miniatura|Xilografie a unui bufon de Heinrich Vogtherr cel Tânăr Bufonul, cunoscut și sub numele de măscărici, nebun, saltimbanc, caragioz, mânlieci sau ghiduș, era un membru al curții unui nobil sau monarh angajat pentru a distra oaspeții curții domnești. Bufonii erau, de asemenea, actori ambulanți, care distrau oamenii obișnuiți la târguri și piețe din oraș, iar disciplina continuă până în zilele noastre, unde bufonii cântă la evenimente cu tematică istorică.
În epoca Postclasică și cea a Renașterii, se consideră adesea că bufonii purtau haine viu colorate și pălării excentrice cu un model pestriț. Omologii lor moderni imită de obicei acest costum.
Bufonii își desfășurau activitatea folosind o varietate largă de abilități, în principal cântecul, muzica și povestitul, dar mulți făceau și acrobații, jonglerii, glume (cum ar fi calambururi, stereotipuri și imitații) și trucuri de magie. O mare parte din spectacol era realizat într-un stil comic. Mulți bufoni făceau glume contemporane în cuvinte sau cântece despre oameni sau evenimente bine cunoscute publicului lor.
Istorie
Balatronii În Roma antică, un era un bufon profesionist.Horace Sat. i. 2. 2. (cited by Allen) Balatronii erau plătiți pentru glumele lor, iar mesele celor bogați le erau în general deschise de dragul distracției pe care o ofereau.
Există diverse teorii despre originea termenului. La Horațiu, Balatro este folosit ca nume propriu: .Sat ii. 8. 21 (cited by Allen) Un bătrân scolast derivă cuvântul comun de la numele propriu, sugerând că bufonii erau numiți pentru că a fost bufon, deși unii au contestat această explicație. Festus derivă cuvântul din , și presupune că bufonii au fost numiți pentru că erau oameni murdari, acoperiți cu pete de noroi () de la mersul pe jos.Pauli Diaconi excerpta ex libris Pompeii Festi de significatione verborum, liber II, sub voce. See also here. Un alt scriitor sugerează o derivație de la , deoarece aceștia își executau numerele în diverse locuri, de la piață și până în adâncul () temnițelor ().Hor. Ep. i. 15. 31. (cited by Allen) poate fi conectat cu , „a bea ca o oaie”, și deci, a vorbi prostesc. Alții au sugerat o legătură cu , o persoană agitată.Gell. i. 15. (cited by Allen)
În cele mai vechi timpuri, alte culturi, cum ar fi aztecii și chinezii, foloseau, de asemenea, echivalente culturale cu bufonul.
Bufonii de la curtea regală engleză Multe curți regale de-a lungul istoriei Angliei au angajat animatori și majoritatea au avut bufoni profesioniști, numiți uneori „nebuni cu licență”. Divertismentul includea muzică, povestiri și comedie fizică. Societăți de nebuni, sau grupuri de animatori nomazi, erau adesea angajate pentru a face acrobații și jongleri.
Bufonii au fost folosiți ocazional și pentru război psihologic. Bufonii călăreau în fața trupelor lor, provocau sau batjocoreau inamicul și chiar serveau ca mesageri. Ei au jucat un rol important în ridicarea spiritului propriei armate cântând și recitând povești.
Henric al VIII-lea al Angliei a angajat un bufon pe nume Will Sommers. Fiica lui, Maria, era animată de Jane Foole.
În timpul domniei Elisabetei I și a lui James I al Angliei, William Shakespeare și-a scris piesele și le-a jucat împreună cu compania sa de teatru Lord Chamberlain's Men (numiți mai târziu Oamenii Regelui). Clovnii și bufonii au fost prezentați în piesele lui Shakespeare, iar expertul companiei în glume a fost Robert Armin, autorul cărții Foole upon Foole. În A douăsprezecea noapte a lui Shakespeare, bufonul Feste este descris ca fiind „suficient de înțelept pentru a juca rolul nebunului”.
În Scoția, Maris, regina Scoției, avea un bufon pe nume Nichola. Fiul ei, regele James al VI-lea al Scoției, a angajat un bufon numit Archibald Armstrong. În timpul vieții sale, Armstrong a primit mari onoruri la curte. În cele din urmă, a fost alungat din slujba regelui, când a ajuns la exces și a insultat prea mulți oameni influenți. Chiar și după ce a căzut în dizgrație, cărți care povesteau despre glumele lui au fost vândute pe străzile Londrei. El a deținut o oarecare influență la curte încă în timpul domniei lui Carol I și moșii de pământ în Irlanda. Ana a Danemarcei avea un bufon scoțian pe nume Tom Durie. Carol I a angajat ulterior un bufon pe nume Jeffrey Hudson, care era foarte popular și loial. Jeffrey Hudson avea titlul de „Pitic regal” pentru că era scund de statură. Unul dintre numerele îl prezenta ascuns într-o plăcintă uriașă din care acesta sărea afară. Hudson a luptat de partea regalistă în războiul civil englez. Un al treilea bufon asociat cu Carol I se numea Muckle John.
Privilegiul bufonului Privilegiul bufonului este capacitatea și dreptul unui bufon de a vorbi și de a-și bate joc în mod liber, fără a fi pedepsit. Ca o recunoaștere a acestui drept, bufonul curții avea simboluri care să denote statutul și protecția lui în condițiile legii. Coroana (căciula cu clopoței) și sceptrul (marota) reflectau coroana regală și sceptrul mânuit de un monarh.Billington, Sandra. "A Social History of the Fool", The Harvester Press, 1984. ISBN 0-7108-0610-8
Martin Luther a folosit gluma în multe dintre criticile sale împotriva Bisericii Catolice. În introducerea lui Către nobilimea creștină a națiunii germane, el se numește bufon de curte și, mai târziu în text, el invocă în mod explicit privilegiul bufonului atunci când spune că călugării ar trebui să-și încalce jurămintele de castitate.
Bufonii naturali și artificiali Există două categorii majore când vine vorba de definirea bufonilor: bufonii artificiali și bufonii naturali. Bufonii naturali erau alcătuiți din oameni care erau considerați „deficienți mintal” sau ca având o „deficiență în educația, experiența sau capacitatea înnăscută de înțelegere” și erau oameni de care să râdă restul societății.Swain 1–2[este necesară citarea completă] Această politică nu a fost criticată în general la timpul său. Unii oameni chiar vedeau acest act ca fiind unul pozitiv, deoarece acești comedianți „naturali” nu erau în mod obișnuit capabili să aibă un loc de muncă sau să câștige niciun fel de trai pe cont propriu. A doua categorie, bufonii artificiali, este ceea ce majoritatea oamenilor din timpurile moderne își imaginează când aud cuvântul „bufon”: cineva care vine cu glume spirituale și originale pentru a distra o curte regală. Principala diferență dintre cele două categorii este că comedia unui bufon natural nu este făcută intenționat, în timp ce comedia unui bufon artificial este.
Semnificație politică Cercetătorul David Carlyon a pus la îndoială „bufonul politic îndrăzneț”, numind poveștile istorice „apocrife” și concluziona că „cultura populară îmbrățișează o imagine sentimentală a clovnului; scriitorii reproduc acea sentimentalitate în figura bufonului, iar academicienii în figura Trickster-ului”, dar aceasta „eșuează ca analiză”.
Bufonii puteau, de asemenea, să dea vești proaste Regelui pe care nimeni altcineva nu ar îndrăzni să le dea. În 1340, când flota franceză a fost distrusă în Bătălia de la Sluis de către englezi, bufonul lui Filip al VI-lea i-a spus că marinarii englezi „nici măcar nu au curajul să sară în apă ca bravii noștri francezi”.
Sfârșitul tradiției După Restaurare, Carol al II-lea nu a restabilit tradiția bufonului de la curte, dar a patronat foarte mult divertismentul format din teatru și proto-muzică, favorizând în special opera lui Thomas Killigrew. Deși Killigrew nu a fost oficial un bufon, Samuel Pepys, în celebrul său jurnal, îl numește pe Killigrew „nebunul și bufonul regelui, cu puterea de a-i batjocori și de a-i ocărî chiar și pe cei mai proeminenti fără pedeapsă” (12 februarie 1668).
În secolul al XVIII-lea, bufonii dispăruseră, cu excepția Rusiei, Spaniei și Germaniei. În Franța și Italia, grupuri ambulante de bufoni au jucat piese cu personaje stilizate într-o formă de teatru numită commedia dell'arte. O versiune a acesteia a trecut în tradiția populară britanică sub forma unui spectacol de păpuși, Punch și Judy. În Franța, tradiția bufonului de curte sa încheiat cu abolirea monarhiei în Revoluția Franceză .
În 2015, orașul Conwy din nordul Țării Galilor l-a numit pe Russel Erwood (alias Erwyd le Fol) ca bufon oficial rezident al orașului și al oamenilor săi, un post care era vacant din 1295.
În Țările Române Prima consemnare a măscaricilor are loc secolul al XVI-lea, în Țara Românească, când Petru Cercel, devenit domn în 1583, îi introduce la curtea sa, fiind inspirat de glumele și trucurile bufonilor de la palatul lui Henric al III-lea al Franței. Măscăricii erau, în mare majoriate, de origine romă, fiind aleși din rândurile robilor din această etnie, și au devenit un simbol al teatrului românesc premodern, participând la evenimentele sociale și culturale ale vremii. Alături de lăutari sau pehlivani, măscăricii făceau parte din categoria robilor culturali.
Măscăricii erau percepuți ca figuri paradoxale: pe de o parte, erau sclavi, parte din proprietatea boierilor și a domnitorilor, dar pe de altă parte, erau apropiați de elite, având privilegiul de a critica și ridiculiza puterea, dar cu anumite limite.
Măscăricii erau prezenți la toate evenimentele importante de la curțile domnești și boierești, inclusiv la încoronări și alte festivități publice. În timpul acestor evenimente, ei aveau sarcina de a anima publicul și de a menține atmosfera veselă. De exemplu, în timpul ceremoniilor de încoronare, măscăricii mergeau înaintea alaiului domnesc, călărind pe cai de-a îndoaselea, purtând costume pestrițe și strigând glume pentru a amuza mulțimea.
Aceștia erau îmbrăcați în haine viu colorate și purtau accesorii exagerate, cum ar fi căciuli mari din blană de tigru cu cozi de vulpe și oglinzi, menite să sporească aspectul lor caraghios. În descrierea lui Teodor Burada despre măscăricii din Moldova, aceștia erau portretizați ca figuri comice, care foloseau schimonoseli și strigăte pentru a provoca râsul poporului.
Pravila lui Matei Basarab din 1652, vorbind despre împrejurarea în care bărbatul își surprindea soția înșelându-l, menționeză: „de va fi fost vreun om de jos, cum să zice țăran, sau vreun slugoiu, sau vreun măscărici […] de-l va ucide bărbatul pre acela, atunce nemica nice o certare să n-aibă“, exemplificând disprețul cu care măscăricii erau priviți de societate, precum și statutul social al acestora.
În secolul al XIX-lea, una dintre primele piese de teatru românesc, Barbul Văcărescul, vânzătorul țării, scrisă de Iordache Golescu în 1818, include un personaj măscărici, „țiganul lui Racoviță”, care joacă un rol esențial în ridiculizarea boierimii și exprimarea nemulțumirilor sociale.
Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, rolul măscăricilor a început să dispară, înlocuit treptat de alte forme de divertisment, cum ar fi teatrul modern și presa satirică. Ion Luca Caragiale, într-un articol din 1895, Grămătici și măscărici, discută despre rolul măscăricilor în curțile boierești, remarcând faptul că, deși aceștia au dispărut, critica socială și umorul lor au fost preluate de noile generații de scriitori și jurnaliști.
Denumiri Măscăriciul mai era numit și caraghioz, cuvânt de etimologie turcă format din kara însemnând negru și göz, ochi. Termenul s-a păstrat în limba română, însemnând în ziua de azi ridicol. O altă denumire mai era și mânlieci, din grecescul maniakós, atunci când numerele lor includeau și scamatorii. În Moldova, bufonul mai erau denumit și ghiduș, provenit din biduș, din lexicul regional din Transilvania, care însemna murdar, tremenul fiind un împrumut din maghiarul büdös, care înseamnă împuțit sau, cu sens figurat, leneș.
Un alt termen folosit pentru bufonul unei curți domnești sau boierești era nebun termen care mai păstrează și azi, pe lângă înțelesul de patologie mentală, și conotația de bufon.
În alte țări miniatura|228x228px| Festivalul Arcașilor . Maestrul din Frankfurt, 1493. În centrul imaginii sunt reprezentați doi bufoni.