miniatura|Republica instruind democrația.miniatura|400px|Hartă a mapamondului reprezentând indicele democrației al publicației The Economist în anul 2024 Democrația (în traducere literală „conducere de către popor”, din grecescul δημοκρατία - demokratia, de la demos, „popor” + kratos, „putere” = „puterea poporului”) este un regim politic în care puterea politică este exercitată de către cetățeni, fie direct, fie prin intermediul reprezentanților aleși. Principiile de bază ale democrației sunt separarea puterilor in stat, votul universal și suveranitatea națiunii.
De esența democrației moderne ține respectarea drepturilor omului (egalitatea în fața legii, dreptul la opinie, etc.), pluripartidismul, limitarea și separarea puterilor în stat.
Noțiunea de democrație a evoluat considerabil. Forma originala a democrației a fost democrația directă. Cea mai comună formă de democrație din zilele noastre este democrația reprezentativă, unde oamenii aleg parlamentarii care conduc in numele lor.
Luarea deciziilor de zi cu zi în democrații este o regulă a majorității, deși alte abordări de luare a deciziilor, cum ar fi supramajoritatea și consensul, au fost, de asemenea, o parte integrală a unei democrații. Ele servesc scopului esențial al incluziunii și al legitimității mai largi în probleme sensibile – contrabalansarea majoritarismului – și, prin urmare, au prioritate la nivel constituțional. În varianta comună a democrației liberale, puterile majorității sunt exercitate în cadrul unei democrații reprezentative dar constituția limitează majoritatea și protejează minoritatea, de obicei prin exercitarea tuturor drepturilor individuale, de exemplu libertatea de exprimare sau libertatea de asociere.
Termenul a aparut în secolul al V-lea î.Hr orașele Grecești, în special în Atena clasică pentru a realiza "stăpânirea poporului", fiind in contrast cu aristocrația, aceasta însemnând "stapânirea unei elite". Democrația occidentală, spre deosebire de cea care a existat în antichitate, este în general considerată a fi avut originea în orașe-stat, precum Atena clasică si Republica Romana, unde diferite scheme și grade de eliberare a populației masculine libere au fost observate înainte de a dispărea forma in vest la începutul antichității târzii. Practic, în toate guvernele democratice de-a lungul istoriei antice și moderne, cetățenia democratică a fost inițial restrânsă la o clasă de elită, care a fost extinsă ulterior la toți cetățenii adulți. În majoritatea democrațiilor moderne, acest lucru a fost realizat prin mișcările de vot din secolele al XIX-lea și al XX-lea.
Democrația contrastează cu formele de guvernare în care puterea este fie deținută de un individ, ca în sistemele autocratice precum monarhia absolută, fie în care puterea este deținută de un număr mic de indivizi, ca într-o oligarhie. Karl Popper a definit democrația în contrast cu dictatura sau tirania, concentrându-se pe oportunitățile oamenilor de a-și controla liderii și de a-i înlătura fără a fi nevoie de o revoluție. Opinia publică mondială favorizează puternic sistemele democratice de guvernare.
În ziua de astăzi, termenul este, de cele mai multe ori, folosit cu sensul de democrație liberală, dar există multe alte varietăți, iar metodele de a guverna pot diferi. Cu toate că termenul democrație este utilizat, de obicei, în contextul unui stat politic, principiile sale sunt aplicabile și altor organisme sau entități, cum ar fi universitățile, sindicatele, companiile publice sau organizațiile civice. Pe plan politic, democrația se definește ca regimul politic fundamentat pe principiul suveranității naționale (națiunea conduce statul prin reprezentanții săi aleși, pe principiul separării puterilor în stat și pe principiul egalității tuturor în fața legii). Democrația este inseparabilă de respectarea drepturilor omului și ale cetățeanului. Democrația modernă are la bază trei modele istorice din sec. XVII-XVIII (englez, american, francez)
Un element important al democrației este constituția. Acest document, votat de către popor prin referendum organizat în mod liber, reglementează drepturile și libertățile individului într-un stat și definește limitele puterii conducătorilor aflați în diferite funcții din stat și din guvern, definește politicile fundamentale și stabilește structura, datoria și puterea guvernului.
Principiile democrației
Autoritatea este prezentă în relațiile dintre oameni atât în viața privată, cât și în viața publică. Autoritatea înseamnă puterea legitimă a cuiva de a-și impune propria voință celorlalți. În statul democratic, autoritatea este mult diferită de exercitarea puterii într-un regim totalitar sau autoritar. Principiile democratiei sunt niște norme, reguli de bază cu ajutorul cărora funcționeaza un stat democratic: Libertatea; Egalitatea; Responsabilitatea; Dreptatea; Proprietatea; Pluralismul politic; Separarea puterilor în stat; Reprezentativitatea; Principiul suveranității națiunii Principiul domniei majoritatii si protecției minoritătii; Principiul separării puterilor în stat - a fost formulat de către gânditorul francez Montesquieu. Potrivit acestui principiu, în cazul unui stat democratic trebuie să existe 3 puteri: - Legislativă - întocmeste legile;
- Executivă - pune în practică legile întocmite;
- Judecătorească - verifică respectarea legilor.
Aceste puteri trebuie să fie independente, să se controleze reciproc și să colaboreze între ele.
Clasificare - democrație reală - democrație incompletă (viciată) (în această clasă se află Romȃnia) - regim hibrid (parțial democrat, parțial autocrat) - autocrație
Caracteristici Deși democrația este în general înțeleasă ca fiind definită printr-un vot, nu există un consens cu privire la o definiție precisă a democrației. Principiile democratice se reflectă în faptul că toți cetățenii eligibili sunt egali în fața legii și au acces egal la procesele legislative. De exemplu, intr-o democrație reprezentativă fiecare vot are aceeasi greutate, iar libertatea cetățenilor eligibili este asigurată de drepturi și libertăți legitimate care sunt de obicei protejate de o constituție.
Alte utilizări ale „democrației” o includ pe cea a democrației directe, în care problemele sunt votate direct de către constituenți.
O teorie susține că democrația necesită trei principii fundamentale: controlul ascendent (suveranitatea aflandu-se la cele mai scăzute niveluri de autoritate), egalitatea politică și normele sociale prin care indivizii și instituțiile consideră doar acte acceptabile care reflectă primele două principii ale controlului ascendent și egalitatea politică. Egalitatea juridică, libertatea politică și statul de drept sunt adesea identificate ca caracteristici fundamentale pentru o democrație care funcționează bine.
Termenul de "democrație" este uneori folosit ca o prescurtare pentru democrația liberală, care este o variantă a democrației reprezentative ce poate include elemente precum pluralismul politic; egalitatea in fata legii; dreptul de a depune petiții aleșilor pentru rezolvarea nemulțumirilor.
În unele țări, în special în Regatul Unit, care a dat naștere sistemului Westminster, principiul dominant este acela al suveranității parlamentare, păstrând în același timp și independența judiciară. În India, suveranitatea parlamentară este supusă Constituției Indiei, care include controlul judiciar. Deși termenul „democrație” este folosit de obicei în contextul unui stat politic, principiile sunt aplicabile și organizațiilor private.
Există multe metode de luare a deciziilor folosite în democrații, dar dominația majorității este forma cea mai comună. Fără compensații, precum protecția juridică a drepturilor individuale sau de grup, minoritățile politice pot fi adesea asuprite de „tirania majorității”. Regula majorității este o abordare competitivă, opusă democrației prin consens, creând necesitatea ca alegerile să fie „corecte” din punct de vedere material și procedural.
De asemenea, s-a demonstrat că o caracteristică de bază a democrației este capacitatea tuturor alegătorilor de a participa liber și deplin la viața societății lor. Cu accent pe noțiunile de contract social și pe voința colectivă a tuturor alegătorilor, democrația poate fi caracterizată și ca o formă de colectivism politic, deoarece este definită ca o formă de guvernare în care toți cetățenii eligibili au cuvântul în procesul de legiferare.
Istoria democrației Din punct de vedere istoric, democratiile si republicile au fost rare. Teoreticienii republicani au asociat democrația de dimensiunea mică: pe măsură ce formațiunile politice creșteau în dimensiune, probabilitatea ca guvernul să devină absolut a crescut. În același timp, unitățile politice mici erau vulnerabile la cucerire. Montesquieu scria: „Dacă o republică este mică, ea este distrusă de o forță străină; dacă este mare, este distrusă de o problemă internă.
Origini Termenul de democrație a apărut pentru prima dată în gândirea politică și filozofică greacă antică în orașul-stat Atena în timpul antichității clasice. Cuvântul provine de la dêmos „oameni obișnuiți” și krátos „forță sau putere”. Sub conducerea lui Clisthenes, considerat primul exemplu de tip democrație în anii 508–507 î.Hr. a fost înființat la Atena. În zilele noastre, Clisthenes este denumit „părintele democrației ateniene”. Prima utilizare atestată a cuvântului democrație se găsește în lucrările de proză din anii 430 î.Hr., un exemplu fiind Istoriile lui Herodot. Totusi, utilizarea cuvântului a fost mai veche cu câteva decenii, deoarece doi atenieni născuți în anii 470 au fost numiți Democrați, un nou nume politic. Înainte de acel moment, cuvântul folosit pentru a defini noul sistem politic al lui Clisthenes era probabil izonomie, adică egalitate politică.
Democrația ateniană a luat forma unei democrații directe și a avut două trăsături distinctive: alegerea aleatorie a unor cetățeni obișnuiți pentru a ocupa puținele funcții administrative și judiciare guvernamentale existente și o adunare legislativă formată din toți cetățenii atenieni. Toți cetățenii eligibili aveau voie să vorbească și să voteze în adunare, care stabilea legile orașului. Cu toate acestea, au fost excluse femeile, sclavii, străinii și tinerii sub vârsta serviciului militar. Din 4 rezidenți din Atena, doar unul era eligibil ca și cetațean. Deținerea unui teren nu era un criteriu pentru obținerea cetățeniei.
Democrația ateniană nu era doar directă în privința decizilor luate de poporul adunat, poporul prin adunare și instanțe de judecată controlau întregul proces politic, o mare parte a cetățenilor fiind implicați constant în afacerile publice. Chiar dacă drepturile unui cetățtean nu erau garantate de constituția ateniei în sensul modern, cetățenii Atenei se bucurau de libertățile prin trăirea într-un oraș care nu era supus unei alte puteri.
Votul într-un interval stabilit a apărut în Sparta încă din anul 700 î.Hr. Eclesia spartană era o adunare a poporului, ținută o dată pe lună, unde putea participa fiecare cetățean de sex masculin cu vârsta de cel puțin 20 de ani. În adunare, spartanii alegeau lideri prin vot și strigăte (votul este apoi decis în funcție de cât de tare strigă mulțimea). Aristotel a numit acest lucru „copilăresc”, în comparație cu buletinele de vot din piatră folosite de cetățenii din Atena. Sparta a adoptat acest concept din cauza simplității sale și pentru a preveni orice vot părtinitor, cumpărare sau înșelăciune.