Indicele de percepție a corupției (2025)border|150px|Drapelul Venezuelei Scor obținut 10 / 100 Loc global 180 / 182 Schimbare scor 0 (din 2024) Organizație Transparency International Impact economic & judiciarFonduri investigate internațional:peste 70 miliarde USD (în 26 de țări)Sursă date: Transparency International (2025)
miniatura|260x260px|Regimul corupt venezuelean, potrivit Departamentului de Justiție al Statelor Unite ale Americii Nivelul corupției din Venezuela este foarte ridicat în standardele mondiale și este răspândit la multe niveluri ale societății venezuelene. Descoperirea petrolului în Venezuela la începutul secolului al XX-lea a agravat corupția politică. Cantitatea mare de corupție și gestionarea defectuoasă din țară au dus la dificultăți economice severe, făcând parte din criza din Venezuela. Un sondaj Gallup din 2014 a constatat că 75% dintre venezueleni credeau că corupția era răspândită în guvernul venezuelean. Nemulțumirea față de corupție a fost citată de manifestanți ca unul dintre motivele protestelor din Venezuela din 2014 și 2017.
Conform Indicelui de percepție a corupției din 2023 al Transparency International, Venezuela a obținut un scor de 13 pe o scară de la 0 („foarte corupt”) la 100 („necorupt”). Când este clasată după scor, Venezuela ocupă locul 177 din cele 180 de țări incluse în Indice, unde țara cu cel mai bun scor este percepută ca având cel mai cinstit sector public. Pentru comparație cu scorurile mondiale, cel mai bun scor a fost 90 (locul 1), scorul mediu a fost 43 și cel mai slab scor a fost 11 (locul 180). Comparativ cu scorurile regionale, cel mai mare scor dintre țările din Americi a fost 76, scorul mediu a fost 43, iar cel mai mic scor a fost cel al Venezuelei, 13.
În 2023, Transparencia Venezuela a anunțat că suma de bani implicată în cazuri judiciare din 26 de țări diferite care investighează corupția guvernamentală a ajuns la cel puțin 70 de miliarde de dolari.
Istorie Istoria Venezuelei a fost marcată de o „prezență persistentă și intensă a corupției”, conform Cato Institute. În 1991, autoarea Ruth Capriles a scris Istoria corupției în Venezuela este istoria democrației noastre, descriind numeroasele cazuri de corupție din țară. În 1997, organizația venezueleană Pro Calidad de Vida a afirmat că aproximativ 100 de miliarde de dolari din veniturile din petrol au fost risipite în cei 25 de ani anteriori, conform Cato Institute.
Simón Bolívar (1813–1830) În timpul Războiului de Independență al Venezuelei în 1813, Simón Bolívar a emis un decret prin care orice act de corupție era pedepsit cu moartea, conform Cato Institute. Autorii Beddow și Thibodeaux au afirmat că Karl Marx l-a numit pe Bolívar un „[f]alsificator, dezertor, conspirator, mincinos, laș și jefuitor”. Marx l-a respins pe Bolívar ca fiind un „fals eliberator care a căutat doar să păstreze puterea vechii nobilimi creole din care el însuși făcea parte”. Conform lui Marx, după ce Bolívar a ajuns la Caracas în 1813, „dictatura lui s-a dovedit rapid a fi o anarhie militară, lăsând cele mai importante afaceri în mâinile favoriților, care au risipit finanțele țării și apoi au recurs la mijloace odioase pentru a le restabili”. First published in the New American Cyclopedia, Vol. III, 1858. Pe 1 ianuarie 1814, o adunare s-a reunit și „o junta a celor mai influente persoane din Caracas” s-a adunat sub conducerea lui Bolívar, numindu-l oficial dictator. Trei ani mai târziu, Bolívar, care avea o relație dificilă cu generalul , ar fi creat un plan de a-l elimina pe Piar, care implica acuzații false, cum că Piar „ar fi conspirat împotriva albilor, ar fi plănuit să-l omoare pe Bolívar și ar fi aspirat la puterea supremă”, ceea ce a dus în final la execuția lui Piar pe 16 octombrie 1817.
În timpul președinției sale din anii 1820, Bolívar a emis două decrete prin care a afirmat că corupția este „o violare a interesului public” și a întărit decretul său afirmând că astfel de acțiuni erau pedepsite cu moartea, conform Cato Institute. Cu toate acestea, sub conducerea lui Bolívar, au fost date ordine de a jefui orașele, iar ornamentele bisericilor au fost furate pentru a finanța forțele sale militare. În 1826, Congresul Gran Colombia, care era subordonat lui Bolívar și care se confrunta cu probleme financiare, i-a acordat lui Bolívar peste 1 milion de pesos, în timp ce alți oficiali au recurs la delapidarea și exproprierea din bunurile publice. Marx a afirmat că instigarea de către Bolívar a mai multor situații armate pentru a-și menține puterea și dorința sa de „a transforma întreaga Americă de Sud într-o republică federativă, cu el însuși ca dictator” a dus în cele din urmă la căderea sa. First published in the New American Cyclopedia, Vol. III, 1858.
Antonio Guzmán Blanco și Joaquín Crespo (1870–1899) miniatura|250x250px| O fotografie din 1889 a lui Guzmán din Paris, Franța. El este în prim plan, al treilea din stânga. Antonio Guzmán Blanco a condus un guvern venezuelean destul de stabil, care, se presupune, era plin de corupție. El a încercat să transforme Venezuela dintr-o „țară înapoiată și sălbatică” într-una mai prosperă, admirând Statele Unite și, în special, Franța. Guzmán ar fi furat bani din tezaur, ar fi abuzat de putere și, după un conflict cu un episcop, a expulzat orice cler care nu era de acord cu el și a confiscat proprietăți ale Bisericii Catolice. Când s-a confruntat cu o dezaprobare severă în timpul administrației sale, Guzmán Blanco a ordonat exhumarea și reînhumarea corpului lui Simon Bolivar în Panteonul Național al Venezuelei pentru a crea iluzia că susține idealurile lui Bolívar, în ciuda viziunilor complet opuse ale celor două persoane.
În 1884, Guzmán l-a numit pe Joaquín Crespo ca succesor al său și să servească sub conducerea sa. Crespo era cunoscut pentru stabilirea „inelului de fier” prin crearea de conexiuni cu oficialii înainte de sfârșitul primului său mandat în 1886. El și-a plasat aliații în funcții în Congres pentru a garanta realegerea sa, ceea ce l-a supărat pe Guzmán. A urmat apoi o luptă pentru putere între cei doi, lăsând politica venezueleană slăbită în urma sa. După ce o rebeliune a fost inițiată împotriva lui Crespo de către José Manuel Hernández în martie 1898, Crespo a condus trupele pentru a înfrunta rebelii, dar a fost ucis de un glonț rătăcit.
La sfârșitul vieții sale, Guzmán a încercat să guverneze Venezuela din Europa până la moartea sa la Paris pe 28 iulie 1899, lăsând un vid politic din cauza pierderii celor doi lideri într-un interval de puțin peste un an.
Cipriano Castro (1899–1908) Cipriano Castro a fost guvernator al Táchirei până când a fost înlăturat și exilat în Columbia în 1892. Apoi și-a adunat o avere considerabilă prin comerțul ilegal cu vite și a angajat o armată privată cu care intenționa să mărșăluiască spre Caracas. După o lovitură de stat reușită în 1899, dictatura sa a fost una dintre cele mai corupte perioade din istoria Venezuelei. Odată ajuns la putere, Castro a început să jefuiască tezaurul și să modifice constituția în favoarea administrației sale. A avut opozanți politici uciși sau exilați, a trăit extravagant și a distrus diplomația cu țările străine. A provocat numeroase acțiuni externe, inclusiv blocade și bombardamente ale navelor britanice, germane și italiene care încercau să pună în aplicare pretențiile cetățenilor lor față de guvernul lui Castro. Secretarul de stat al SUA Elihu Root l-a numit pe Castro o „brută nebună”, în timp ce istoricul Edwin Lieuwen l-a catalogat drept „probabil cea mai rea dintre multele dictaturi ale Venezuelei”.
Juan Vicente Gómez (1908–1935) Între 1908 și 1935, dictatorul Juan Vincente Gomez a deținut puterea, iar actele sale de corupție au fost comise doar cu apropiați de încredere, conform Cato Institute. La momentul morții sale, el era de departe cel mai bogat om din țară. A făcut puține pentru educația publică și a disprețuit principiile democratice de bază. Modul său nemilos de a-și suprima opozanții prin intermediul poliției sale secrete i-a câștigat reputația de tiran. De asemenea, a fost acuzat de opozanți că a încercat să transforme țara într-un fief personal.
Marcos Pérez Jiménez (1952–1958) dreapta|miniatura|250x250px| O casă a lui Marcos Pérez Jiménez care avea fântâni, o piscină, un lift, un observator și tuneluri. Marcos Pérez Jiménez a preluat puterea printr-o lovitură de stat în 1952 și s-a declarat președinte provizoriu până a fost ales oficial în 1953. Poliția secretă a guvernului, Seguridad Nacional, a fost extrem de represivă împotriva criticilor regimului și a vânat nemilos și i-a închis pe cei care se opuneau dictaturii. În 1957, în timpul perioadei de realegere, alegătorii aveau doar opțiunea de a vota „da” sau „nu” pentru un nou mandat pentru Jiménez. Pérez Jiménez a câștigat cu un avantaj considerabil, deși, conform multor surse, numărătoarea a fost evident trucată.
Pe 23 ianuarie 1958, a avut loc o lovitură de stat împotriva lui Pérez Jiménez. Fugind din Palatul Miraflores, Pérez Jiménez s-a dus la Aeroportul La Carlota pentru a căuta exil în Republica Dominicană. În timp ce se grăbea să părăsească Venezuela, Pérez Jiménez a lăsat 2 milioane de dolari într-o valiză pe pista Aeroportului La Carlota.
Democrație (1958–1999) În timpul primei administrații a lui Carlos Andrés Pérez între 1974 și 1979, criza petrolului din 1973 a făcut ca profiturile din petrol să ajungă la niveluri record. Guvernul său a crescut substanțial datoria națională, a naționalizat industria petrolieră în cadrul PDVSA, precum și industria de fier, a creat noi companii de stat, a naționalizat banca centrală și a înlocuit consiliul său cu membri ai cabinetului, eliminând astfel independența băncii. Rezultatul acestor politici a fost un sistem de patrimonialism și creșterea corupției guvernamentale. În 1980, Congresul Venezuelei l-a găsit pe Carlos Andrés Pérez responsabil politic pentru supraprețul achiziționării navei Sierra Nevada, dar l-a achitat de responsabilitatea administrativă și morală.
În timpul președinției lui Jaime Lusinchi, au fost irosite 36 de miliarde de dolari din programul de schimb valutar RECADI, potrivit Cato Institute. Au fost emise mandate de arestare pentru cinci oameni de afaceri pentru importuri false în Venezuela ca parte a programului de schimb valutar, dintre care omul de afaceri chinez a fost încarcerat timp de trei ani înainte de a fi condamnat și închis pentru încă patru luni.
Pe 20 martie 1993, Procurorul General a introdus acțiune împotriva președintelui Pérez pentru delapidarea a 250 de milioane de bolivari dintr-un fond discreționar prezidențial, sau partida secreta. Problema a fost adusă inițial în atenția publicului în noiembrie 1992 de jurnalistul . Pérez și susținătorii săi susțin că banii au fost folosiți pentru susținerea procesului electoral din Nicaragua. Pe 20 mai 1993, Curtea Supremă a considerat acuzația valabilă, iar a doua zi Senatul a votat pentru a-i ridica imunitatea lui Pérez. Pérez a refuzat să demisioneze, dar după cele 90 de zile maxime de concediu temporar permise președintelui conform Articolului 188 din constituția din 1961, Congresul Național l-a demis pe Pérez din funcție pe 31 august.
Revoluția Bolivariană dreapta|miniatura|250x250px| Hugo Chávez purtând haine militare standard în 2010.