Războiul de Independență al Statelor Unite ale Americii ( – ), cunoscut și sub denumirea de Războiul Revoluționar American sau Războiul Revoluției Americane, a fost o mare conflagrație, eveniment central al Revoluției Americane. Considerat pe scară largă drept războiul care a asigurat independența Statelor Unite, el a izbucnit la , după care au urmat din și Declarația de Independență din . americani au fost sprijiniți de Regatul Franței și, într-o măsură mai mică, de și Republica Neerlandeză, într-un conflict care a avut loc în America de Nord, Caraibe și Oceanul Atlantic.

În război, forțele au fost sprijinite de Regatul Franței și, într-o măsură mai mică, de și Republica Neerlandeză. Britanicii au fost sprijiniți de din Germania de astăzi. Conflictul a fost purtat în America de Nord, Caraibe și Oceanul Atlantic.

Înființate prin în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, coloniile americane erau în mare parte autonome în afacerile interne și prospere din punct de vedere comercial, făcând comerț cu Marea Britanie și cu , precum și cu alte puteri europene prin intermediul acestora din Caraibe. După victoria britanică asupra francezilor în Războiul de Șapte Ani din 1763, au apărut tensiuni între metropolă și cele 13 colonii ale ei pe teme de comerț, politica din Teritoriul de Nord-Vest și măsurile fiscale, inclusiv Legea Timbrului și . Opoziția colonială a dus la din 1770, care a promovat în mare măsură ideea independenței față de Marea Britanie. Deși măsurile fiscale anterioare au fost abrogate, Parlamentul a adoptat în 1773 , măsură care a dus la Partida de Ceai de la Boston din . Ca răspuns, Parlamentul a impus așa-numitele la mijlocul anului 1774, închizând , revocând carta coloniei Massachusetts și punând colonia sub controlul direct al guvernului britanic.

Măsurile au stârnit tulburări în toate coloniile, dintre care 12 au trimis delegați la Philadelphia la începutul lui septembrie 1774 pentru a organiza un protest sub forma Primului Congres Continental. Într-un apel adresat regelui George al III-lea al Marii Britanii în căutarea păcii, Congresul a întocmit o , dar a amenințat și cu boicotul mărfurilor britanice prin acordul denumit , în cazul în care Legile Intolerabile nu erau retrase. În ciuda încercărilor de a ajunge la o soluție pașnică, după din martie, luptele au început cu bătălia de la Lexington din , iar în iunie Congresul a autorizat crearea unei Armate Continentale sub comanda lui George Washington. Deși „politica de constrângere” susținută de a întâmpinat opoziție din partea unei din Parlament, ambele părți au considerat din ce în ce mai mult că conflictul este inevitabil. trimisă de Congres lui George al III-lea în iulie 1775 a fost respinsă, iar în august Parlamentul a declarat coloniile în .

După pierderea în martie 1776, , noul comandant suprem britanic, a lansat . El a cucerit New York City în noiembrie, înainte ca Washington să obțină victorii mici, dar semnificative la și Princeton, care au redat încrederea patrioților. În vara anului 1777, Howe a reușit să cucerească , dar în octombrie o forță separată sub comanda lui John Burgoyne a fost forțată să se predea la Saratoga. Această victorie a fost crucială în a convinge puteri precum Franța și Spania că Statele Unite ale Americii independente sunt o entitate viabilă. Armata Continentală a intrat apoi la iernat în , unde a condus un proces de instruire care a transformat-o într-o unitate de luptă organizată.

Franța a oferit SUA sprijin economic și militar informal încă de la începutul rebeliunii, iar după Saratoga cele două țări au semnat un și un în februarie 1778. În schimbul unei garanții a independenței, Congresul s-a alăturat Franței în și a acceptat să apere . De asemenea, Spania s-a aliat cu Franța împotriva Marii Britanii prin , deși nu s-a aliat oficial și cu americanii. Cu toate acestea, accesul la porturile din le-a permis patrioților să importe arme și provizii, în timp ce a privat Marina Regală Britanică de baze importante din sud.

Toate acestea au subminat strategia din 1778 concepută de înlocuitorul lui Howe, , care a adus războiul în Sudul Statelor Unite. În ciuda succesului inițial, până în septembrie 1781, a fost asediat de o forță franco-americană în . După ce încercarea de a reaproviziona garnizoana , Cornwallis a capitulat în octombrie. Deși războaiele britanicilor cu Franța și Spania au continuat încă doi ani, forțele Marii Britanii din America au fost în general limitate la mai multe porturi și forturi din vest, în timp ce luptele în America de Nord au încetat în mare măsură. În aprilie 1782, guvernul North a fost înlocuit cu care a acceptat independența coloniilor americane și a început să negocieze tratatul de la Paris. Odată cu ratificarea tratatului la , Marea Britanie a acceptat independența coloniilor, iar războiul s-a încheiat oficial. au rezolvat conflictele Marii Britanii cu și .Wallace 2015, "American Revolution"

Preludiul Revoluției

Războiul Francez și Indian, parte a conflictului global mai larg cunoscut sub numele de Războiul de Șapte Ani, s-a încheiat cu pacea de la Paris din 1763, prin care Franța a renunțat la posesiunile sale din Noua Franță.Calloway 2007, p. 4 Dobândirea teritoriilor și Floridei de Vest, locuite în mare parte de catolici vorbitori de limbă franceză sau spaniolă, a determinat autoritățile britanice să-și consolideze stăpânirea populându-le cu coloniști vorbitori de limbă engleză. Prevenirea conflictelor dintre coloniști și triburile băștinașe americane de la vest de Munții Apalași puteau și ele să reducă costul unei ocupații militare costisitoare.

a fost concepută pentru a atinge aceste obiective prin reorientarea expansiunii coloniale spre nord în Nova Scotia și spre sud în Florida, cu fluviul Mississippi ca linie de despărțire între posesiunile britanice și cele spaniole din America. Colonizările dincolo de limitele din 1763 au fost strict restricționate, în timp ce revendicările coloniilor individuale la vest de această linie au fost anulate, în special ale Virginiei și Massachusettsului, care pretindeau că granițele lor se extind de la Atlantic la Pacific.

În cele din urmă, vastul schimb de teritorii a destabilizat alianțele existente și rețelele comerciale dintre coloniști și băștinașii americani din vest, și invadarea dincolo de Linia Proclamației s-a dovedit imposibil de prevenit. Cu excepția Virginiei și a altora care fuseseră „private” de drepturile lor în ținuturile vestice, erau în general de acord asupra principiului unor granițe, dar nu erau de acord cu privire la locul unde ar fi ele fixate, în timp ce mulți coloniști erau deranjați de restricții. Deoarece punerea în aplicare necesita garnizoane permanente de-a lungul frontierei, s-au ivit dispute din ce în ce mai acerbe cu privire la cine ar trebui să plătească pentru ele.Calloway 2007, p. 12

Fiscalitatea și legislația Deși administrate direct de Coroană, prin intermediul unui guvernator local, deciziile cu privire la treburile cotidiene ale coloniilor erau în mare parte luate de proprietari de pământuri autohtoni. Afacerile externe erau gestionate de Londra, dar la nivel local a fost formată o colonială. Odată cu sfârșitul amenințării franceze în 1763, elitele din colonii se așteptau la reducerea taxelor, nu la creșterea lor. Pe de altă parte, datoriile uriașe generate de Războiul de Șapte Ani și solicitările contribuabililor britanici pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale au făcut ca Parlamentul să se aștepte ca coloniile să își finanțeze propria apărare.

(1763–1765) a instruit Marina Regală să oprească comerțul cu mărfuri de contrabandă și să colecteze taxele vamale ce trebuiau percepute în porturile americane. Cea mai importantă taxă era cea impusă prin Legea Melasei din 1733; de obicei ignorată înainte de 1763, ea avea un impact economic semnificativ, deoarece 85% din exporturile de rom din New England erau fabricate din melasă de import. Aceste măsuri au fost urmate de și , care impuneau taxe suplimentare asupra coloniilor în scopul finanțării apărării frontierei din vest.Watson and Clark 1960, pp. 183–184 În iulie 1765, Partidul Whig a format , care a abrogat Legea Timbrului și a redus impozitul pe melasa de import pentru a sprijini economia New Englandului, dar a reafirmat autoritatea parlamentară prin Legea Declarativă.Watson and Clark 1960, pp. 116, 187

Aceasta nu a ajutat prea mult la a pune capăt nemulțumirilor; în 1768, a izbucnit o revoltă în Boston când autoritățile au confiscat sloopul , suspectat de contrabandă.Morgan 2012, p. 40 Tensiunile au crescut și mai mult în martie 1770, când trupele britanice au tras asupra civililor care aruncau pietre, ucigând cinci persoane în ceea ce a rămas în istorie ca .Ferling 2007, p. 23 Masacrul a coincis cu abrogarea parțială a de către de orientare Tory, care a ajuns la putere în ianuarie 1770 și a rămas în funcție până în 1781. North a insistat să păstreze taxele pe ceai pentru a consacra dreptul Parlamentului de a impozita coloniile; suma era modică, dar ignora faptul că americanilor li se părea inacceptabil principiul în sine.Morgan 2012, p. 52

Tensiunile au escaladat în urma distrugerii unui vas vamal în din iunie 1772, apoi au ajuns la apogeu în 1773. O a fost aproape să ducă la prăbușirea Companiei Indiilor Orientale, care domina economia britanică; pentru a o susține, Parlamentul a adoptat Legea Ceaiului, prin care și-a asumat monopolul comercial în cele treisprezece colonii. Întrucât cea mai mare parte a ceaiului american fusese introdus ilegal de olandezi, acestei legi i se opuneau cei care gestionau comerțul ilegal, dar era văzută și ca o nouă tentativă de a impune principiul impozitării de către Parlament.Greene & Pole 2008, pp. 155–156 În decembrie 1773, un grup numit Fiii Libertății, deghizați în amerindieni Mohawk, au aruncat 342 de lăzi cu ceai în portul Boston, eveniment cunoscut mai târziu sub numele de partida de ceai de la Boston. Parlamentul a răspuns adoptând așa-numitele , care vizau anume colonia Massachusetts, deși mulți coloniști și membri ai opoziției Whig le considerau o amenințare la adresa libertății în general. Acestea au dus la creșterea simpatiei pentru cauza patrioților la nivel local, dar și în Parlament și în presa londoneză.Ammerman 1974, p. 15 Ruptura față de coroana britanică Pe parcursul secolului al XVIII-lea, ale legislativelor coloniale au obținut din ce în ce mai multe din prerogativele guvernatorilor regali.Olsen 1992, pp. 543–544 Dominate de proprietari de pământ și negustori mai mici, aceste adunări au înființat acum legislative provinciale ad-hoc, numite fie congrese, fie convenții ori conferințe, care au înlocuit efectiv orice control regal. Cu excepția Georgiei, douăsprezece colonii au trimis reprezentanți la Primul Congres Continental pentru a conveni asupra unui răspuns unitar la criză.Ferling 2003, p. 112 Mulți dintre delegați s-au temut că un boicot total ar duce la război și au trimis o prin care cereau abrogarea Legilor Intolerabile.Ferling 2015, p. 102 Cu toate acestea, după unele dezbateri, pe , Congresul a aprobat din Massachusetts și pe a adoptat Asocierea Continentală; pe baza unui proiect pregătit de Prima Convenție din Virginia din august, aceasta a instituit sancțiuni economice împotriva Marii Britanii.Greene & Pole 2008, p. 199