miniatura|Un manuscris al Ethica lui Baruch de Spinoza din Biblioteca Vaticană, Vat. lat. 12838. Partea 1, teoremele 5 (finalul), 6-8. Prop. = Teorema, Dem. = Demonstrație. miniatura| Benedictus de Spinoza: Ethica, Partea a II-a. Ethices Pars secunda, De Naturâ & Origine mentis, 1677. "Despre natura și originea minții". Etica, demonstrată în ordine geometrică (în ), cunoscută de obicei sub numele de Etica, este un tratat filozofic scris în latină de Baruch Spinoza (Benedictus de Spinoza). A fost scrisă între 1661 și 1675 și a fost publicată pentru prima dată postum în 1677.
Cartea este probabil cea mai ambițioasă încercare de a aplica metoda lui Euclid în filosofie. Spinoza propune un număr mic de definiții și axiome, din care încearcă să deducă sute de propoziții și corolare, precum: „Când Mintea își imaginează propria lipsă de putere, este întristată de aceasta”,Part 3, proposition 55. „Un om liber nu se gândește la nimic mai puțin decât la moarte”,Part 4, proposition 67. și „Mintea umană nu poate fi complet distrusă odată cu trupul, ci ceva din ea rămâne etern”.Part 5, proposition 23.
Rezumat
Partea I: Despre Dumnezeu Prima parte a cărții abordează relația dintre Dumnezeu și univers. Spinoza abordează o tradiție care susține că Dumnezeu există în afara universului, că l-a creat cu un scop precis și că ar fi putut crea un univers diferit după voia Sa. Spinoza neagă fiecare dintre aceste puncte. Conform lui, Dumnezeu este însuși lumea naturală. Spinoza concluzionează că Dumnezeu este substanța care cuprinde universul; că există în sine, nu în afara universului; și că universul există așa cum este din necesitate, nu din cauza unui motiv sau voințe teologice divine.
Spinoza își dezvoltă argumentul prin propoziții. El susține perspectiva conform căreia concluzia prezentată este doar rezultatul logic necesar al combinării definițiilor și axiomelor furnizate. Punctul de pornire este propoziția conform căreia „în univers nu pot exista două sau mai multe substanțe având aceeași natură sau atribut.”Part 1, Proposition 5 Apoi argumentează că obiectele și evenimentele nu trebuie doar să aibă o cauză pentru a se produce, dar și că trebuie să fie imposibil să nu se producă dacă există premisele necesare. Printr-o contradicție logică, dacă ceva este necontradictoriu, atunci nu există niciun motiv pentru care nu ar trebui să existe. Spinoza își construiește argumentația pornind de la aceste idei inițiale. Dacă substanța există, ea trebuie să fie infinită,Part 1, Proposition 8 deoarece, altfel, o altă substanță finită ar trebui să existe pentru a ocupa părțile rămase ale atributelor sale finite, lucru imposibil conform unei propoziții anterioare. Apoi, Spinoza folosește Argumentul ontologic drept justificare pentru existența lui Dumnezeu și susține că Dumnezeu trebuie să posede toate atributele în mod infinit. Deoarece două lucruri nu pot împărtăși atribute, „în afară de Dumnezeu, nicio substanță nu poate fi acordată sau concepută.”Part 1, Proposition 14
Așa cum se întâmplă cu multe dintre afirmațiile lui Spinoza, semnificația exactă a spuselor sale este încă dezbătută. El susține că lucrurile care alcătuiesc universul, inclusiv ființele umane, sunt „moduri” ale lui Dumnezeu. Asta înseamnă că totul depinde, într-un fel sau altul, de Dumnezeu. Natura acestei dependențe este însă controversată. Unii cercetători spun că modurile sunt proprietăți ale lui Dumnezeu în sensul tradițional. Alții susțin că modurile sunt efecte ale lui Dumnezeu. Indiferent de interpretare, modurile sunt de asemenea logic dependente de esența lui Dumnezeu, în sensul că tot ce se întâmplă decurge din natura lui Dumnezeu, la fel cum din natura unui triunghi decurge faptul că suma unghiurilor sale este egală cu două unghiuri drepte sau 180 de grade. Deoarece Dumnezeu trebuia să existe cu natura pe care o are, nimic din ce s-a întâmplat nu putea fi evitat; iar dacă Dumnezeu a fixat o soartă anume pentru un anumit mod, nu există nicio scăpare. După cum spune Spinoza, „Un lucru determinat de Dumnezeu să producă un efect nu se poate autodetermina.” miniatura| Structura logică a primelor șase propoziții din Etica lui Spinoza
Partea a II-a: Despre natura și originea minții Partea a doua din Etica se concentrează pe mintea și corpul uman. Spinoza atacă mai multe poziții ale lui Descartes: (1) că mintea și corpul sunt substanțe distincte care se pot afecta reciproc; (2) că ne cunoaștem mintea mai bine decât ne cunoaștem corpul; (3) că ne putem baza pe simțurile noastre; (4) că, deși suntem creați de Dumnezeu, putem greși atunci când afirmăm, din propria voință, o idee care nu este clară și distinctă. Spinoza neagă fiecare dintre aceste puncte. În ceea ce privește (1), el susține că mintea și corpul sunt un singur lucru, gândit în două moduri diferite. Întreaga natură poate fi descrisă pe deplin în termeni de gânduri sau de corpuri. Cu toate acestea, nu putem amesteca aceste două moduri de a descrie lucrurile, așa cum face Descartes, și să spunem că mintea afectează corpul sau invers. Mai mult, cunoașterea de sine a minții nu este fundamentală: ea nu își poate cunoaște propriile gânduri mai bine decât cunoaște modurile în care corpul său este acționat de alte corpuri.
În plus, nu există nicio diferență între contemplarea unei idei și credința că aceasta este adevărată, iar liberul arbitru este complet absent. Percepția senzorială, pe care Spinoza o numește „cunoaștere de primul fel”, este complet inexactă, deoarece reflectă mai degrabă modul de funcționare al propriului nostru corp decât modul real în care stau lucrurile. Putem avea, de asemenea, un tip de cunoaștere precisă numită „cunoaștere de al doilea fel” sau „rațiune”. Aceasta cuprinde cunoașterea caracteristicilor comune tuturor lucrurilor și include principii de fizică și geometrie. În cele din urmă, putem avea și „cunoaștere de al treilea fel” sau „cunoaștere intuitivă”. Aceasta este un tip de cunoaștere care, într-un fel, relaționează lucruri particulare cu natura lui Dumnezeu.
Partea a III-a: Despre originea și natura emoțiilor
În cea de-a treia parte a Eticii, Spinoza susține că toate lucrurile, inclusiv ființele umane, se străduiesc să-și păstreze perfecțiunea puterii lor prin faptul că nu sunt afectate. Spinoza afirmă că virtutea este echivalentă cu puterea (adică autocontrolul).
Spinoza explică modul în care această dorință („conatus”) stă la baza mișcării și complexității emoțiilor și pasiunilor noastre (adică bucuria și tristețea, care sunt elementele de bază pentru toate celelalte emoții). Mintea noastră este activă în anumite cazuri și pasivă în altele. Atunci când are idei adecvate, este neapărat activă, iar când are idei inadecvate, este neapărat pasivă.
Definiții ale Afectelor Termenul afectDefinirea afectuluiDefiniție / obiectBucuriepasaj dinde la o perfecțiune mai mică la una mai mare.Tristețepasaj dinde la o perfecțiune mai mare la una mai mică.Uimireo imaginație a unui lucru în caremintea rămâne fixă pentru că această imaginație singulară nu are nicio legătură cu celelalte.Disprețo imaginație a unui lucru în careatinge mintea atât de puțin încât prezența lucrului face ca mintea să-și imagineze mai mult ceea ce nu este decât ceea ce este.Dragosteo bucurie însoțită deideea unei cauze externe.Urăo tristețe însoțită deideea unei cauze externe.Înclinareo bucurie însoțită deideea unui lucru care este cauza accidentală a bucurieiAversiuneo tristețe însoțită deideea de ceva care este cauza accidentală a tristeții.Devotamento dragoste față deunul de care ne minunăm.Batjocurăo bucurie născută din faptul căne imaginăm ceva ce disprețuim într-un lucru pe care îl urâm.Speranțăo bucurie inconstantă născută dinideea unui lucru viitor sau trecut de al cărui rezultat ne îndoim într-o oarecare măsură.Fricăo tristețe inconstantă născută dinideea unui lucru viitor sau trecut de al cărui rezultat ne îndoim într-o oarecare măsură.Încredereo bucurie născută din ideea deun lucru viitor sau trecut, cu privire la care motivul îndoielii a fost înlăturat.Depresieo tristețe născută din ideea deun lucru viitor sau trecut cu privire la care a fost eliminată cauza îndoielii.Fericireo bucurie însoțită de ideea deun lucru din trecut care a ieșit mai bine decât am sperat.Remușcareo tristețe însoțită de ideeaun lucru din trecut care a ieșit mai rău decât am sperat.Milăo tristețe însoțită de ideeaun rău care i s-a întâmplat altuia pe care ni-l imaginăm ca fiind ca noi.Favoareo dragoste față decineva care a profitat de o altă persoană.Indignareo ură față decineva care a făcut rău altcuiva.Supraestimaredin dragoste pentrua avea o părere mai bună despre cineva decât este corect.Disprețdin ură pentrua avea o părere mai puțin bună despre cineva decât este corect.Invidieură în măsura în care afectează un om în așa fel încâtsunt întristați de fericirea altuia și, dimpotrivă, se bucură de ghinionul altuia.Compasiuneiubire în măsura în care afectează un om în așa măsură încâtsunt bucuroși de norocul altuia și întristați de ghinionul altuia.Stima de sineo bucurie născută din faptul căun om se consideră pe sine însuși și propria sa putere de acțiuneUmilințăo tristețe născută din faptul căun om își consideră propria lipsă de putere și slăbiciune.Pocăințăo tristețe însoțită deideea unei fapte pe care credem că am făcut-o în urma unei decizii libere a minții.Mândriedin dragoste pentru sinea avea o părere mai bună despre sine decât este corectDeznădejdedin tristețea avea o părere mai puțin bună despre sine decât este corectDragostea de stimăo bucurie însoțită de ideea deo acțiune a noastră pe care ne imaginăm că alții o laudă.Rușineo tristețe însoțită de ideeao acțiune a noastră pe care ne imaginăm că alții o blamează.Tânjireo dorință / apetit / tristețea poseda ceva care este încurajat de amintirea acelui lucru și, în același timp, restricționat de amintirea altor lucruri care exclud existența lucrului dorit.Emulațieo dorință pentru un lucru care este generată în noi pentru căne imaginăm că și alții au aceeași dorință.Recunoștințăo dorință / dorință de iubire prin carene străduim să-l ajutăm pe cel care ne-a ajutat și pe noi din aceeași dragoste.Bunăvoințădorința de a beneficiaunul pe care îl compătimim.Mânieo dorință prin caresuntem impulsionațiRăzbunareo dorință prin care, din ură reciprocă, suntem trezițisă facem rău cuiva care, din cauza unei afecțiuni similare, ne-a rănit.Cruzimeo dorință prin care cineva este trezita face rău cuiva pe care îl iubim sau îl compătimim.Timiditatedorința de a evitaun rău mai mare, de care ne temem, printr-unul mai mic.Îndrăznealăo dorință prin carecineva este îndemnat să facă ceva periculos pe care egalii săi se tem să și-l asumeLașitatedorința este reținută de timiditate înteama de un rău de care majoritatea oamenilor nu se tem de obicei.ConsternareCel care vrea să se ferească de rău,reținuți de uimirea față de răul de care se tem.Politețedorința de asă faci ceea ce le place altora și să nu faci ceea ce nu-ți place ție.Ambițiedorința excesivă derespectÎmbuibaredorința și iubirea excesivă dea mânca.Alcoolismdorința și iubirea excesivă dea bea.Lăcomiedorința și iubirea excesivă debogăție.Dorință carnalădorința și dragostea pentruunirea unui corp cu altul.
Partea a IV-a: Despre servitutea umanității sau tăria emoțiilor A patra parte analizează pasiunile umane, pe care Spinoza le vede ca aspecte ale minții ce ne îndreaptă spre exterior pentru a căuta ceea ce ne aduce plăcere și a evita ceea ce ne provoacă durere. „Robia” la care se referă este dominația exercitată de aceste pasiuni sau „afecte”, așa cum le numește el. Spinoza analizează modul în care afectele, necontrolate, pot chinui oamenii și pot face imposibilă conviețuirea armonioasă a omenirii.
Partea a V-a: Despre puterea intelectului sau libertatea umanității