Fiat 125 este un automobil de familie de mari dimensiuni produs de Fiat între anii 1967 și 1972. La momentul lansării, Fiat 125 a atras atenția prin modelul său elegant și prin faptul că îmbina caracteristicile unei mașini sport cu funcționalitatea unei mașini de familie."New! Fiat 125: 1,608 c.c. Twin-cam engine in four-door family saloon". Autocar. 126. Vol. nbr 3715. 27 April 1967. pp. 6–8. Acest concept a fost apreciat de către consumatori și a influențat ulterior dezvoltarea altor modele europene de volum.
Fiat 125 a fost produs în Italia, iar derivate ale acestuia au fost construite sub licență în alte țări până în anii 1990.
Context Intrarea pe piață a modernei și puternicei Alfa Romeo Giulia în 1962 a redus considerabil atractivitatea modelului Fiat 1500, care fusese lansat în 1961 și adoptase un stil american inspirat de Chevrolet Corvair. La mijlocul anilor 1960, acest model era deja depășit și nu mai putea concura eficient. Deși prețul accesibil și construcția solidă îi favorizau pe modelele Fiat, atracția lor se estompa rapid. Era necesară o soluție rapidă pentru a acoperi perioada de tranziție între modelul „1500”, aflat în dificultate, și viitorul model „132”, aflat încă în faza de dezvoltare, evitând în același timp investițiile semnificative. Conducerea Fiat i-a încredințat inginerului Dante Giacosa sarcina de a proiecta, în doar 18 luni, un nou model capabil să oprească declinul vânzărilor, fără a necesita construirea de noi uzine pentru producție.
„125” (1967-69) miniatura|Fiat 125 prototip din 1966 Giacosa a demarat imediat lucrările, folosind resursele disponibile în cadrul companiei. A utilizat podeaua modelului „1500 C” (mai învechită decât cea a modelului „124”, dar cu un ampatament cu 8 cm mai mare), împreună cu caroseria alungită și modificată a modelului „124 Berlina”. Motorul cu două arbori cu came în cap, deja utilizat pe versiunile „Sport Spider” și „Sport Coupé” ale modelului „124”, a fost integrat, având arborele cotit montat pe cinci suporturi.
Procesul de dezvoltare a fost extrem de rapid. De exemplu, nu s-au creat modele din ghips pentru prototipul caroseriei, ci s-a lucrat direct pe tablă originală de la modelul „124”. Chiar dacă planșeul era mai puțin avansat, având puntea spate cu axă rigidă și arcuri cu foi (în timp ce modelul „124” avea arcuri elicoidale în configurația cu axă rigidă), ampatamentul mai lung al noului model a permis o habitabilitate mai bună în direcția longitudinală. Tracțiunea a rămas pe roțile din spate. Caroseria a suferit câteva ajustări dimensionale pentru a se potrivi noii ampatamente și câteva modificări estetice: o parte frontală mai înaltă și mai impunătoare, o grilă cromată cu patru faruri pătrate, profiluri cromate pe laterale și o parte din spate redesenată cu blocuri optice verticale. Portierele cu mânere încastrate și partea centrală a caroseriei au rămas similare cu cele de la modelul „124”.
Pentru a se potrivi mai bine cerințelor unei berline, motorul „Lampredi” cu 4 cilindri a fost modificat, crescând cilindreea de la 1.438 la 1.608 cm³ prin introducerea unui nou arbore cotit cu o cursă de 80 mm. Puterea maximă de 90 CP a rămas neschimbată, dar a fost obținută la 5.600 rpm în loc de 6.500, ceea ce a îmbunătățit distribuția cuplului și fluiditatea livrării puterii. Sistemul tehnic a inclus patru frâne pe disc cu servofrâne cu vacuum și o cutie de viteze cu patru trepte, toate sincronizate. Cutia de viteze a fost echipată cu sincronizatoare de tip Porsche, ceea ce a condus la rezultate excelente în ceea ce privește manevrabilitatea. Rapoartele de transmisie au fost concepute pentru utilizarea intensivă a berlinei pe autostradă. De exemplu, viteza maximă atinsă în treapta a III-a era de 125 km/h, în comparație cu 100 km/h pentru "1500 C" (75 CP) și 105 km/h pentru „2300 Lusso” (105 CP).
Mașina a fost dezvoltată rapid folosind componente existente și primele prototipuri au început să fie testate încă din iarna anului 1966. Schema de suspensie urma linia predecesorului său, cu o lățime a căii de rulare ușor mai mare. Suspensia spate, a fost preluată de la modelul sportiv Dino și ulterior folosită și pe modelele 131, 132 și Argenta. Puntea rigidă a rămas în mare parte neschimbată față de „1500 C”, dar nu mai avea bara stabilizatoare prezentă pe modelul anterior. Aceasta a fost înlocuită cu o pereche de bielete longitudinale care conectau puntea la podea, îmbunătățind precizia de conducere. Compania a subliniat acest detaliu în broșurile mașinii în diferitele sale versiuni, menționând o configurație cu brațe oscilante.
„125 S” (1968-1970) miniatura|Fiat 125 S miniatura|Fiat 125 S Modelul „125 S” a fost prezentat în anul 1968 la Salonul Auto din Torino. Această variantă se diferenția de versiunea standard prin adăugarea unor elemente precum ramele cromate de pe pasajele roților și îmbunătățiri în interiorul mașinii. Scaunele au fost echipate cu o bandă centrală din țesătură, iar consola centrală a fost înlocuită cu una nouă, care includea un suport pentru obiecte. Planșa de bord nu mai avea elemente din lemn fals, iar sistemul de încălzire și izolare fonică a fost îmbunătățit. De asemenea, mașina beneficia de lumină în compartimentul motor și în portbagaj.
Un aspect semnificativ al acestui model era modernizarea motorului, care dezvolta acum 100 CP la 6200 rpm, față de cei 90 CP ai versiunii normale. Cilindreea motorului a rămas aceeași, însă a fost adăugată o treaptă de repaus, numită treapta a 5-a."Used Car Test: 1969 Fiat 125". Autocar. 18 November 1971. pp. 52–53. Această modificare a avut scopul de a atinge o viteză maximă de aproximativ 170 km/h la 5500 rpm, comparativ cu 160 km/h (la aproximativ 6300 rpm) în cazul versiunii normale. De fapt, în anumite condiții de rulare, viteza maximă era mai ușor de atins în treapta a 4-a. În teste efectuate de reviste de specialitate din acea perioadă, s-a atins chiar și viteza de 170 km/h în treapta a 5-a.
Vânzările noii versiuni „125 S” au depășit pe cele ale versiunii de bază, care a fost scoasă din producție în 1969, deși a rămas în listă timp de doi ani.
La momentul lansării, prețul pentru modelul „125 S” era de 1.390.000 de lire, în comparație cu 1.300.000 de lire pentru versiunea normală. Pe lângă acestea, au fost aduse și alte îmbunătățiri semnificative la modelul „125 S”.
Printre aceste îmbunătățiri se numără adoptarea unui circuit dublu de frânare, cu un circuit pentru frânele din față și un circuit pentru cele din spate. De asemenea, a fost introdus un corector mecanic de asietaj la frânare, care permitea dozarea puterii de frânare la roțile din spate, prevenind blocarea acestora datorită ușurării suspensiei spate în timpul frânării. S-a realizat, de asemenea, o calibrare diferită a efortului pedalei servofrenului, care fusese considerată prea ușoară pe versiunea anterioară. Pentru direcție, a fost implementată o nouă cutie de direcție, bazată pe cea folosită la modelul Fiat „Dino Coupé”.
În ceea ce privește iluminatul, modelul „125 S” a fost echipat cu faruri noi, iar anvelopele cu carcasă radială au devenit standard. Maneta schimbătorului de viteze a fost retrasă și scurtată pentru a oferi un aspect mai sportiv în interiorul mașinii. Oglinda retrovizoare interioară a fost modificată pentru a include un accesoriu care putea fi detașat în caz de impact.
Opțiunile de echipare opționale au inclus sistemul de aer condiționat, jantele din aliaj ușor, un geam spate încălzit și geamuri termoizolante. De asemenea, au fost adăugate noi lumini de curtoazie și conexiuni pentru montarea unui difuzor pe scaunele din spate. Au fost făcute îmbunătățiri la diverse detalii din plastic din interior, cum ar fi garniturile de etanșare de pe stâlpi și scaunele din față.
Ultimele exemplare produse ale modelului de bază „125” au fost, de asemenea, echipate cu un circuit dublu de frânare. Capacitatea portbagajului a suferit o ușoară reducere, de la 400 la 380 dm³, datorită adoptării noului rezervor de 50 de litri în locul celui de 45 de litri.
A doua serie „125 Special” (1970-72) miniatura|Fiat 125 Special 1971 În 1970, au avut loc modificări semnificative la designul modelului „125 Special”. Actualizările au inclus o reîmprospătare a aspectului frontal, cu o nouă grilă și indicatoare integrate în bara de protecție. Partea din spate a suferit și ea modificări, cu blocuri optice noi, mai late și dezvoltate orizontal. În ceea ce privește interiorul, au fost introduse scaune din stofă și imitație de piele, precum și panouri din lemn autentic pe tabloul de bord. De asemenea, gama de accesorii disponibile a fost extinsă.
Alte detalii exterioare, precum noile capace de roți și barele de protecție cu inserții de cauciuc, au adus modelului porecla de „barca gonflabilă 125”. În plus, au fost introduse accesorii opționale valoroase, cum ar fi cutia de viteze automată cu 3 trepte, fabricată de General Motors, și sistemul de aprindere electronică.
Un aspect remarcabil pentru acea perioadă a fost adoptarea unui volan cu coloană de direcție articulată, împărțită în trei părți, care a fost proiectat pentru a minimiza riscurile de rănire în caz de coliziune frontală. Retragerea modelului din producție în 1972 a fost primită cu multă dezamăgire din partea publicului, care aprecia robustețea, fiabilitatea, calitatea și performanțele excelente ale acestui vehicul de-a lungul anilor.
Producție sub licență În afară de cele 603.877 de exemplare produse în Italia de FIATFiat 125 in Le auto che hanno fatto grande l'Italia, fascicolo 2, Ruoteclassiche., modelul „125” a avut o producție extinsă pe diferite continente prin intermediul filialelor FIAT sau sub licență.
În Polonia, modelul a fost produs de Polski Fiat FSO și a fost denumit Polski Fiat 125p. Producția a început în 1968 și a continuat până în 1991, cu un număr impresionant de 1.445.699 de exemplare fabricate. Varianta poloneză a inclus atât versiunea sedan, cât și versiunea break. Caroseria acestui model a fost simplificată în comparație cu cea italiană. Farurile frontale erau rotunde, ornamentele cromate erau mai puține, iar mânerele ușilor erau inițial cele ale modelului „124”, în loc să fie încastrate. Cu toate acestea, caroseria păstra în mod fidel aspectul prototipului versiunii italiene. Mecanica utilizată a fost cea a vechiului Fiat „1500 C”, inclusiv maneta de viteze montată pe volan și puntea spate rigidă, fără biele, dar cu frâne pe disc pe toate cele patru roți. Motoarele principale au fost, de asemenea, derivate de la vechiul Fiat „1300/1500”, cu motoare care aveau arborele cotit montat pe doar trei suporturi: „125p 1300”, cu o capacitate de 1295 cm³ și o putere de 60 CP; „125p 1500”, cu o capacitate de 1481 cm³ și o putere de 75 sau 78 CP. Ulterior, pentru unele versiuni speciale, au fost montate motoare cu două arbori cu came, tot de la Fiat, cum ar fi „125p Montecarlo 1600”, cu o capacitate de 1592 cm³ și o putere de 98 CP, „125p Acropolis 1800”, cu o capacitate de 1756 cm³ și o putere de 105 CP, și „125p GTJ 2000”, cu o capacitate de 1995 cm³ și o putere de 112 CP. Într-o serie foarte mică, a fost produsă și o versiune diesel echipată cu motorul de 1588 cm³ și o putere de 54 CP preluat de la modelul Volkswagen Golf. De asemenea, acest automobil a servit ca bază mecanică pentru modelul FSO Polonez, produs între anii 1978 și 2002.