miniatura|300x300px| Mielul care deschide cartea/ sulul cu cele șapte peceți Cele șapte peceți sau sigilii ale lui Dumnezeu din Cartea Apocalipsei din Biblie sunt șapte peceți / sigilii simbolice (în , sphragida) care sigilează cartea sau sulul pe care Ioan de Patmos l-a văzut într-o viziune apocaliptică. Ruperea peceților documentului are loc în Apocalipsa 5–8 și marchează A Doua Venire a lui Isus și începutul Apocalipsei. După ce Mielul lui Dumnezeu / Leul lui Iuda deschide o pecete de pe coperta cărții/ sulului, începe o judecată și / sau are loc un eveniment apocaliptic. Ruperea primelor patru peceți îi eliberează pe Cei patru călăreți ai Apocalipsei, fiecare cu propria sa misiune specifică. Ruperea celei de-a cincea peceți duce la strigătul martirilor după „Cuvântul / Mânia lui Dumnezeu”. A șasea pecete provoacă urgii, furtuni și alte evenimente cataclismice."Când a rupt Mielul pecetea a șasea, m-am uitat și iată că s-a făcut un mare cutremur de pământ" (Apoc. 6:12) A șaptea pecete indică cei șapte îngeri care suflă în trâmbițe care, mai târziu varsă pe Pământ cele șapte potire ale mâniei lui Dumnezeu și mai multe evenimente cataclismice. miniatura| Mielul care deschide cele șapte peceți, de , 1860
Interpretări creștine Anumite cuvinte și expresii folosite în Apocalipsă au avut un sens mai clar pentru cititorii antici familiarizați cu obiectele timpului lor. De exemplu, documentele importante erau trimise scrise pe un sul de papirus sigilat cu mai multe peceți de ceară. Acestea erau de obicei plasate peste deschiderea unui sul, astfel încât doar persoana potrivită, în prezența martorilor, să poată deschide documentul. Acest tip de „pecete” este folosit frecvent în sens figurat, în cartea Apocalipsa și numai Mielul este vrednic să rupă aceste peceți.
De la Reforma Protestantă până la mijlocul secolului al XIX-lea, pecețile din Apocalipsă au fost interpretate prin diverse metode, cum ar fi viziunea istoricistă pe care au adoptat-o majoritatea protestanților și opiniile despre preterism și futurism pe care le-au promovat cercurile catolice de după Reformă. Idealismul a fost, de asemenea, o viziune destul de importantă care a apărut încă de pe vremea lui Augustin, episcop de Hipona (345–430).
Vederi preteriste Preterismul consideră de obicei că lui Ioan i s-a dat o viziune exactă asupra unui curs de evenimente care aveau să aibă loc în următoarele câteva secole pentru a împlini pecețile profetice.
, un comentator catolic din secolul al XVIII-lea, oferă o viziune preteristă despre perioada care are loc pe durata deschiderii sigiliilor; fiind considerată perioada de la Hristos până la întemeierea Bisericii sub Constantin în 325. R. Witham. (1733), Annotations, vol. II, p. 472
(secolul al XVIII-lea) plasează data Apocalipsei așa cum este scrisă înainte de anul 70. El a presupus că prima parte a Cărții se referă la Iudeea și evrei, iar a doua parte la Imperiul Roman. „Cartea cu peceți” ar fi cartea divorțului trimisă națiunii evreiești de către Dumnezeu.
Isaac Williams (secolul al XIX-lea) a asociat primele șase peceți cu discursul de pe Muntele Măslinilor și a afirmat că „A șaptea pecete conține cele șapte trâmbițe în ea... judecățile și suferințele Bisericii”.
Vederi istoriciste În mod tradițional, viziunea istoricistă a celor șapte peceți ale Apocalipsei a cuprins perioada de timp de la Ioan din Patmos până la creștinătatea timpurie. Cercetători precum , Alexander Keith și nu au limitat perioada de timp până la secolul al IV-lea. Unii au considerat că deschiderea peceților are loc chiar în perioada modernă timpurie. Cu toate acestea, istorici contemporani consideră toată Apocalipsa ca fiind legată de vremea lui Ioan (cu permisiunea de a face unele presupuneri cu privire la viitor).
Potrivit lui E. B. Elliott, prima pecete, așa cum i-a fost revelată lui Ioan de către înger, trebuia să semnifice ceea ce avea să se întâmple la scurt timp după ce Ioan a avut viziunile în Patmos. Subiectul general al primelor șase peceți este declinul și căderea, după o epocă prosperă anterioară, a Imperiului Romei păgâne.
Vederi futuriste Futuriștii moderați interpretează de obicei ruperea peceților ca reprezentând forțe din istorie prin care Dumnezeu își îndeplinește scopurile izbăvitoare și judiciare care duc la „sfârșitul lumii”.
Vederi idealiste Viziunea idealistă nu ia cartea Apocalipsa la propriu. Interpretarea simbolismului și imaginilor Apocalipsei este definită de lupta dintre bine și rău.
Ruperea celor șapte peceți M-am uitat și iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună și a pornit biruitor și ca să biruiască. Prima pecete În timp ce Hristos rupe cele „șapte peceți” există anumite consecințe. Primele 4 peceți au ca rezultat apariția Celor patru călăreți. dreapta|miniatura|450x450px| Patru călăreți ai Apocalipsei, un tablou din 1887 de Viktor Vasnețov. Mielul este vizibil în partea de sus.
Vederi preteriste
Johann Jakob Wettstein (secolul al XVIII-lea) l-a identificat pe primul călăreț ca fiind , regele parților care i-a măcelărit pe evrei în Babilon. Cu toate acestea, Ernest Renan, un preterist raționalist modern din secolul al XIX-lea, a interpretat Primul Călăreț ca fiind un simbol al Imperiului Roman, cu Nero ca Antihrist. Acest călăreț care „a ieșit cucerind” a fost marșul Romei către Ierusalim în anul 67, pentru a înăbuși Marea Revoltă a Evreilor.
Vedere istoricistă În opiniile istoriciste ale lui Nicholas de Lyra (secolul al XIV-lea), Robert Fleming (secolul al XVII-lea), (c. 1720), Thomas Scott (secolul al XVIII-lea) și Cuninghame, aceștia au fost de acord că Prima Pecete s-a rupt după moartea lui Hristos.
Puritanul (1627) a asociat ruperea Primei Peceți cu anul 73, în timpul domniei lui Vespasian, imediat după Marea Revoltă a Evreilor.
(c. 1700), Alexander Keith (1832) și (1837) au considerat că această perioadă a început cu moartea lui Domițian și ascensiunea lui Nerva la putere în anul 96. Astfel a început Epoca de Aur a Romei, când a dus la răspândirea largă a Evangheliei și a creștinismului. Pentru teologul protestant olandez din secolul al XVII-lea, Vitringa, Epoca de Aur a durat până la Decius (249). Cu toate acestea, o viziune istoricistă mai comună este că Epoca de Aur s-a încheiat cu Commodus făcând pace cu germanii în anul 180.
Vedere futuristă
Acest călăreț îl reprezintă pe antihrist care va conduce Imperiul Roman reînviat la sfârșitul istoriei.
Vedere idealistă
Acest călăreț este un simbol al progresului Evangheliei lui Hristos biruitor menționat în Apocalipsa 5:5; 19:11–16.
Vedere a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă
Perioada implicată este de la 4000 î.Hr. până la 3000 î.Hr. „Se întinde de la căderea lui Adam, care conform cronologiei Ussher a fost în 4004 î.Hr., până la scurt timp după Enoh și orașul său în 3017 î.Hr.” Calul alb este o emblemă a victoriei. Arcul este o emblemă a războiului, iar coroana este emblema unui cuceritor. Enoh este înțeles ca fiind un fel de general, care i-a condus pe sfinții lui Dumnezeu la război și „a ieșit cucerind și pentru a birui”.
Despre Enoh și orașul său se știu puține, dar câteva versete mai târziu, s-a afirmat că „Domnul a chemat pe poporul Său Sion, pentru că avea o inimă și o singură minte și locuiau în neprihănire și nu era niciun sărac printre ei”, iar mai târziu Sionul a fost „ridicat la cer”. Unii cred că a fost literalmente ridicat la cer, ceea ce creează paralele interesante cu Vimana sau „orașele zburătoare” care apar în textele hinduse.
A doua pecete Și s-a arătat un alt cal, un cal roșu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alții, și i s-a dat o sabie mare. Vedere preteristă
Ernest Renan (secolul al XIX-lea) l-a interpretat pe cel de-al doilea călăreț ca fiind un simbol al Marii Revolte Evreiești și al insurecției lui Vindex. În timpul Marii Revolte, a izbucnit un război civil între evrei. Războiul civil nu numai că le-a diminuat apărarea împotriva Romei, dar a și împărțit poporul evreu în facțiuni care în cele din urmă au dezbinat Ierusalimul. Hugo Grotius (secolul al XVII-lea), interpretează „pământul”, din versetul 4, ca fiind pământul Iudeii. (secolul al XVIII-lea), a identificat calul roșu ca reprezentând asasinii și tâlharii din Iudeea din zilele lui și . Volkmar, un preterist raționalist modern, a lărgit domeniul de aplicare al celui de-al doilea călăreț pentru a include bătălii majore care au avut loc după anul 66: Războaiele Iudaico-Romane, Războaiele dintre romani și parți și Războaiele Bizantino-Arabe.
Vedere istoricistă
Viziunea istoricistă comună a celei de-a doua peceți este asociată cu perioada romană plină de războaie civile între 32 de potențiali împărați care au apărut și au dispărut în acea perioadă. A fost începutul sfârșitului pentru Imperiul Roman. Puritanul (1627) a considerat acest interval de timp de la anul 98 la anul 275. , în Lectures on the Apocalypse (1849), a declarat un interval de timp de 240 de ani, de la 64 la 304. În această perioadă, Wordsworth a indicat Zece persecuții: În primul rând, a lui Nero; în al doilea rând, a lui Domițian; în al treilea rând, a lui Traian; în al patrulea rând, a lui Marcus Aurelius Antoninus; în al cincilea rând, a lui Septimius Severus, în al șaselea rând, a lui Maximinus; în al șaptelea rând, a lui Decius; în al optulea rând, a lui Valerian; în al nouălea rând, a lui Aurelian; în al zecelea rând, a lui Dioclețian. Viziunea istoricistă comună a celei de-a doua peceți se încheie cu Dioclețian în 305.
Alte opinii din secolul al XIX-lea au fost cele ale lui , care a sugerat că a doua pecete s-a rupt în timpul despotismului militar al lui Commodus, în anul 185. În schimb, slujitorul Bisericii Scoției, Alexander Keith a aplicat a doua pecete direct la răspândirea mahomedanismului, începând cu anul 622.
Vedere futuristă
Antihrist va dezlănțui al treilea război mondial și va zdrobi pe toți cei care pretind că sunt creștini. El se va alia cu lumea arabă într-un efort de a cuceri întreaga lume. (Ezechiel 38; Daniel 11) Numai Ierusalimul îi va sta în calea spre supremația mondială.
Vedere idealistă
Judecățile de la pecetea a doua la a patra reprezintă dezintegrarea atât a civilizației umane, cât și a creației, ca urmare a respingerii lor a Mielului lui Dumnezeu. Călărețul de pe calul roșu reprezintă măcelul și războiul pe care împărățiile oamenilor le comit unele împotriva altora pentru că îl resping pe Hristos.
Vedere a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă
Epoca este de la 3000 î.Hr. până la 2000 î.Hr. Nu se știe cine a călărit calul roșu, poate a fost diavolul însuși, sau poate un „om al sângelui, un om rău”Expresia apare în Samuel Capitolul 16:7,8 - Șimei vorbea astfel când blestema: „Du-te, du-te, om al sângelui, om rău! Domnul face să cadă asupra ta pedeapsa pentru tot sângele casei lui Saul, al cărui scaun de domnie l-ai luat, și Domnul a dat împărăția în mâinile fiului tău Absalom, și iată-te nenorocit, căci ești un om al sângelui!” sau o persoană care reprezintă mulți războinici, despre care nu avem nicio înregistrare istorică. În acest timp, răutatea și urâciunile din vremea lui Noe au fost atât de mari, încât Dumnezeu i-a găsit pe toți oamenii, cu excepția a opt persoane, vrednici de moarte prin înec.
În zilele noastre, „pacea a fost luată de pe pământ” și diavolul are „putere asupra propriei stăpâniri”, astfel că în curând via va fi curățată prin foc. Trebuie oare să presupunem că era diferit pe vremea lui Noe, când diavolul care se mânia în inimile oamenilor, l-a făcut pe Domnul, în mânia Sa, să curețe via cu apă? Și așa a făcut în 2348 î.Hr.
A treia pecete Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino și vezi!” M-am uitat și iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă.
Vedere preteristă