Vulcănești

Vulcănești (în ) este un oraș din Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia, Republica Moldova. Este cel mai sudic oraș din țară.

Geografie Amplasare Orașul Vulcănești este situat la sudul republicii la o distanță de 200 km de Chișinău, la 7 km de la granița cu Ucraina și la 35 km de la granița cu România.

Resurse naturale Fondul funciar al localității constituie 15.260 ha, dintre care cea mai mare parte – 12.645 ha sau 82,9% sunt terenuri cu destinație agricolă. Vulcăneștiul se deosebește cardinal de alte localități urbane din republică după suprafață și ponderea atât de mare a terenurilor agricole. Terenurile cu destinație agricolă sunt repartizate astfel: pământ arabil – 9.820 ha, vii – 1.336 ha, livezi – 299 ha. Orașul dispune de 3 parcuri cu o suprafață totală de 3,8 ha. Suprafața fâșiilor de protecție din jurul orașului este de 275,4 ha. Fondul forestier constituie 800 ha.

Istorie

Deși, acest pământ e plin de istorie antică și medievală, aceasta încă este puțin cercetată.

Perioada dominației otomane Istoricul Zamfir Arbore face careva însemnări de valoare, precum e scris mai jos. Prima atestare documentară a orașului încă nu e precizată, diferite cercetări indicând: anul 1605, sfârșitul secolului XVII, și chiar 1443 (T. Țopa, V. Ladaniuc, LRM, Chișinău, Vol. 15, p. 384). Ultima ipoteză este o greșeală, anul respectiv referindu-se la Vulcăneștii mănăstirii Vărzărești, care sunt mai la nord de Nisporeni (Ibidem, p. 381-382). Legenda însă spune că localitatea ar fi mai veche decât Țara Moldovei.

Legenda fraților armeni, Volan, Vetdu și Carabet, (culeasă de I. Dron), spune că, pe la sfârșitul secolului XIII, aceștia, s-au refugiat și s-au așezat aici cu traiul, împărțind pământul în ocoale, ce erau o singură moșie. După moartea lui Volcan (Vâlcan), fratele mai mare, cei doi au numit moșia în amintirea lui, iar urmașii acestora au fost numiți de către moldoveni "Vulcănești" (T. Țopa, V. Ladaniuc, LRM, Chișinău, 2017, Vol. 15, p. 384-385).

În preajma localității Vulcănești este Valul lui Traian, în partea de nord a orașului, în văile Bozului și Flămânda. Sunt 19 movile funerare (Ibidem, p387-388). Mai la răsărit de localitate, este coada lacului Cahul, unde, în 1574 și 1770, au fost lupte mari, precum e scris mai jos.

Ioan Vodă cel Cumplit, „ce-i zic Armeanul" și pe care l-au adus din Rodos, „călcături de lege multe făcea"... și „morți groaznice", pentru care lucru a fost „mazilit" (destituit), în al treilea an al domniei sale (Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, 1990, p. 101-103). „Ion-vodă dacă să văzu înstreinat de mila stăpânu-său, împăratului turcescu, gândi că să ție țara cu sabia..." (Ibidem, p. 103), ceea ce avea să pricinuiască pustiirea Bugeacului și marea luptă de la Cahul, 1574. Aceasta, care era a patra și ultima din acel război al lui Ioan Vodă, a fost crâncenă, precum arată letopisețul:

„... au arsu Ion-vodă târgul Brăila... Tighinea și Cetatea-Albă... Iar cazacii nu să lenia, ci câmpii Bugeacului pururea cerca și multă pradă făcia" (Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, 1990, p. 104-105). „... singur Ion-vodă cu vreo 600 de oameni s-au lipit la baltă, la Cahul, unde era oastea turcească și s-au suit într-un piscu de deal, să poată cunoaște câtă samă de oaste va fi de cea turcească, ci nimica n-au cunoscut, că oastea era pre văi, de nu să vedea, numai străjile în patru locuri au văzut... La începutul războiului zic că o samă de moldoveni să să fie închinat la turci și turcii i-au pus în frunte, de s-au oprit focul într-înșii... multă moarte s-au făcut între amândouă părțile că nu era loc a călca pre pământu... și mâinile le obosisă și armile scăpa... nici pușcașii nu mai știia în cine dau" (Ibidem, p. 106). Și a oprit Domnul războiul, făcând a nu învinge Ioan Vodă, ce nu știa a domni creștinește. -Așa stându și privind unii la alții, au dat o ploaie mare de li s-au muiat praful... apoi oastea tătărască proaspătă i-au lovit de le-au căutat a da dos" (Ibidem, p. 106). Așa au biruit turcii, îngreunând apoi birul asupra Moldovei. Iar pe cumplitul domnitor când l-au omorât turcii, „de l-au legat de coadile a doao cămile și l-au slobozit prin tabără di l-au fărâmat, atuncea zic să fie zis Ion-vodă: "Caută că eu multe feliuri de morți groaznice am făcut, iară aceasta moarte n-am știut să o fiu făcut" (Ibidem, p. 107).

După războiul ruso-turc din 1711, împotriva căruia a fost Ion Neculce (care spunea că „în Moldova nu e pâine"), și a cărui luptă a fost la Stănilești, încheiată cu biruința turcilor, au fost în Bugeac niște generali. Numele a doi din aceștia au careva coincidențe cu toponimele de aici, ce se cunosc a fi mai vechi. „Împăratul Moscului, dup-acea bătaie, au mersu la Chiu ș-au orânduit pe vro doi, trei ghenărari, anume pe Ianășu și pe Volvonschie... și pe Chigheci polcovnicul și pe... cu oaste, cu joimiri moldoveni, toată această oaste, ca la 10000, au aședzat... din steiag în steiag câte un om, cât să vide, de păze pe Cifed să nu fugă de la Tighine..." (Ion Neculce, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, 1990, p.364).

Descrierea îndelungată a marelui cronicar, despre această vreme în care el a trăit, arată că aceștia au zăbovit în Bugeac. Iar Tigheciul, adică colinele ce despart câmpia Bugeac de Prut, pretutindeni în letopiseț e scris „Chigheci", însă, încă din 1513 (Gr. Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, Chișinău, 1990, p. 69). Întrebarea este, dacă generalii Volconschie și Chigheci au reașezat localitățile pustiite de război, Vulcănești și Tigheci.

În 1770, în același loc, la est de Vulcănești, unde a fost marea luptă a lui Ioan Vodă (1574), a fost altă mare luptă. Aceasta era tot împotriva Imperiului Otoman, fiind condusă acum de generalul rus P. A. Rumeanțev și terminată cu victoria Imperiului Rusiei Țariste, ce a limitat drepturile Porții Otomane în Țara Moldovei. Aici s-a destins și Mihail Kutuzov, iar descrierea acestei lupte a făcut-o Alexandru Hâjdeu (T. Țopa, V. Ladaniuc, LRM, Chișinău, Vol. 15, p. 389).

Aici a fost ridicat un monument de arhitectură, în 1849 - un obelisc de 22m, cu Cruce deasupra semilunii întoarse și cu inscripția: „Nu numai cu arma". Iar mai jos e scris în fontă: „În 1770, în ziua de 21 iunie, pe locul acesta contele Piotr Alexandrovici Rumeanțev cu 17 mii de soldați ruși a distrus armata turcă de 150 mii sub comanda vizirului suprem Halil-pașa". Atunci Vulcăneștii era o mică seliște (Ibidem, p. 389), și probabil de atunci, sau poate de la un alt Halil, zicând moldovenii acest nume, alungă păsările de baltă, ca pe turci de la lacul Cahul.

Perioada Rusiei Țariste și a Principatelor Unite Descrierea istoricului Zamfir Arbore, arată: „Volcănești, colonie greco-bulgară, în județul Ismail, așezată parte pe râul Cahul, parte în valea Coșer... S-a întemeiat pe la 1822, pe locul odăilor armeanului Volcan și fraților săi Vetdei și Carabet. La întemeiere satul purta numele de Vetda, apoi... Vulcănești. Lângă sat, pe deal, pe partea stângă a râului Cahul, se văd încă șanțurile vechiului lagăr turcesc asediat de contele Rumeanțev cu o mare armată rusă. Un monument comemorativ, se află construit de ruși în amintirea acestei bătălii de la 1770. La 1827, satul era locuit de 333 familii de bulgari, moldoveni, greci, țigani, ruteni, arnăuți și ruși. Guvernul rus a recunoscut numai la 191 familii, pământ, în întindere de 1140 desetine. Astăzi (1904) satul are 384 case, cu o populație de 2780 suflete; biserică de zid; 28 mori de vânt; numeroase vii și grădini..." (Z. Arbore, Dicționarul Geografic al Basarabiei, Chișinău, 1904).

Deși istoricul neagă întemeierea localității de către frații armeni, lasă loc de ipoteză că aceștia au trăit aici. Iar fondarea și recunoașterea documentară, din 1822, nu e altceva decât o repopulare a localității pustiită de război, ca a multora din Bugeac. Căci doar biserica din localitate a fost terminată în 1802 (T. Țopa, V. Ladaniuc, LRM, Chișinău, Vol. 15, p. 389).

Așa s-a făcut că, în special după 1821 (care an al mișcărilor eteriste n-a fost deloc unul pașnic, și după care pacea așteptată a venit pentru un veac înainte), mai multe localități vechi și pustiite de războiul ruso-turc din 1806-1812, reapar pe locul lor istoric, ca unele noi. Majoritatea, precum și Vulcănești, au fost repopulate de mulți refugiați străini, aduși anume în Bugeac, unde erau atunci loturi libere (Ibidem, p. 321). Aceasta a fost pentru că, după 1812, de la Prut spre vest a continuat dominația otomană ce a luat sfârșit între Prut și Nistru, care schimbare avea să cauzeze mari emigrări de veterani cu familiile lor, și anume: turcii și tătarii plecând din Bugeac, la ordinul imperial rus, în care câmpie au avut să se refugieze din cei ce au luptat cu rușii contra turcilor și nu mai puteau trăi în țara lor ce a mai fost o vreme sub turci. Iar în Bugeac au fost lăsați să trăiască doar acei turci ce au primit creștinismul și care au fost numiți trădători, adică găgăuzi, de către turcii ce au ales a fugi peste Prut. Și din aceștia au alcătuit noua populație multietnică din Vulcănești, precum e scris mai sus. Deci, doar credința comună, anume cea care învață pacea și condamnă orice fel de ură între oamenii diferiți, a putut face ca o astfel de localitate să poată exista în timp, având viață pașnică.

După războiul Crimeii, în 1856, Vulcăneștiul a revenit Principatului Moldovei. De la mica Unire până la războiul ruso-turc din 1878, acesta a făcut parte din Principatele Unite Române, fiind ulterior reocupat de Imperiul Rus.

În 1877 a fost construită calea ferată Chișinău-Reni și gara Vulcănești, în afara localității, cu 6km mai la est. Gara Vulcănești a fost declarată că localitate în 1890, iar construcția gării a fost ridicată la începutul secolului XX (T. Țopa, A. Eremia, L. Ștefănescu, LRM Chișinău Vol. 15, p. 398).

În componența României Mari Anuarul Eparhiei Chișinăului și Hotinului din 1922, notează în Vulcănești 1140 gospodării de naționalitate găgăuzi, era casă pentru paroh. La Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, zidită în 1802 din cărămidă, slujea preotul paroh Vasile Spanachi, de 36 ani; absolvent al seminarului teologic (1907), în serviciu pe loc din anul 1913; și preotul Atanasie Ciobanu, de 36 ani; absolvent al seminarului teologic (1910); în serviciu pe loc din 1917.În calitate de cântăreți la biserică slujeau Pavel Golubenco, de 37 ani, în serviciu pe loc din 1906 și Andrei Palie, de 32 ani; în serviciu pe loc din 1912.Tomescu, C. N. (alcăt.). Anuarul Eparhiei Chișinăului și Hotinului (Basarabia). Chișinău: Tipografie Eparhială, 1922.

În 1929, satul Vulcănești făcea parte din plasa Ioan Voevod, județul Cahul. Satul Vulcănești avea statul de comună, fiind singura localitate din comuna respectivă.Tablou de regruparea comunelor rurale. Întocmit conform legii pentru modificarea unor dispozițiuni din legea pentru Organizarea administrațiunii locale (publicata in monitorul oficial nr. 161 din 15 iulie 1931). Cu un supliment de tablou de municipiile, comunele urbane reședință, nereședință și suburbane din întreaga țară. București: Imprimeria Centrală (Monitorul oficial și imprimeriile statului), 1931, p. 93.