Burdujeni este un cartier suburban al municipiului Suceava, aflat la aproximativ 4 kilometri nord-est de centrul localității.
Până după Al Doilea Război Mondial (1956), Burdujeni a fost o localitate cu primărie proprie și administrație separată de cea a municipiului Suceava. În prezent, din punct de vedere al întinderii și al populației, cel mai mare cartier sucevean.Monografia_comunei_Burdujeni_plasa_Bosan.html?id=nJtNXwAACAAJ&redir_esc=y/Monografia comunei Burdujeni, 1936
Satul Burdujeni a apărut inițial în jurul Mănăstirii Teodoreni, iar la început ocupația de bază a locuitorilor era agricultura. Mult mai târziu au apărut lucrătorii de la abator, de la căile ferate, de la diferiți patroni. Între 1774–1918, în perioada în care Bucovina era sub stăpânire austro-ungară, localitatea devenise punct de frontieră românească. Burdujeni reprezintă singurul cartier al Sucevei contemporane care nu a făcut parte din regiunea istorică Bucovina. Cea mai importantă perioadă de schimbări și de extindere pentru Burdujeni au fost anii comunismului. După 1960 în lunca râului Suceava din sudul cartierului a fost construită platforma industrială „Valea Sucevei”. După 1970 a apărut cartierul Cuza Vodă, cu blocuri de locuințe, construite în special pentru muncitorii angajați la fabricile și uzinele din zona industrială. Toate acestea au transformat Burdujeni într-un „cartier muncitoresc”. Burdujeni-Sat a rămas singura zonă veche, cu caracter rural. După 2000, pe locul unora dintre fabricile desființate au apărut centre comerciale precum Iulius Mall sau Shopping City Suceava.
Istoric Fondarea localității. Mănăstirea Teodoreni Comuna Burdujeni, care până în anul 1926, când s-a făcut o nouă împărțire administrativă a României, aparținea de Plasa Siret din județul BotoșaniMarele Dicționar Geografic al României, a luat ființă la începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVII-lea, istoria localității legându-se strâns de Mănăstirea Teodoreni, vechi lăcaș de cult, ctitorie a unui reprezentant mai puțin cunoscut al Movileștilor, postelnicul Toader Movilă, fratele vitreg și mai vârstnic al lui Gheorghe, Ieremia și Simion, ctitorii Mănăstirii Sucevița. Înălțată în 1597, biserica mănăstirii este opera arhitectului constructor Constantin Braniște, cumnat cu Toader Movilă și cu Ion Vodă cel Viteaz. În jurul mănăstirii s-a format treptat satul Teodoreni, care și-a schimbat numele în Burdujeni, în perioada cât acesta a aparținut marelui logofăt și cronicar Miron Costin.Mitropolia Moldovei și Sucevei - „Monumente istorice bisericești din Mitropolia Moldovei și Sucevei” (Ed. Mitropoliei Moldovei și Sucevei, Iași, 1974), pag. 251„Documente privind istoria României, seria A, veac. XIV-XVII”, sec. XVII, vol. III, pag. 41
Mănăstirea Teodoreni a fost zidită pe locul unde se afla o bisericuță din lemn, al cărui ctitor a fost Ștefan cel Mare. În jurul bisericuței existau întinderi pustii.Mănăstirea Teodoreni pe site-ul tourism.info.ro Când mai târziu în locul acestei biserici, a luat ființă Mănăstirea Teodoreni, i s-au dăruit bogății și destule moșii, dar lipseau muncitorii ce trebuiau să lucreze. Pentru lucrul terenurilor mănăstirești se foloseau țărani ruteni numiți „vremelnici” aduși doar pe timpul verii de prin părțile Storojinețului. Din cauza greutăților de transport ce apăreau în fiecare an, pentru lucrul ce îl prestau, li s-a asigurat de la o vreme existența aici, dându-li-se câte o „fâșioară de pământ”, pe care și-au făcut la început bordeie. Acestea au fost primele așezări de pe moșia Mănăstirii Teodoreni. thumb|right|275px|Mănăstirea Teodoreni, nucleul vechiului sat cu același nume, care ulterior a primit numele Burdujeni
O nouă serie de muncitori ruteni au emigrat în Moldova pe la 1766, încurajați de agenții boierilor moldoveni, care duceau nevoie de brațe de muncă, pe numeroasele și întinsele moșii. În număr mare s-au stabilit în regiunea Burdujenilor ca și în unele sate din apropiere precum Siminicea sau Adâncata. Rând pe rând, alături de țăranii ruteni, s-a mai adăugat și populația românească de prin satele vecine. Astfel așezarea a sporit și în felul acesta a luat naștere satul lui Burduja: Burdujenii de astăzi.
Când cronicarul Miron Costin s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Teodor Movilă, i s-a dat ca zestre, printre altele, și moșia, care mai târziu avea să se cheme Burdujeni. Pe lângă funcția de baci, Burdujo (Burduja) îndeplinea și funcția de „ștafetar” al lui Miron Costin, între Hotin (unde acesta era pârcălab) și părțile burdujenene. Ciobanilor care erau supuși baciului Burduja, li s-a zis „ciobani burdujeneni”.
În urma unor neînțelegeri și procese cu autoritățile vremii, răzeșii din satul Burdujeni din ținutul Soroca, obțin aprobarea de la Miron Costin, în vremea în care acesta era pârcălab de Hotin, între 1660–1664, să se așeze pe teritoriul moșiei sale și al satului Teodoreni. Împreună cu aceștia s-au strămutat aici și alți locuitori din Soroca, mulți dintre ei ruteni originari din Podolia. După stabilirea celor din Burdujenii Sorocei pe moșia Teodoreni, numele localității se schimbă în Burdujeni, denumire pe care o poartă și astăzi cartierul municipiului Suceava, situat pe locul fostei proprietăți a cronicarului moldovean.
Fără a avea valoarea artistică și duhovnicească a celebrelor mănăstiri din nordul Moldovei, Mănăstirea Teodoreni are totuși o încărcătură istorică, în primul rând pentru locuitorii din Burdujeni, dar și pentru cultura română, deoarece aici poate fi admirat singurul portret pictat al lui Miron Costin (1533–1591).Memoria Bisericii în imagini: Mănăstirea Teodoreni din Burdujenii Sucevei, 22 februarie 2010, Adrian Nicolae Petcu, Ziarul Lumina, accesat la 16 iunie 2013
Istoria până la perioada comunistă În urma anexării nord-vestului Moldovei de către Imperiului Habsburgic în anul 1774, râul Suceava devine graniță, iar satul Burdujeni punct de frontieră românească. Satul Ițcani, situat în vestul Burdujeniului, devine punct de frontieră austro-ungar, iar orașul Suceava trece sub stăpânire străină.
Se crede că revoluția ardeleană din 1784 a dus la o înrăutățire a vieții economice din aceste părți, pentru că ea a contribuit la hotărârea locuitorilor de atunci de a înființa târg, unde să-și valorifice produsele lor. Datorită acelor momente tulburi, grupuri de români și armeni din Transilvania și Bucovina s-au refugiat în părțile Burdujenilor spre a-și câștiga existența. Unii au fost angajați ca muncitori (alături de țăranii români și ruteni) pe moșiile Mănăstirii Teodoreni iar alții au pus bazele târgului Burdujeni. Înființarea unui târg la Burdujeni era necesară deoarece locuitorii de aici nu mai puteau trece granița pentru a ajunge la târgul săptămânal din orașul Suceava. Suprafața de teren din jurul Mănăstirii Teodoreni a fost parcelată în vederea construirii clădirilor necesare târgului.
În schimbul fiecărei parcele, negustorul sau târgovețul ce-și construia gospodărie și „dugheană” pe respectiva parcelă era obligat să plătească mănăstirii un „bezmăn” (daruri în natură, de obicei ceară, sau în galbeni), după învoiala cu starețul mănăstirii.
La recensământul din 1860, Burdujeni era oficial a 33-a localitate urbană a Moldovei, după numărul populației (1.729 locuitori). Până în anul 1864, locuitorii din partea satului erau considerați clăcași și nu îi găsim ca bezmănari decât în cazul când unii au cumpărat locuri cu „drept de embatic” de la târgoveți.
La început, târgul era format din barăci simple și aranjate fără estetică. Cu vremea el s-a mărit cu noi parcele pe care s-au făcut clădiri durabile construite din lemn îmbucat, lut, piatră și cărămidă. Burdujeni, deși format din locuitori clăcași, își căpătase individualitate și se mărea prin adaosul de noi gospodării a românilor veniți în aceste locuri. Astfel, în funcție de nevoile locuitorilor stabiliți aici, treptat s-a schimbat aspectul de sălbăticie al acestei zone, unde altădată mișunau animalele sălbatice. thumb|Gara Burdujeni la începutul secolului al XX-lea
În târg, casele s-au făcut, unele lângă altele, aranjate după un plan stabilit de dinainte, apărând în felul acesta prima uliță și cea mai lungă, căreia i s-a zis „Ulița mare”, iar apoi s-a numit pe rând: Ștefan cel Mare, I.G. Duca, 23 August, iar actualmente 22 Decembrie. În 1851 este ctitorită Biserica Sfânta Treime, lăcaș de cult ortodox pentru locuitorii din Burdujeni. Edificiul a fost construit în zona centrală a așezării, pe „Ulița mare”.
Cea dintâi lege a împroprietăririi pusă în aplicare prima oară în anul 1864 de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, apoi repetată în 1879, sub domnia lui Carol I, și în anii 1922–1926, sub regele Ferdinand I, a schimbat mult în bine situația și viața socială a populației rurale. În Burdujeni primele împroprietăriri s-au făcut abia un an mai târziu la 23 aprilie 1865 când s-a dat pământ la 226 de clăcași. Tot atunci s-a delimitat și terenul necesar pentru cimitirul nou și pentru piața publică. A doua împroprietărire, cea din 1879, în Burdujeni s-a făcut abia în anii 1881–1882, pentru un număr de 40 însurăței.
Cele două împroprietăriri amintite, s-au făcut numai pentru săteni. Locuitorii târgului și mahalalelor aveau în stăpânire „locuri cu embatic” date de egumenii Mănăstirii Teodoreni. După secularizarea averilor mănăstirești sub Cuza Vodă, în anul 1864, târgoveții au rămas chiriași mai departe pe locurile unde se găseau, plătind o dare (bezmăn), fixată de organele în drept.
La 12 august 1897, când contractul ultimului arendaș expirase, reprezentanții Departamentului Domeniilor au delegat un inginer hotarnic, să se ducă în Burdujeni pentru a face la fața locului un plan parcelar (scara 1:2500) și să alcătuiască un nou tablou cu numele embaticarilor, indicând în dreptul fiecăruia suprafața ocupată.
Primul trotuar s-a făcut în anul 1898 pe strada principală, actuala stradă 22 Decembrie. Acesta s-a executat din lespezi mari pătrate și cu borduri pe margine. thumb|right|275px|Clădirea ce a găzduit Primăria Burdujeni în perioada 1902–1956, astăzi sediul societății Electroconstrucția „ELCO” Suceava
În anul 1899 localitatea Burdujeni avea 3.345 locuitori dintre care 1.868 români și 1.477 străini. În anul 1902 se ridică un nou sediu al primăriei comunei Burdujeni.
Pe rând, individual sau în grupuri, embaticarii au cerut de la stat răscumpărarea locurilor pe care își aveau gospodăriile. Prima răscumpărare a fost aprobată de Ministerul Domeniilor la 22 februarie 1913, a doua la 20 ianuarie 1914, iar apoi mai târziu în perioada 1925–1927.
A treia și ultima împroprietărire s-a efectuat după terminarea Primului Război Mondial, în două rânduri: 1922 și 1926. În 1922 au fost împroprietăriți 18 locuitori, iar în 1926 încă 70 de locuitori. Tot în 1926 se aduce din orașul Suceava rețeaua de electricitate, apărând astfel primele străzi iluminate electric.
În 1891 în Burdujeni existau: o moară de apă și una de abur, o fabrică de rachiu de drojdie, o fabrică de pâslărie, o fabrică de lumânări de seu și o fabrică de lumânări de ceară. În anul 1896 s-a construit abatorul pentru tăiat vite pe malul drept al pârâului Burdujeni.