Muzio Clementi () a fost un compozitor italian. Chiar și astăzi lucrările muzicale pentru pian ale lui Muzio Clementi sunt cunoscute fiecărui student de pian serios. Pentru pianistul începător, Sonatinele Opus 36 sunt precursori esențiali pentru piese mai solicitante tehnic, cum ar fi sonatele clasice ale lui Haydn, Mozart și Beethoven, la fel ca și propriile sonate minunat alcătuite de Muzio. Influența lui Clementi în calitate de compozitor este cel mai puternic evidențiată în lucrările pentru clape ale lui Haydn și în special în Sonatele timpurii pentru pian ale lui Beethoven, care a fost un puternic admirator al lui Muzio Clementi. Acesta este numit in mod curent tatăl muzicii moderne pentru pian, dar acest nume ar trebui împarțit în mod egal între Clementi si C.P.E. Bach, un compozitor a cărui operă Clementi a studiat-o cu multă grijă și a cărui operă a influențat în mare măsură stilul propriu al lui Clementi.
Biografie Muzio Clementi s-a născut în Roma, Italia, în 1752 fiind cel mai mare dintre cei șapte copii ai lui Silvio Clementi, un argintar de succes și Magdalena Kaiser. Nicolo a descoperit talentul muzical al fiului său cînd acesta era încă foarte tânăr. Când a împlinit 7 ani, Clementi a început educația sa muzicală. A fost un elev atât de bun încât până la vârsta de 13 ani a primit funcția de organist la biserică.
În 1766, un englez bogat numit Sir Peter Beckford (1740-1811) a fost impresionat de telentul muzical al lui Clementi și a aranjat cu tatăl băiatului să-l ia de la familia lui și să-l ducă în Anglia, unde Beckford a fost de acord să-i sponsorizeze educația muzicală. În schimb pentru educație și găzduire, Clementi trebuia să cânte pentru sponsorul său, în acest sens Beckford a semnat un contract cu tatăl muzicianului, în care se angaja să-i facă acestuia plăți semestriale până când băiatul va atinge vârsta de 21 de ani. Beckford a luat tânărul compozitor la moșia sa de la țară din Steepleton Iwerne, situată la nord de Blandford Forum în Dorset. Aici a petrecut Clementi următorii șapte ani în studii solitare și practică la harpă. Compozițiile sale cunoscute din perioada anilor petrecuți la Roma și în Dorset, scrise înainte de vârsta de 22 de ani, sunt puține: un oratoriu și posibil o slujbă, nici una dintre acestea nu a supravițuit, și șase sonate pentru clape. Totuși, Clementi a primit o educație excelentă atât în domeniul muzical cât și academic în timpul șederii sale la Beckford.
În 1770 Clementi a avut prima prezentare ca pianist. Audiența sa a fost captivată de felul în care a cântat și acesta a fost începutul unei cariere înfloritoare ca pianist de concert. După câte se cunoaște, în 1774 Celemnti a fost eliberat de obligațiile sale către Peter Beckford și s-a mutat la Londra. Primele sale apariții publice cunoscute au fost solo, cântând la harpă la concerte de binefacere până în primăvara anului 1775. În următorii patru ani, participarea sa în viața de concerte a Londrei a fost destul de rară deoarece a fost „dirijor” (de la clape) la „The King’s Theatre“, Haymarket pentru o parte din această perioadă. Numele lui a fost văzut în programele de concerte cu o frecvență crescătoare în 1779 și 1780, acest fapt datorându-se fără îndoială popularității Sonatelor sale Opus 2, prima oară publicate de Welcker înprimăvara anului 1779. Clementi a fost norocos pentru că faima sa ca pianist a crescut rapid și a fost considerat de mulți ca făcând parte dintre cei mai mari virtuoși din Europa.
Celebritatea sa a crescut în așa măsură încât în 1780 s-a simțit pregătit să-și încerce norocul pe continent. Oprindu-se pentru prima oară la Paris, a mers apoi la Viena și la faimoasa sa confruntare cu Wolfgang Amadeus Mozart. Împăratul Josef II i-a cerut să intre într-o competiție muzicală cu Mozart la data de 24 decembrie 1781, pentru el și pentru oaspeții împăratului, marele duce (mai târziu țarul Paul I) și marea ducesă de Rusia. Ambii muzicieni Mozart și Clementi au lăsat mărturii ale evenimentului (cu toate că cea a lui Clementi a supraviețuit numai prin elevul său Ludwig Berger), ambele fiind în concordanță: cei doi muzicieni au fost chemați să improvizeze și să interpreteze selecții din compozițiile proprii. La cererea marii ducese, ei au cântat la prima vedere câteva sonate de Paisiello. Nu se cunoaște ce anume a cântat Mozart din operele sale, însă Clementi a identificat mai târziu două dintre compozițiile sale cântate atunci, Toccata Op.11, și Sonata in si bemol major, Op.24, No.2.
Pe 12 ianuarie 1782, Mozart scria tatălui său: “Clementi cântă bine, atât cât se poate cânta cu mâna dreaptă. Cea mai mare putere a sa stă în pasajele sale în treimi. În afară de aceasta, nu are nici o urmă de gust sau simțire – pe scurt este un cântăreț mecanic.” Într-o altă scrisoare câteva luni de zile mai târziu, opinia lui Mozart a fost și mai critică, acesta scriind: “Clementi este un șarlatan, ca toți italienii”. Sentimente ca acesta, devenite publice în ultimii ani ai lui Clementi, au devenit o parte permanentă a mediului său. Impresiile lui Clementi despre interpretarea lui Mozart nu au fost pline de nimic decât de laude pentru colegul lui. După spusele lui Berger, Clementi iși amintea:”Până atunci nu am auzit pe nimeni cântând cu atâta spirit și grație. Am fost în special copleșit de un adagio și de numeroase variații extempore, pentru care împăratul a ales tema și pe care a trebuit să le interpretăm altenativ”. Atât de mare a fost abilitatea ambilor muzicieni încât împăratul a fost nevoit să declare egalitate în întrecerea muzicală.
Aprecierile lui Mozart, foarte lipsite de generozitate și posibil invidioase, asupra interpretării lui Clementi rămân ca o atestare a capacităților lui Clementi ca virtuoz și compozitor și este de necontestat faptul că tema principală din Sonata în sol bemol major a lui Clementi a capturat imaginația lui Mozart, deoarece zece ani mai târziu acesta a folosit-o el însuși în uvertura la Die Zauberflöte. Acest lucru l-a ambiționat într-atâta pe Clementi încât de fiecare dată când această piesă a fost publicată, compozitorul s-a asigurat că ediția include o notă care să spună că Sonata lui a fost scrisă 10 ani înainte ca Mozart să scrie primele note la opera lui.
În 1784 Clementi s-a întors pe continent și a fugit cu o fată de 18 ani pe care o întâlnise în călătoriile sale anterioare, fiica unui prosper om de afaceri din Lyon. Tatăl înfuriat a urmărit cuplul și cu ajutorul autorităților si-a recuperat în scurt timp fata. Cu inima zdrobită, Clementi s-a retras la Berna, unde s-a consolat lucrând matematici. O scrisoare către tatăl lui din Berna arată că în August 1784 Clementi era încă acolo. Este posibil sa fi făcut în acest timp și o vizită familiei sale în Roma, însă până în mai 1785 el era înapoi la Londra unde avea să rămână încă mulți ani. În timpul acestor ani de călătorii si frământare (1780-85) Clementi a scris 26 de sonate noi (Opp. 5–13) si variate alte compoziții pentru clape. Unele dintre cele mai renumite opere ale sale datează din această perioadă.
Faptul că a fost respins de către comerciantul francez i-a arătat clar că meseria de virtuoz ambulant nu arăta tocmai respectabil astfel că și-a ridicat ambițiile. Sonatele Opus 13, pe care le compune în acest timp, sunt mult mai puțin înflăcărate, au mai multă noblețe melodică și coerență internă decât precedentele. Acesta a fost și momentul când a început să scrie simfonii, care au devenit rapid cel mai prestigios gen de compoziție muzicală. În 1786 patru noi simfonii ale lui Clementi (sau părți ale acestora) au fost prezentate în Londra. Dintre acestea mai avem doar două, scurtele simfonii in Opus 18 care au fost publicate în 1787. Acestea rămân singurele lucrări orchestrale pe care Clementi le-a permis pentru publicare vreodată.
Pe lângă ridicarea ambițiilor sale muzicale, Clementi încearcă acum o îmbunătățire a sa intrând în afaceri. El a devenit cel mai căutat și cel mai scump profesor de pian din Londra și cu averea în creștere, a investit puternic în publicarea de muzică și în construcția de piane, două activități care i-au absorbit din ce în ce mai mult timpul și atenția. Înclinația lui Clementi spre muzica orchestrală a fost influențată de asemenea de Haydn, prin cele două vizite pe care acesta le-a făcut la Londra. În anul 1780 Simfoniile lui Clementi au fost cântate frecvent, însă sosirea lui Haydn în 1791 l-a plasat dintr-o dată pe Haydn într-o întrecere de popularitate pe care nu o putea câștiga. Când Haydn s-a întors la Viena, în 1793, cererea pentru muzica lui Clementi creștea din nou.
Caracterul lui Clementi a fost unul care nu avea loc de invidie pentru cei a căror faimă o depășea pe a lui și el a menținut relații cordiale cu Haydn care a vizitat casa de la țară a lui Clementi din Evesham, Worcestershire. Clementi i-a dăruit chiar lui Haydn o bucată de coajă de nucă de cocos îmbrăcată în argint ca o amintire a vizitei sale în Anglia. Totuși, în anumite privințe, Haydn era o prezență iritantă pentru Clementi. Totuși el a acționat concomitent și ca o inspirație și provocare, deoarece Clementi a continuat să scrie simfonii, inspirat fără dubii de influența lui Haydn. În timpul primilor ani ai noului secol (și în special după ce a devenit familiar cu Beethoven și muzica lui), Clementi a compus cele mai bune lucrări simfonice, care au supraviețuit. Între 1816 și 1824, un lung șir de cronici în cea mai mare parte favorabile au urmărit simfoniile sale în Londra, Paris, Munchen si Leipzig. Cu toate acestea aceste ultime simfonii au rămas nepublicate și păzite cu strășnicie de compozitor. Faptul că aceste simfonii au rămas necunoscute și necântate pentru un timp lung și chiar faptul că numărul lor exact și datele exacte ale compunerii lor nu sunt clare, este ironic, deoarece Clementi și-a pus cele mai mari speranțe pentru faimă postumă tocmai în acestea.
O explicație posibilă a faptului ca aceste opere târzii nu au fost publicate în timpul vieții lui Clementi este aceea că el le-a revizuit și modificat permanent. În primele sale zile de compozitor, elanul tineresc l-a împins să publice imediat aproape orice a compus. Mai târziu, ca un efect secundar al reorientării sale, Clementi a devenit mult mai precaut în privința calității operei pe care o dădea spre publicare. Clementi a trecut dintr-o extremă în alta și a devenit un cenzor impulsiv al compozițiilor cărora le-a dat o importanță deosebită. El a purtat cu el permanent notele chiar în lungile călătorii promoționale și acestea erau cu el când a murit.
Clementi era solicitat foarte mult și ca profesor de pian. Dintre elevii lui făceau parte mulți membri ai unor familii eminente din Londra care își permiteau să plătească taxa de o guinee pe lecție. El a dobândit de asemenea faimă ca profesor pentru studenți „profesioniști”. Printre aceștia au fost J.B. Cramer, organistul Arthur Thomas Corfe, violonistul și pianistul Benjamin Blake, Theresa Jansen, Benoit-Auguste Bertini, și John Field. Averea relativ mică pe care a strâns-o în timpul anului 1790 a investit-o treptat în publicarea muzicii și fabricarea de instrumente. După ce a suferit pierderi din cauza falimentului lui Longman & Broderip în 1798, a folosit ocazia pentru a stabili o nouă companie, Longman, Clementi & Co. Suferind mici schimbări de nume făcute pentru a reflecta venirea sau plecarea ocazională a diferiți parteneri, această companie a continuat să funcționeze până la retragerea lui Clementi în 1830.