Etica Nicomahică este o operă de Aristotel.
thumb|200px|Prima pagină a unei ediții în greacă si latină din 1566.
Autorul descrie cum alegeri raționale repetate duc la o stare de sănătate morală, caracterizată de virtuți ale caracterului și ale gândirii, la prietenia de caracter și la fericire.
Lucrarea se adresează celor cu suficiente resurse pentru necesitățile vieții și cu siguranța zilei de mâine asigurate
dar, pentru simplitate, nu include familia
Etica (gr. etikos) înseamnă “Despre caracter” (etos cu eta, sau un „e-lung”) sau “Despre obicei” (etos, cu epsilon sau „e-scurt”).
Este prima lucrare dedicată în întregime problemelor de etică (aspecte ale eticii au fost considerate înainte de alți filosofi) și cea mai importantă lucrare de etică a lui Aristotel. Nicomahus, fiul lui Aristotel, a editat cartea. Ea este versiunea îmbunătățită a Eticii Eudemice, un alt manual de etică de Aristotel. Magna Moralia este o compilație (posibil neautentică) a celor două etici. Se știe doar că a fost scrisă după 353 î.Hr., pentru că în lucrare se face referință la un eveniment care a avut loc în acel an.
Impact Una din disputele etice din antichitate se referea la posibilitatea învățării virtuții. Aristotel consideră că pentru a ajunge la virtute sunt necesare trei lucruri: daruri naturale (o componentă înăscută),
urmarea de obiceiuri bune de mic copil,
și învățare pentru cei cu “mintea generoasă”, adică oameni descuiați, cu mintea deschisă, care în opinia lui Aristotel nu sunt majoritatea.
Lucrarea a fost concepută ca un manual de etică, adresându-se tinerilor din familii ateniene înstărite instruiți la Academia lui Platon sau la școla (Lykeion) pe care Aristotel a înființat-o în 334 î.Hr. Lucrarea nu este un tratat de etică adresat altor filosofi
și are un scop practic
Scolasticii l-au studiat și comentat des.
Un parcurs etic similar se regăsește în tradiția monahală creștină. Despătimirea, prietenia în dragostea creștină (gr. agape), îndumenzeirea (gr. teosis), toate necesită o viață de efort. Există de asemenea similarități între concepte fundamentale. De exemplu, așa cum viciul este o deviere de la virtute în etica lui Aristotel, răul este absența binelui în creștinism (un nimic, o lipsă, răul este definit prin raportarea la bine). Preceptul etic de a urma frumosul al lui Aristotel este explorat în detaliu în culegerea de scrieri Filocalia (iubirea de frumos).
Expresia „Viața, Libertatea și căutarea Fericirii” din Constituția Statelor Unite ale Americii se referă la fericirea așa cum este definită de Aristotel în această lucrare. Ca și Aristotel în lucrarea următoare Politica, semnatarii au fost preocupați de alegerea constituției care facilitează cel mai bine găsirea fericirii de către cetățeni.
În prezent, lucrarea rămâne un punct de referință valabil, care poate fi rafinat prin experiențe proprii. Expresia „Nu e frumos ce ai făcut” din limbajul colocvial este expresia preceptului etic cel mai important al lui Aristotel (corespondența cu frumosul, gr. to kalon), transmis prin intermediul tradiției creștine.
Formă și stil Lucrarea este împărțită în zece „cărți”, prima carte find dedicată în întregime motivării și scopului lucrării.
Pedagogic lucrarea simplifică pentru claritate, are multe exemple, și recurge des la analogii (“…la fel se întâmplă cu lucrurile aruncate peste bord…”). Autorul clasifică, categorizează, enumeră, organizează, etc. (“… sunt alte cazuri de curaj, de cinci feluri…” 1116a18 ). pentru că Aristotel a fost un dascăl cu experiență care s-a adresat în lucrare unor tineri adolescenți.
Starea înnăscută pasivă Natura originală, înnăscută a omului este cea a unui copil mic, instabilă, dezordonată, capricioasă, urmărind plăcerea. Temperamentul, talentele îngust definite dacă există, sentimentele, emoțiile (gr. pathos), slăbiciunea, dorința, instinctul fac parte din ea. Oamenii care trăiesc în această stare pasivă
și sunt
Obiceiurile și stările active Lucrarea lui Aristotel se referă la cum omul se poate ridica deasupra naturii înnăscute, pasive. Partea irațională a omului (vegetativă, înnăscută) este subordonată celei raționale prin practicarea (o acțiune sau activitate, gr. energeia) unui obicei (gr. etos), prin care se obține și menține o stare interioară activă și stabilă (gr. hexis). Caracterul este suma suprapusă a tuturor acestor stări.
Atunci când obiceiurile sunt bune, starea morală este analogul stării de sănătate fizică menținută prin activități fizice specifice (o sănătate morală). Astfel oamenii se autodefinesc moral continuu prin deprinderile și activitățile pe care le au, care modelează continuu caracterul.
Stările care se obțin duc la reacțiile corespunzătoare atunci când apar sentimente ale naturii înăscute
Virtutea de caracter este o medie Fiecare astfel de stare active și stabilă (hexis) este caracterizată de o virtute de caracter (gr. arete)(colocvial, o „calitate”) sau de vicii
Toate virtuțile sunt frumoase (to kalon)
Vitutea este o medie
care poate fi înțeleasă prin analogie cu un meșteșugar care face ceva atât de bine încât
De exemplu, curajul este virtutea dată de măsura potrivită de încredere (un sentiment, ca și frica). Lașitatea și nechibzuința sunt cele două vicii opuse, primul dintr-un deficit de încredere, al doilea dintr-un exces de încredere. Alte exemple sunt virtutea generozității între viciile zgârceniei și risipei, virtutea amabilității între viciile bădărăniei și slugărniciei, etc.
Virtutea sau viciile exprimă starea cu care sunt asociate. Virtutea nu este opusul viciului, care este un alt viciu. Viciile sunt mai numeroase decât virtuțile pentru că virtutea se află între vicii
Viciul este raportat la virtute (dar nu invers), adică viciul este o virtute pierdută, în timp ce virtutea nu este un viciu pierdut, care poate fi un alt viciu.
Etica în relația cu alții Autorul separă două domenii ale justiției.
Primul domeniu este de echitate. Injustiția în acest sens este cea în urma căreia se obține un avantaj măsurabil, de exemplu prin furt sau prin nerespectarea unui contract, reprezentată de “Nu e decent să iei mai mult decât ți se cuvine”. Este justiția așa cum apare ea în fața unui judecător care determină daunele și reparațiile care trebuie făcute în urma unui act injust. Ea este privită de autor ca o justiție imperfectă, incompletă, pentru că se raportează la ce este “decent” (gr. epieikeia), nu direct la frumos.
Al doilea domeniu este de integritate în relația cu alții, care este necuantificabil, reprezentat de exemplu de expresia “Nu e frumos să minți”. Justiția din acest domeniu se raportează direct la frumos, noțiunea fundamentală în etica lui Aristotel, și va deveni o condiție necesară pentru formarea prieteniei.
Virtuți ale gândirii Părțile raționale ale sufletului caută adevarul. Virtuțile gândirii care permit găsirea acestui adevăr și caracterizează stări (hexis) ale gândirii sunt:
Priceperea (gr. tehne) într-un meșteșug sau o artă, prin care se obține un obiect de calitate Cunoașterea (gr. episteme) este capacitatea de a demonstra un fapt pornind de la niște ipoteze (sau „prin deducție”, ca într-o problemă de geometrie) Judecata practică (gr. fronesis) vine cu experiența și este capacitatea de a delibera (gr. bouleusis) și alege acțiunea cea mai potrivită. Judecata practică găsește media virtuții, evitând viciile, este „ochiul” bun care discerne ce trebuie făcut în cazuri specifice. Istețimea (gr. deinotes) este capacitatea de a forma un plan care să ducă la un țel (bun sau rău, depinzând de cât de eficientă este judecata practică). Intelectul (sau intuiția) (gr. nous) obține concluzii generale din cazuri specfice (sau „prin inducție”). Înțelepciunea (gr. sofia) este cunoaștere combinată cu intuiție.
Omul are responsabilitatea alegerii virtuții cu judecata practică
și se raportează diferit la virtute și vicii, după cum își folosește judecata practică Omul cu boli psihice care previn gândirea rațională („bruta”) nu este considerat în lucrare. : Omul stăpânit (gr. enkrates) este într-o stare de moderație, dată de înfrânarea de la viciu Cel nestăpânit (gr. akrates) cade în viciu (gr. kakia) și este ca într-o stare de nebunie sau de beție, o orbire temporară când „ochiul” judecății practice nu mai vede (ca în expresia „orbit de pasiune”) Omul indulgent cu viciul judecă strâmb dar crede că are dreptate, devine josnic (gr. faulos) și rău (gr. kakos)
Majoritatea oamenilor sunt între stăpâniți si nestăpâniți, iar cei care aleg corect
Prietenia Bunăvoința (gr. eunoia) reciproc recunoscută este începutul prieteniei (gr. filia) dar
Prietenia este o stare activă (hexis) care trebuie prin urmare menținută și cultivată prin activitate (energeia). Din acest motiv cineva poate să aibă un număr limitat de prieteni în același timp. Ea este caracterizată de afecțiune (un sentiment), nu de o virtute
Prietenia poate fi de plăcere (ca între oameni care se simt bine împreună), de utilitate (între oameni care au interese comune) sau de caracter. Prietenia de caracter este facilitată de asemănarea dintre oamenii cu caracter, numiți de Aristotel serioși (gr. spoudaios), pentru că nu este decât un singur fel de a fi bun, urmând virtutea sau media. Virtuțile sunt recunoscute în alții și îl pregătesc pe om pentru prietenii de caracter cu cei cu experiențe intelectuale comune, care au parcurs un traseu etic asemănător și au depășit dificultăți similare.
Prietenii de caracter subscriu prin însăși ființa lor la aceleași convingeri, ceea care duce la o încredere reciprocă desăvârșită
Prietenii de caracter își petrec timpul împreună la zaruri, sport, filosofie etc. (nu este vorba numai de o prietenie specială între filosofi), și se ajută reciproc. Prietenia de caracter se deosebește prin bucuria pe care prietenii o au când oricare dintre ei devine mai priceput în virtutea pe care o practică (invidia este complet exclusă într-o prietenie de caracter).
În contrast, oamenii josnici nu pot avea prieteni pentru că ei nu sunt prieteni cu ei însiși,
Astfel de oameni trebuie evitați pentru că
Fericirea Fericirea (gr. eudaimonia Cuvânt compus, format din eu- (bună) și -daimon (stare de spirit), dar care nu poate fi tradus literal prin „stare de spirit bună”, pentru că în concepția autorului fericirea este o activitate (energeia), nu o stare (activă, hexis, sau pasivă). ) sau binele (gr. to agathon) cel mai înalt este țelul (gr. telos) la care aspiră fiecare om. Aristotel consideră că acesta, oricare ar fi el, are trei caracteristici: este dorit în sine, nu este dorit pentru un alt lucru, și toate celelalte lucruri sunt dorite pentru el.
O listă de lucruri care sunt bune, care ar fi ușor de întocmit, nu sunt fericirea sau binele cel mai înalt pentru ca ele sunt dorite pentru altceva (de exemplu, banii pentru a cumpăra un obiect dorit, care la rândul lui este dorit prin ce face posibil, etc.). Sănătatea sau bunăstarea nu sunt fericirea pentru că ele sunt stări care pot doar facilita fericirea.
Primul răspuns la întrebarea „ce este fericirea?” pe care autorul îl consideră este „plăcerea”. Dar, pentru că scopul activităților determină dacă ele sunt bune sau rele, el ajunge la concluzia că plăcerea poate fi bună sau rea, depinzând de activitățile (energia) care le presupune.
Placerile sunt diferite pentru diferiți oameni, cele josnice pentru oameni josnici, plăcerea de a fi just pentru oamenii juști, etc. Un om cu o judecată practică sigură știe să aleagă plăcerile bune și să le evite pe cele rele
Dar plăcerea completează viața și orice activitate este facută mai bine atunci când este acompaniată de plăcere
Autorul concluzionează astfel că plăcerea nu este binele cel mai înalt, dar este o componentă a acestuia