miniatura|„Cei trei mari” de la Conferința de la Ialta: Winston Churchill (UK), Franklin D. Roosevelt (SUA) și Iosif Stalin (URSS). Trădarea occidentală (sau trădarea Occidentului) este un termen popular folosit în câteva națiuni din Europa Centrală – Polonia, Republica Cehă, Slovacia, România și statele baltice – care se referă la politica externă a câtorva state occidentale în perioada dintre momentul semnării Tratatului de la Versailles din 1919, de-a lungul perioadei celui de-al doilea război mondial până la declanșarea Războiului Rece, perioadă care ar fi fost caracterizată de ipocrizie și trădare.
"Trădarea" se referă la faptul că Aliații occidentali – în ciuda faptului că erau promotorii democrației și autodeterminării, în ciuda faptului că semnaseră tratate și formaseră alianțe militare în timpul primului război mondial cu națiunile est și central europene, și-au trădat până în cele din urmă aliații prin nerespectarea sus-numitelor tratate. Astfel, Cehoslovacia a fost abandonată în mâinile Germaniei Naziste, iar Polonia a fost lăsată să lupte de una singură cu Germania și Uniunea Sovietică agresoare. După al doilea război mondial, puterile occidentale nu au făcut nimic ca să împiedice procesul prin care aceste state central europene au fost transformate în state marionetă sub controlul ideologic, politic și economic al Uniunii Sovietice și să împiedice înregimentarea sus-numitelor țări în alianța politico-economică și militară a blocului răsăritean.
Conceptul este încă foarte disputat în rândurile istoricilor, dintre care unii argumentează că Winston Churchill și Franklin Roosevelt nu au avut de ales și au trebuit să accepte pretențiile lui Stalin enunțate la Conferințele de la Teheran și Conferința de la Ialta.
Diplomația în Europa Centrală în perioada interbelică
Începând cu anul 1919, politica Franței a fost aceea de construire a unui cordon sanitar în Europa Răsăriteană și Centrală, care să-i împiedice pe germani și pe sovietici să-și răspândească ideologiile și influența, care erau comparate metaforic cu niște boli. Zdrobirea Republicii Sovietice Ungare și a lui Béla Kun prin eforturile combinate ale forțelor armatea franceze, române și cehoslovace a fost unul dintre primele exemple al întăriri a acestui cordon sanitar. În 1921, Franța a semnat o alianță defensivă cu Polonia, prin care ambele state se angajau să-și ajute partenerul în cazul în care una dintre părți ar fi fost atacată de o putere europeană. În 1924, Franța a semant o alianță similară cu Cehoslovacia, în 1926 cu România și în 1927 cu Iugoslavia.
În 1925, Franța a semnat noi tratate cu Polonia și Cehoslovacia, care duceau la creșterea nivelului cooperării militare dintre statele semnatare. În plus, Franța a încercat să transforme Mica Antantă a Cehoslovaciei, României și Iugoslaviei, care era clădită pe temerile față de tendințele revanșarde ale Ungariei, într-o alianță antigermană. În 1921, Polonia și România au semant o alianță militară, care, deși apropia mult Polonia de Mica Antantă, nu transforma țara într-un membru cu drepturi depline. Neînțelegerile dintre Polonia și Cehoslovacia au împiedicat adâncirea procesului de apropiere.
În ciuda angajamentelor asumate în cadrul Ligii Națiunilor, britanicii nu au dorit să se angajeze în apărarea națiunilor din Europa Centrală și Răsăriteană. În deceniul al treilea al secolului trecut, a devenit clar pentru toată lumea că această atitudine nu se va schimba. În 1925, ministrul de externe britanic, Sir Austen Chamberlain, a declarat public că așa-numitul Coridor Polonez "nu merită oasele nici unui singur grenadier britanic".
La sfârșitul deceniului al treilea și începutul celui de-al patrulea, a fost stabilit un complex sistem de alianțe al națiunilor europene, în speranța prevenirii unor viitoare războaie cu una dintre puterile considerate potențiale agresoare – Germania și Uniunea Sovietică. În 1935 și mai apoi în 1934, Polonia a semnat un pact de neagresiune cu Uniunea Sovietică valabil pentru 10 ani. În 1932, sovieticii au semnat pacte de neagresiune cu valabilitate de 10 ani cu Finlanda, Estonia și Letonia. În ianuarie 1934, Germania și Polonia au semant la rândul lor un pact de neagresiune valabil pentru 10 ani. În 1935, sovieticii au semnat tratate de alianță cu Franța și Cehoslovacia.
În noiembrie 1933, prin Paris circulau zvonuri că Franța, Belgia și Polonia luau în considerație posibilitatea declanșării unui "război preventiv" împotriva Germaniei. Istoricul britanic Lewis Bernstein Namier a afirmat mai târziu că o propunere poloneză pentru declanșarea unui război preventiv a fost respinsă de francezi. Totuși, nu s-a descoperit deocamdată nici o dovadă în arhivele franceze, belgiene sau poloneze că a existat o asemenea propunere în 1933.
Croația În ultimele zile ale războiului numeroși refugiați din Rusia și Statul Independent Croația, foști colaboratori ai naziștilor, au fugit din fața înaintării Armatei Roșii și a partizanilor lui Josip Broz Tito.
În cadrul Operațiunii Keelhaul, trupele britanice au strâns acești refugiați în Austria, (luptători cazaci, ustași, croați, ruși albi și numeriși membri ai familiilor lor). Cetățenii croați au fost trimiși în Slovenia, unde în multe cazuri au fost victimele unor execuții sumare, precum în masacrul de la Bleiburg. În ceea ce s-a numit „trădarea cazacilor” mulți luptători antisovietici și familiile lor au fost predați sovieticilor la Linz, marea majoritate împărtășind o soartă asemănătoare cu cea a croaților și a ustașilor, fiind executați sumar.
Cehoslovacia miniatura|Acordul de la München, șefi de stat
Termenul "trădarea occidentală" (în limba cehă: Zrada Západu) a fost folosit după Conferința de la München din 1938, când Cehoslovacia a fost forțată să cedeze o parte din teritoriul național (Sudetenland) Germaniei. Politicienii cehi, ale căror interviuri au apărut în ziarele vremii, au folosit de mai multe ori termenul, iar acesta, împreună cu sentimentele asociate, a devenit stereotipuri printre cehi. Termenii Mnichovská zrada (Trădarea de la München) și zrada spojenců (trădarea aliaților) au fost folosite în același timp și cu același înțeles.
În timpul celui de-al doilea război mondial, propagandiștii cehi din Protectoratul Boemieie și Moraviei, așa precum era Emanuel Moravec, foloseau termenul pentru a justifica colaborarea cu Germania Nazistă.
În timpul campaniei parlamentare din 1946, Partidul Comunist Cehoslovac a argumentat cu mult succes că nestatornicia istorică a aliaților occidentali trebuia contrabalansată prin relații mai apropiate cu Uniunea Sovietică.
După ce partidul comunist a ajuns la putere în Cehoslovacia în 1948, tema trădării a fost deseori folosită de propaganda de partid. O asemenea interpretare a istoriei a fost singura permisă din punct de vedere oficial.
După ce comuniștii au pierdut monopolul puterii în 1989 în urma Revoluției de catifea, folosirea oficială a termenului a încetat, iar istoricii au început să discute asupra evenimentelor care au dus la apariția lui.
Încercările de adaugare și a altor înțelesuri termenului, în legătura cu incapacitatea sau lipsa de voință a puterilor occidentale pentru scoaterea Cehoslovaciei din blocul răsăritean, nu au fost acceptate de marea masă a cehilor.
Polonia Urmările Primului Război Mondial
După încheierea primului război mondial, Polonia și-a recucerit independența după 123 de ani de divizare. În timp ce puterile occidentale învingătoarea proclamau sprijinul lor pentru Polonia independentă, acțiunile lor practice în această direcție au fost limitate numai la scopul slăbirii influenței Germaniei și Rusiei bolșevice în zonă. Un exemplu al acestei atitudini a fost problema Sileziei. Numeroși politicieni francezi și britanici doreau ca întreaga regiune industrială a Sileziei să rămână a Germaniei, astfel încât aceasta să poată plăti mai ușor reparațiile de război către aliații occidentali. Britanicii nu au dat niciun fel de sprijin Poloniei în timpul răscoalelor din Silezia din 1921. În conformitate cu prevederile Tratatului de la Versailles, trebuia să se organizeze un plebiscit pentru determinarea care zonă din Silezia cu populație mixtă să fie cedată Poloniei și care să rămână în componența Germaniei. În anumite districte din Silezia Supreioară, zonele cu majoritate poloneză au optat în mod normal pentru Polonia, în restul germanii majoritari optând, evident, pentru Germania. După plebiscit, germanii s-au opus predării unei părți a Sileziei către Polonia, argumantând că Tratatul de la Versailles nu specifica posibilitatea divizării Sileziei pe districte, lucru neadevărat de altfel. Interpretarea germană era aceea că majoritatea întregii provincii trebuia să hotărască țară din care urma să facă parte și, ca atare, întreaga Silezie ar fi trebuit să rămână în cadrul Germaniei. Guvernul de la Londra a sprijinit punctul de vedere german.
În schimb, guvernul de la Paris și armata franceză staționată în Silezia au avut o atitudine pro-poloneză în timpul revoltelor polonezilor din regiune. În anii imediat de după încheierea războiului, politica franceză era aceea de slăbire pe orice cale a Germaniei, și deși francezii nu au apărat cu orice preț granița cerută de polonezi, atitudinea Parisului în problema Sileziei poate fi caracterizată drept pro-poloneză și anti-germană. Practic, doar ultimatumul ferm al francezilor i-a convins pe germani să se retragă din Silezia poloneză în iunie 1921.
În mod oficial, britanicii susțineau că rămânerea Sileziei în cadrul Germaniei ar asigura posibilitatea ca reparațiile de război care trebuiau plătite Franței să se facă mai ușor. Până in 1921, britanicii renunțaseră la cea mai mare parte a pretențiilor față de Germania și făceau presiuni puternice asupra Franței și Belgiei pentru reducerea cât mai mult posibil a pretențiilor lor cu privire la nivelurile reparațiilor de război datorate de germani. Argumentele oficiale britanice în privința reparațiilor vizau influențarea opiniei publice franceze. Adevăratul motiv al atitudinii pro-germane a Londrei era acelă că britanicii considerau că dacă Germania ar fi pierdut prea multe teritorii, fragila Republică de la Weimar ar fi fost slăbită și mai mult, ceea ce ar fi dus la venirea extremiștilor la putere. Britanicii susțineau că poziția lor față de problema sileziană era motivată de dorința de sprijinire a democrației germane. Deși britanicii erau gata să sprijine o interpretare a prevederilor Versaillesului care ar fi încălcat atât spiritul, cât și litera tratatului de pace, și deși polonezii erau enervați de poziția pro-germană a Londrei, este greu de categorisit refuzul britanic de susținere a rebelilor polonezi din Silezia drept trădare.
În timpul războiului polono-sovietic din 1918 – 1921, politicienii occidentali erau nehotărâți în privința facțiunii pe care ar fi trebut să o sprijine: pe Albi (reprezentanții fostului Imperiu Rus), pe revoluționarii bolșevici sau noile state independente care încercau să-și mărească teritoriul pe seama puterilor care pierduseră războiul. Până în cele din urmă, francezii și britanicii au decis să-i sprijine pe Albi și pe polonezi. Totuși, sprijinul pentru Polonia renăscută a fost limită la cele câteva sute de soldați ai misiunii militare franceze. Mai mult, când în 1920 părea că Polonia urma să fie înfrântă, (ceea ce nu s-a întâmplat până la urmă), diplomații occidentali au insistat pe lângă liderii de la Varșovia să capituleze și să accepte importante concesii teritoriale (linia Curzon).