Partidul Unității Socialiste din Germania (în , ; SED, ) a fost partidul care a condus Republica Democrată Germană (Germania de Est) de la fondarea sa în 1949 până la dizolvare după revoluția pașnică din 1989. A fost un partid comunist marxist-leninist, fondat în 1946 după fuziunea unor aripi din Germania de Est ale Partidului Comunist din Germania și ale Partidului Social Democrat German.
RDG a fost un stat monopartid. Alte partide instituționale aparținând de un front popular li s-a permis să existe în alianță cu SED; aceste partide au inclus Uniunea Creștin Democrată, Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat al Fermierilor și Partidul Național Democrat. Aceste partide au fost în mare parte supuse SED și au trebuit să accepte „rolul de conducere” al SED ca o condiție a existenței lor. Unul dintre cele mai rigide partide staliniste din blocul sovietic, SED a respins politicile de liberalizare ale liderului sovietic Mihail Gorbaciov, cum ar fi perestroika și glasnost în anii 1980, care ar duce la izolarea RDG de restructurarea URSS și la prăbușirea partidului în toamna anului 1989.
SED a fost organizat oficial pe baza centralismului democratic. Teoretic, cel mai înalt organ al SED era Congresul Partidului, convocat la fiecare cinci ani. Când Congresul Partidului nu era în sesiune, Comitetul Central era organul cel mai înalt, dar întrucât organismul se întrunea în mod normal doar o dată pe an, majoritatea sarcinilor și responsabilităților erau învestite Biroului Politic și Comitetului său permanent. Membrii acestuia din urmă erau conducerea de vârf atât a partidului, cât și a statului, secretarul general al partidului având efectiv autoritatea unui dictator. Din 1960, mulți dintre ei au servit concomitent în Consiliul de Stat al Germaniei de Est, înlocuindu-l pe președintele Republicii Democrate Germane.
Din punct de vedere ideologic, partidul, încă de la înființare, a aderat la marxism-leninism și a urmărit socialismul de stat, în baza căruia toate industriile din Germania de Est au fost naționalizate și a fost implementată o economie planificată. SED a făcut ca predarea marxism-leninismului și a limbii ruse să fie obligatorie în școli. Walter Ulbricht a fost figura dominantă a partidului și liderul efectiv al Germaniei de Est între 1950 și 1971. În 1953, o revoltă împotriva partidului a fost întâmpinată cu o suprimare violentă de către Ministerul Securității Statului și Armata Sovietică. În 1971, Ulbricht a fost succedat de Erich Honecker, care a prezidat o perioadă stabilă în dezvoltarea RDG până când a fost forțat să demisioneze în timpul revoluției din 1989. Ultimul lider al partidului, Egon Krenz, a eșuat în încercarea sa de a păstra controlul SED asupra guvernării politice în RDG și a fost închis după reunificarea Germaniei.
Aripa reformistă mult suprimată a SED a preluat partidul în toamna anului 1989. În speranța de a-și schimba imaginea, s-a reorganizat ca Partidul Socialismului Democrat (PDS), abandonând marxism-leninismul și declarându-se un partid socialist democratic. A primit 16,4% din voturi la alegerile parlamentare din 1990. În 2007, PDS a fuzionat cu Muncă și Justiție Socială (WASG) formând un nou partid, Stânga (Die Linke), al șaselea partid ca mărime din Parlamentul Germaniei după alegerile federale din 2021.
Istorie timpurie SED a fost fondat la 21 aprilie 1946 prin fuziunea dintre Partidul Social Democrat din Germania (SPD) și Partidul Comunist din Germania (KPD) care își avea refugiul în zona de ocupație sovietică din Germania și în sectorul ocupat de sovietici din Berlin. Istoriile oficiale ale Germaniei de Est și sovietice au descris această fuziune ca pe o punere în comun voluntară a eforturilor partidelor socialiste.On the discussion about Social Democrats joining the SED see Steffen Kachel, Entscheidung für die SED 1946 – ein Verrat an sozialdemokratischen Idealen?, in: Jahrbuch für Forschungen zur Geschichte der Arbeiterbewegung, No. I/2004. Cu toate acestea, există multe dovezi că fuziunea a fost mai tulburată decât este descris în mod obișnuit. Din toate punctele de vedere, autoritățile de ocupație sovietice au exercitat presiuni mari asupra ramurii de est a SPD pentru a fuziona cu KPD. Partidul nou fuzionat, cu ajutorul autorităților sovietice, a câștigat alegerile din 1946 pentru adunările locale și regionale desfășurate în zona sovietică. Cu toate acestea, aceste alegeri s-au desfășurat în condiții mai puțin secrete, dând astfel tonul pentru următoarele patru decenii. În acel concurs, SED a primit mai puțin de jumătate din voturile SPD. Cea mai mare parte a SPD-ului Berlinului a rămas departe de fuziune, chiar dacă Berlinul se afla adânc în interiorul zonei sovietice.
Administrația militară sovietică din Germania (inițialele rusești: SVAG) a guvernat direct zonele de est ale Germaniei după cel de-al Doilea Război Mondial, iar operațiunile lor de informații au monitorizat cu atenție toate activitățile politice. Un raport de informații timpuriu al directorului Administrației de Propagandă al SVAG, locotenent-colonelul Serghei Ivanovici Tiulpanov, indică faptul că foștii membri ai KPD și SPD au creat diferite facțiuni în cadrul SED și au rămas destul de antagonici reciproc pentru ceva timp după formarea noului partid. Raportul a remarcat, de asemenea, dificultăți considerabile în a convinge masele că SED este un partid politic german autentic și nu doar un instrument al forței de ocupație sovietică. Potrivit lui Tiulpanov, mulți foști membri ai KPD și-au exprimat sentimentul că „au renunțat la pozițiile [lor] revoluționare, că singur [KPD] ar fi reușit mult mai bine dacă nu ar fi existat SED și că social-democrații nu trebuie să fie de încredere” (Tiulpanov, 1946). Tiulpanov a mai indicat că a existat o „pasivitate politică” marcată în rândul foștilor membri SPD, care au simțit că sunt tratați incorect și ca membri de clasa a doua de partid de către noua administrație SED. Drept urmare, aparatul de început al partidului SED a devenit frecvent imobilizat efectiv, pe măsură ce foștii membri KPD au început să discute orice propunere, oricât de mică, pe larg cu foștii membri ai SPD, pentru a ajunge la un consens și a nu-i jigni. Informațiile sovietice pretindeau că dețin o listă de nume ale unui grup SPD din cadrul SED care făcea în secret legături cu SPD-ul din Occident și chiar cu autoritățile de ocupație a Aliaților Occidentali.
O problemă pentru sovietici pe care au identificat-o cu SED-ul timpuriu a fost potențialul său de a se dezvolta într-un partid naționalist. La întâlnirile mari de partid, membrii au aplaudat purtătorii de cuvânt care au vorbit despre naționalism mult mai mult decât atunci când au vorbit despre rezolvarea problemelor sociale și egalitatea de gen. Unii au propus chiar ideea de a înființa un stat socialist german independent, liber atât de influența sovietică, cât și de cea occidentală, și de a recâștiga în curând pământul fost german pe care Conferința de la Ialta și, în cele din urmă, Conferința de la Potsdam, l-au (re)alocat Poloniei, URSS, și Cehoslovacia. SED a început să integreze foști membri ai Partidului Nazist la înființare. Cu toate acestea, strategia a fost controversată în cadrul partidului. Prin urmare, SED a înființat Partidul Național Democrat al Germaniei (NDPD) în 1948, ca un partid satelit, care ar putea servi drept grup pentru foștii ofițeri naziști și Wehrmacht. Cu toate acestea, SED a continuat să absoarbă foști membri ai Partidului Nazist. Până în 1954, 27% din toți membrii SED și 32,2% din toți angajații din serviciul public erau foști membri ai Partidului Nazist.
Negociatorii sovietici au raportat că politicienii SED au depășit frecvent limitele declarațiilor politice care fuseseră aprobate de sovietici și au existat unele dificultăți inițiale în care oficialii regionali SED își dau seama că ar trebui să se gândească cu atenție înainte de a se opune pozițiilor politice decise de Comitetul Central de la Berlin.
Un monopol al puterii Deși în mod nominal a fost o fuziune între două partide egale, de la început SED a fost dominat de comuniști. Până la sfârșitul anilor 1940, SED a început să-i epureze pe cei mai recalcitranți social-democrați din rândurile sale. Până la înființarea oficială a Germaniei de Est în 1949, SED era un partid comunist cu drepturi depline – în esență KPD sub un nou nume. A început să se dezvolte pe linii similare celorlalte partide comuniste din blocul sovietic.
Deși, în mod nominal, alte partide au continuat să existe, autoritățile de ocupație sovietice le-au forțat să se alăture Frontului Național al Germaniei Democrate, o coaliție nominală de partide care a fost, în toate intențiile și scopurile, controlată de SED. Asigurându-se că comuniștii predominau pe lista de candidați prezentată de Frontul Național, SED a predeterminat efectiv componența organelor legislative în zona sovietică, iar din 1949 în Germania de Est.
De-a lungul anilor, SED și-a câștigat reputația de unul dintre cele mai dure partide din blocul sovietic. Când Mihail Gorbaciov a inițiat reforme în Uniunea Sovietică în anii 1980, SED meținut o linie ortodoxă dură.
Organizare
Organizare de bază Organizația de partid s-a bazat pe instituțiile Republicii Democrate Germane și a fost co-locată cu acestea. Influența sa a stat în urmă și a modelat fiecare fațetă a vieții publice. Partidul cerea fiecărui membru să trăiască după mantra „Acolo unde este un tovarăș, și partidul este acolo” (Wo ein Genosse ist, da ist die Partei). Aceasta a însemnat că organizația de partid a activat în întreprinderile publice industriale și cvasi-comerciale, stațiile de mașini și tractoare, fermele publice și în cooperativele agricole mai mari, mandatate în mod expres să monitorizeze și să reglementeze conducerea operațională a fiecărei instituții.
Cea mai mică unitate organizatorică din partid a fost Grupul de Partid. Membrii grupului au ales unul dintre organizatorii grupului de partid (PGO), pentru a-și asuma responsabilitatea pentru munca de partid. Au fost și un Trezorier, un Agitator și, după mărimea grupului, alți membri asociați incluși în conducerea Grupului de Partid. Acolo unde existau mai multe grupuri de partid care operează într-un singur loc, acestea ar fi combinate într-o organizație departamentală de partid (APO / Abteilungsparteiorganisation) care, la rândul ei, ar avea propria conducere și un secretariat de partid APO.
Conferința partidului În mod oficial, Conferința era principala instituție a partidului.
Din ce în ce mai mult, conferințele de partid erau planificate cu precizie la nivel militar. Coregrafia lor a fost întreprinsă cu atenție pentru a se asigura că au fost înțelese ca evenimente sociale de mare profil. Erau mult mai mult decât simple funcții politice. Delegații au fost selectați din organizațiile regionale și secționale de partid conform criteriilor stabilite de Comitetul Central al Partidului. S-a avut grijă de proporțiile femeilor, ale reprezentanților tinerilor, ale membrilor din organizațiile de masă agreate și ale lucrătorilor „exemplari”. Secretarii partidului