este numele atribuit Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei și fostelor dominioane, colonii, și altor teritorii aflate sub stăpânirea Coroanei Britanice de la sfârșitul secolului al XVI-lea până la mijlocul secolului al XX-lea. Apogeul Imperiului Britanic a fost atins la sfârșitul Primului Război Mondial, cuprinzând peste 20% din suprafața uscată a Terrei și mai mult de 400 milioane de locuitori, fiind cel mai mare imperiu din istorie.

Bazele Imperiului Britanic au fost puse în timpul domniei Elisabetei I (1558-1603). Sub domnia sa, sprijinul statului pentru explorarea navală a ,,Noilor Lumi” a crescut foarte mult și, în 1580, Sir Francis Drake a devenit primul englez care a navigat în jurul lumii. Relații de schimb și comerciale au fost deja stabilite peste mări de Compania Indiilor Orientale, înființată în 1600. Totuși, colonizarea engleză în cele două Americi era aproape inexistentă în secolul XVI. Prima tentativă de colonizare a fost făcută pe insula Roanoke, de pe coasta nord-americană, în 1585, de către Sir Walter Raleigh. Această așezare nu a rezistat, și Anglia nu va mai avea nici o tentativă de explorare și colonizare în cele două Americi, până în 1604, după pacea încheiată cu Spania.

Primul Imperiu Britanic

Secolul XVII

În secolele XVII-XVIII, Marea Britanie a înființat primul imperiu, care își avea centrul în emisfera vestică, adică în insulele Caraibiene și America de Nord. A început cu înființarea unor plantații de tutun în Indiile de Vest și a coloniilor religioase situate de-a lungul coastei Americii de Nord. Anglia și-a asigurat prezența în India în secolul XVII, prin Compania Indiilor Orientale. Deși această prezență a devenit mai întinsă și consolidată de-a lungul secolelor XVII-XVIII, India a ajuns sub directa dominație engleză, abia în 1858.

Un factor important al primului imperiu a fost mercantilismul, doctrină economică bazată protejarea monopolurilor din comerț și controlul statului asupra manufacturilor. Sub acest sistem, coloniile nou înființate trebuiau să crească bogăția metropolei. Ele reprezentau o sursă de materii prime și o piață de desfacere pentru produsele metropolei. Intenția urmărită era ca exporturile metropolei să fie mai ridicate decât importurile din colonii, ceea ce rezultă că metropola vinde mai mult decât cumpără, deci capitalul rămas în metropolă va crește. Deoarece acest sistem economic presupunea controlul strict al guvernământului, Anglia a început să reglementeze mai strict relațiile cu coloniile sale. În 1651, parlamentul englez a adoptat Actul de navigație care prevedea că toate importurile în porturile engleze și colonii urmau să fie făcute doar cu ajutorul navelor engleze.

America de Nord

Prima colonie stabilă engleză în America de Nord a fost stabilită în 1607, la Jamestown, Virginia. În 1620, pelerinii englezi au debarcat în golful Massachusetts și au fondat colonia Plymouth, prima așezare engleză permanentă în New England. Coloniștii aparțineau comunității puritane, alcătuind Compania Golfului Massachusetts, în 1628. Alte colonii religioase au fost înființate în Rhode Island (1636), colonia fiind bazată pe principiul toleranței religioase; Connecticut (1639), bazată pe credințele religioase congregaționaliste; și Maryland (1634), dominată de romano-catolici. Aceste colonii erau apropiate de țărm, niciodată penetrând ținuturile din interiorul continentului și, în fapt, erau puternic atașate de Anglia, mai mult decât alte colonii. Totuși, deoarece distanțele făceau imposibilă guvernarea directă a Angliei, guvernatorii coloniilor erau însărcinați să alcătuiască adunările alese dintre coloniști.

Prezența engleză a fost extinsă treptat, de-a lungul coastei de est. În 1664, New Amsterdam a fost preluat de la olandezi și redenumit New York. Locuitorii olandezi au fost forțați să se supună conducerii engleze. În 1681, William Penn, sub patentă regală, a fondat colonia Pennsylvania.

După 1688, războaiele cu Franța au dus mai departe expansiunea engleză. Coloniile din Noua Anglie s-au mărit, și Compania Râului Hudson s-a stabilit lângă râul Hudson, pentru a participa la comerțul cu blănuri. Creșterea prezenței engleze a intensificat fricțiunile, în anii 1690, cu Franța Nouă, aflată în apropierea văii St. Lawrence. În consecință, războiul pentru succesiunea la tronul Spaniei (1701-1714), în care Anglia (care începând de acum se va numi Marea Britanie), și aliații săi, au luptat împotriva Franței și Spaniei. Armatele britanice au capturat posesiunile franceze din America (Acadia și Terra Nova). Insulele spaniole, Gibraltar și Minorca, au fost obținute în urma aceluiași conflict, dând Marii Britanii pentru prima dată prezența teritorială în Marea Mediterană. Pacea de la Utrecht (1713) a încheiat războiul, și cedarea oficială a teritoriilor cucerite de britanici. De asemenea, extindea drepturile britanice asupra aprovizionării cu sclavi și a altor mărfuri comerciale destinate coloniilor spaniole din cele două Americi, și ca rezultat stabilea statutul Marii Britanii ca putere maritimă aproximativ egală cu puternicii competitori europeni.

Indiile de Vest

Prima colonie de exploatare din Indiile de Vest a fost Saint Christopher (mai târziu Saint Kitts), achiziționată în 1623. Plantațiile engleze înființate în Indiile de Vest au fost lucrate inițial de ucenici albi aduși din Anglia. Plantațiile de tutun sunt înlocuite cu cele de trestie de zahăr lucrate însă de sclavi aduși din Africa.

În 1655, Anglia a cucerit Jamaica de la Spania – prima colonie engleză obținută prin forță. În 1670, Anglia și Spania au semnat Tratatul de la Madrid, în urma căruia Spania recunoștea posesiunile engleze caraibiene. Comerțul cu zahăr s-a extins, și Compania Regală a Africii, fondată în 1672, a adus un număr mare de sclavi africani în Caraibe. Marii plantatorii ai insulelor engleze obțineau forța de muncă necesară, dar se temeau de posibila revolta a sclavilor negri care le puteau periclita siguranța proprie. La sfârșitul anilor 1670, sclavii negri constituiau majoritatea populației insulelor engleze.

Secolul XVIII

La începutul secolului XVIII, interesul public pentru afacerile de peste mări a scăzut. În timpul lungii guvernări prezidate de Robert Walpole, s-a adoptat ca politică laissez-faire, în care guvernarea nu intervenea în problemele economice. În 1732, Georgia a devenit a 13-a colonie americană. Zahărul reprezenta principala marfă importată din colonii și, odată cu ea, a sporit și comerțul cu sclavi care traversau Atlanticul (70.000 de sclavi aduși anual din Africa către America).

Războiul de 7 ani

În timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), Marea Britanie a obținut câștiguri teritoriale în defavoarea Franței. Prin Tratatul de la Paris (1763), Franța recunoștea oficial stăpânirea britanică asupra Canadei, însă britanicii restituiau francezilor controlul asupra insulelor Guadelupa și Martinica. Prin acest tratat se asigura securitatea coloniilor nord-americane.

Revoluția americană

Pentru britanici, extinderea imperiului însemna noi responsabilități și noi costuri. Guvernul britanic dorea să adapteze veniturile americane la necesitățile americane și, în consecință, a crescut taxa la Legea Timbrului (1765). Deși britanicii au considerat această lege ca fiind justă, mulți coloniști americani au perceput-o ca o violare a drepturilor lor. Sub protestele coloniilor, Legea Timbrului a fost anulată, dar alte taxe au înlocuit-o curând, determinând unirea coloniștilor într-un Congres continental împotriva Marii Britanii. O ambuscadă în Concord, Massachusetts, în aprilie 1775 a degenerat într-un război general, și, în 4 iulie 1776, Congresul adoptă o Declarație de independență. În timpul Revoluției Americane, Congresul controla mare parte din teritoriul coloniilor, dar englezii asigurau securitatea fortăreței New York până ce poziția lor a fost slăbită de înfrângerea de la Saratoga (1777), care a încurajat Franța să intervină de partea coloniștilor rebeli. Rezistenței britanice i s-a pus capăt când Generalul Charles Cornwallis s-a predat cu armata sa, la Yorktown, Virginia, în octombrie 1781. Această înfrângere a marcat nu doar sfârșitul războiului american, dar și sfârșitul primului Imperiu Britanic. Totuși, deoarece Franța nu a fost capabilă să câștige supremația pe mare, pierderile britanice nu s-au extins dincolo de coloniile nord-americane. În același timp, prezența britanică în Canada a fost consolidată de înființarea coloniei New Brunswick, rezultată din emigrația spre nord a peste 30.000 de cetățeni din coloniile americane, rămași loiali britanicilor.

Al doilea Imperiu Britanic

După pierderea coloniilor americane, comerțul britanic și-a întors fața, de la cele două Americi, către est. Revoluția industrială a transformat economia britanică dintr-una agricolă, într-una bazată pe manufactura mecanizată, și au crescut astfel produsele britanice destinate exportului. Comerțul liber, încrederea bazată pe comerțul mondial care nu trebuie îngrădit de nicio națiune, înlocuiește vechiul sistem colonial, care avea la bază ideile mercantiliste de protejare a comerțului.

Al doilea Imperiu Britanic avea ca centre Asia și Africa, continuând să se extindă în secolul XIX și la începutul secolului al XX-lea, atingând apogeul la sfârșitul Primului Război Mondial. Totuși, creșterea naționalismului în coloniile britanice a slăbit treptat puterea imperiului, și Marea Britanie a fost forțată să acorde independența multora din fostele sale colonii.

Secolul XVIII

India

Deși primul imperiu își avea centrul în cele două Americi, englezii activau în India încă din secolul XVII. Compania Indiilor Orientale a înființat puncte comerciale la Surat (1612) și Madras (acum Chennai, 1639), sub auspiciile Imperiului Mogul. A urmat o rapidă extindere a afacerilor sale și, în 1690, compania a stabilit o nouă factorie pe râul Hugli, pe locul viitorului oraș Calcutta. Dar, în 1700, compania și-a extins activitățile comerciale în Bengal și a stabilit, pentru sine, rolul de jucător principal în politica indiană.

După moartea împăratului mogul Aurangzeb, în 1707, Imperiul Mogul din India intră într-o perioadă de instabilitate. În acest timp, Compania Indiilor Orientale – principala organizație comercială – a intrat mai direct în politică, pentru a-și conserva poziția economică dominantă. Apoi, între 1740-1750, Compania Indiilor Orientale a luptat cu Compania Franceză a Indiilor pentru supremație în India. O serie de lupte au culminat cu bătălia de la Plassey din iunie 1757, în urma căreia britanicii au înfrânt pe rivalii francezi și indieni. Astfel, Compania Indiilor Orientale a obținut poziția dominantă în regiunea Bengal.

Australia

Deși expedițiile engleze ajunseseră în Australia încă de la sfârșitul sec. XVII, nu a existat un interes pentru colonizarea acestui continent, considerat neinteresant. Explorările ulterioare ale căpitanului James Cook din anii 1770, cuplată cu pierderea coloniilor nord-americane, a schimbat această situație. Australia a devenit interesantă pentru britanici, datorită poziției strategice oferite în Asia de Est, precum și ca destinație pentru condamnații britanici care nu mai puteau fi trimiși în coloniile nord-americane, acum independente. În consecință, o flotă britanică compusă în mare parte din condamnați a acostat în Golful Botany, din regiunea australiană New South Wales, rezultând fondarea orașului Sidney, în 1788.

Consolidare

În anii care au urmat Revoluției Americane, guvernul britanic a încercat să consolideze controlul asupra Indiei și Canadei. India Act din 1785, supunea administrația Companiei Indiilor Orientale în grija Ministerului controlului. Sub guvernarea generalului de flotă Lord Cornwallis (1786-1793), Marea Britanie a pus administrarea Indiei în seama instituțiilor civile ale Companiei Indiilor Orientale, deși compania se ocupa în continuare cu comerțul.