Primele planuri legate de amenajarea apelor Proiecte elaborate de specialiști
Primele încercări de concepere a unor lucrări hidrotehnice de ansamblu au fost proiecte întocmite cu mijloace proprii de diferiți ingineri români. Dintre acestea se pot menționa studiile pentru îndiguirea luncii Dunării ale Prof. Anghel Saligny și studiile unui canal magistral din Siret pentru irigarea Bărăganului al Prof. Alexandru Davidescu. Deși aceste studii nu se ocupau de problemele de ansamblu ale unor bazine hidrografice, prin mărimea teritoriilor studiate și prin complexitatea problemelor abordate ele depășeau cadrul unor proiecte având ca obiect rezolvarea unor probleme locale. Privite din prisma unei viziuni moderne, aceste studii dovedeau o mare măiestrie al acestor pionieri în domeniul construcțiilor hidrotehnice. Pe de altă parte însă, studiile scot în evidență și lipsa unei adânciri a problemelor de gospodărire a apelor, care în mare parte erau fie ignorate, fie tratate fără o adâncire suficientă, accentul lor principal fiind rezolvarea problemelor hidrotehnice.
În 1934 Prof. Dorin Pavel publică lucrarea “Plan général d’aménagement des forces hydrauliques de Roumanie” (“Plan general de amenajare a forțelor hidraulice ale României”), prima lucrare de ansamblu, privind amenajarea apelor pe întreg teritoriul țării. Lucrarea se ocupa exclusiv de amenajările hidroenergetice, fără a se ocupa de alte folosințe ale apelor. Spre deosebire de alte lucrări anterioare din România privind centralele hidroelectrice, care analizau doar anumite sectoare ale unui curs de apă, cu condiții mai favorabile pentru o amenajare, în lucrarea sa, Dorin Pavel analiza posibilitățile de utilizare a întregului potențial hidroenergetic al cursurilor de apă.
Planuri elaborate de organe de stat legate de utilizarea apelor pentru folosințe individuale.
După cel de al doilea război mondial și preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, a fost inițiată elaborarea Planului Național de Electrificare a țării urmând modelul sovietic al planului Goelro. Lenin definise comunismul ca fiind “puterea sovietelor plus electrificarea întregii țări” și în acea perioadă elaborarea unui plan de electrificare reprezenta una din dogmele ideologice al partidului. Planul analiza toate tipurile de centrale electrice, dar acorda o atenție deosebită uzinelor hidroelectrice. La elaborarea părții hidroenergetice a planului de electrificare au participat specialiștii cei mai calificați din România, fiind de subliniat contribuția adusă de Dorin Pavel, Cristea Mateescu și Dimitrie Leonida. Obiectul planului fiind electrificarea, amenajarea în scopuri multiple a resurselor hidraulice nu era luată sistematic în vedere. Totuși pentru unele proiecte cuprinse în planul de electrificare se scoteau în evidență și alte avantaje ale amenajării. Astfel, pentru amenajarea de la Bicaz pe râul Bistrița, planul arăta că lacul de acumulare Izvorul Muntelui, putea servi și la irigarea a 200.000 ha. în Bărăgan. thumb|350px|right|Barajul Izvorul Muntelui
Planul de electrificare, aprobat de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român la 26 octombrie 1950, acoperea dezvolatarea energetică a țării pe intervalul 1951 – 1960. Primele centrale hidroelectrice care au fost executate în cadrul acestui plan au fost hidrocentrala Moroeni pe râul Ialomița (începută înainte de aprobarea Planului de Electrificare), hidrocentrala Sadu V pe râul Sadu, lângă Sibiu și hidrocentrala Bicaz de pe râul Bistrița. Programul era primul program de mare anvergură pentru executarea unor lucrări hidrotehnice în România. Totuși, programul era prea ambițios pentru posibilitățile tehnice și economice ale României din 1950. De aceea, administrația a fost nevoită să recunoască lipsa unor capacități de execuțiue suficiente, și să revizuiască prevederile planului. În 1954 au fost întrerupte lucrările la toate hidrocentralele care fuseseră începute, afară de cele trei menționate anterior. Amenajările respective au fost executate mai târziu, după 1960.
Tot după modelul sovietic, unde regimul socialist a inițiat construcția unor mari canale de navigație, autoritățile comuniste din România au inițiat construcția canalului de navigație Dunăre – Marea Neagră, care a început în 1949. Și în acest caz posibilitățile tehnice și economice ale țării au fost subapreciate și, cu toate eforturile făcute, autoritățile comuniste au fost nevoite să abandoneze lucrările în 1954. Lucrările au fost reluate abea în perioada 1965 - 1970, odată cu sistemul de irigații de pe Valea Carasu, iar canalul navigabil a fost executat cu un deceniu mai târziu.
Planuri de Amenajare Integrală
Cu puțin după aprobarea Planului de Electrificare a fost înființat Institutul pentru Planurile de Amenajare Integrală a Cursurilor de Apă (IPACA), subordonat Direcției Generale Hidrometeorologice (DGH) din cadrul Ministerului Transporturilor Navale și Aeriene (MTNA). Acest institut a elaborat primele planuri de amenajare integrală a apelor din România în perioada 1951-1955. Colectivul de elaborare a acestor planuri era condus de Gheorghe Scodihor. Într-o perioadă în care majoritatea resurselor umane și materiale din domeniul hidrotehnic erau dirijate spre Ministerul Energiei Electrice pentru centralele hidroelectrice din Planul de Electrificare sau spre Direcția Generală a Canalului pentru Canalul Dunăre-Marea Neagră, IPACA nu a avut nici personalul, nici finațarea necesară pentru realizarea unor planuri viabile. Lipsite de studii de teren care să furnizeze datele de bază necesare și chiar de posibilitățile de a face recunoașteri de teren, studiile elaborate de IPACA constituiau mai mult un exercițiu teoretic cu puține aplicații practice. Totuși ele au servit la o identificare a problemelor pe care planurile de amenajare trebuiau să le rezolve și au pus bazele Planului Național de Amenajare a Apelor de mai târziu.
Planul Național de Amenajare a Apelor din România Formarea Comitetului de Stat al Apelor
În 1956 a fost înființat Comitetul de Stat al Apelor (CSA), care a preluat sarcinile Direcției Generale Hidrometeorologice din cadrul Ministerului Transporturilor Navale și Aeriene. Președinte al Comitetului a fost numit Ion Bernacki. Era pentru prima oară când se crea în România un organ central care să se coordoneze toate problemele legate de ape. Într-o perioadă când în multe funcții de conducere se aflau persoane total necalificate, promovate exclusiv pe criterii politice, Ion Bernacki era un inginer cu experiență, care fusese antreprenor și după aceea avusese diferite funcții de răspundere.
Profitând de faptul că planul de investiții al Ministerului Energiei Electrice fusese mult redus, în special în domeniul hidroelectric, și că lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră fuseseră sistate, el a reușit să atragă în noua direcție generală a apelor ingineri de valoare printre care Aristide Teodorescu, Ion Hortopan. Alexandru Nissim, Mircea Stănculescu, Ovidiu Blaga, Vsevolod Cozelciuc și mulți alții, reușind să-și creeze o echipă foarte puternică. Fără a fi un specialist în domeniul apelor, Ion Bernacki și-a dat în scurt timp seama că noul comitet nu dispunea de informații nici asupra folosirii apelor nici asupra necesităților. În consecință în perioada în care își organiza noul comitet, el a concentrat eforturile în direcția creării unui cadastru al apelor. Elaborarea primului cadastrul a fost terminată în 1959, iar în perioada următoare au fost făcute actualizări anuale, furnizând CSA date la zi asupra utilizării apelor din România. Metodologiile de culegere și de actualizare anuală a datelor de cadastru elaborate în acea perioadă au fost menținute până în 1989.
Considerând acest cadastru ca un punct de plecare, Ion Bernacki a trecut la etapa a doua a viziunii sale, anume la elaborarea unui plan care să definească perspectivele de amenajare a apelor și etapizarea acestei dezvoltări. Experiența planurilor de amenajare elaborate de IPACA arătaseră că elaborarea unor planuri viabile necesita resurse umane și materiale mult mai considerabile. Ion Bernacki are meritul de a fi reușit să convingă guvernul de importanța acestor acțiuni, astfel încât în anul 1959 Comitetul de Stat al Apelor a fost reorganizat, dându-i-se sarcini mai mari decât înainte, atât în domeniul planificării cât și în domeniul execuției.
Printre măsurile organizatorice luate, a fost și cea de a se trece în subordinea comitetului Institutul de Proiectări pentru Construcții Hidrotehnice (fosta unitate de proiectate a Direcției Generale a Canalului Dunăre-Marea Neagră] care a fost numit Institutul pentru Planuri de Amenajare și Construcții Hidrotehnice (IPACH). Pentru activitatea de planuri de amenajare au fost create două sectoare noi ale institutului, la care a fost transferată o parte din personalul Direcției Generale a Apelor, au fost repartizați ingineri din alte sectoare ale institutului, făcându-se în același timp și numeroase angajări noi,
Președinte al Comitetului de Stat al Apelor mărit a fost numit Gheorghe Hossu, un activist de partid, fără talente deosebite de conducător. Gheorghe Hossu fusese conducătorul Direcției Generale a Canalului Dunăre-Marea Neagră care fusese desființată. Chiar dacă oprirea lucrărilor canalului avea multe alte cauze decât lipsa de viziune a lui Gheorghe Hossu, un conducător mai abil ar fi reușit să asigure o transformare a unităților din subordine în altele mai adaptate condițiilor economice ale României din acel moment, ceea ce nu a fost cazul. După aceea, Hossu fusese numit Ministru al Construcțiilor, reușind să ducă și acest minister la desființare. Viitorul avea să arate că și Comitetul de Stat al Apelor avea să fie suprimat tot în timpul când era condus de el. Chiar în sistemul comunist, unde judecățile de valoare nu se bazau neapărat pe eficiență, este greu de găsit un conducător cu rezultate mai jalnice.
Ion Bernacki a rămas vicepreședinte al Comitetului de Stat al Apelor, principala lui sarcină fiind urmărirea elaborării planurilor de amenajare,
Elaborarea planurilor de amenajare ale Comitetului de Stat al Apelor
Elaborarea planurilor de amenajare a început chiar înainte ca toată organizarea noii echipe să fie terminată. În cadrul Direcției Generale a Apelor s-a organizat un colectiv condus de Ion Hortopan, sub direcția tehnică a lui Aristide Teodorescu, care a început elaborarea planului pentru bazinul hidrografic Timiș-Bega și al celorlalte bazine hidrografice din Banat. Acest colectiv avea să fie ulterior transferat la IPACH.
După organizarea institutului, în perioada 1959 – 1962 au fost elaborate planurile de amenajare ale bazinelor hidrografice și planul de Amenajare a Apelor din România. Pentru anumite subbazine au colaborat la acest exercițiu și direcțiile de ape ale diferitelor bazine hidrografice, sub îndrumarea IPACH, în scopul de a crea și pe teritoriu capacitatea de a aborda în mod unitar activitățile de gospodărire a apelor.
Metodologiile de elaborare a planurilor de amenajare
Primele planuri de amenajare au arătat că în acea perioadă nu se dispunea de experiența necesară atacării unei lucrări de asemenea anvergură și că nu exista un precedent. De aceea, un prim efort a îndreptat spre stabilirea conținutului și elaborarea metodologiilor de întocmire a planurilor de amenajare. Normativele de conținut au asigurat elaborarea diferitelor planuri pe bazine hidrografice pe baze unitare, asftel încât să se poată face o sinteză pe țară a prevederilor de plan.
Din punct de vedere metodologic, cele mai importante progrese au fost