Anii de Plumb sunt perioada din istoria Italiei de la sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1980, în care dialectica politică s-a extremizat și a produs violențe de stradă, și terorism.
Expresia derivă din din 1981 în regia Margarethei von Trotta, care avea ca subiect experiența istorică analogă și contemporană trăită în Germania de Vest. Această expresie poate fi văzută și într-un context internațional mai larg, incluzând diverse activități teroriste, precum , și sprijinul pentru regimuri dictatoriale, precum , desfășurată în mai multe țări în timpul Războiului Rece, conflictul la distanță dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică.
Rezumat istoric
Din 1968 până la masacrul din Piazza Fontana Intervalul de timp al acestei perioade nu este definit cu strictețe. Se consideră că a ținut de la sfârșitul anilor 1960 până la începutul anilor 1980, deși anii considerați drept început și sfârșit pot varia în funcție de convingerile politice ale istoricului care face încadrarea. De obicei, momentul de început este identificat a fi .
Primul caz de ciocniri violente între și forțele de ordine a avut loc la Roma la , în timpul ; a fost prima ciocnire în care studenții care protestau nu s-au retras, ci au înfruntat forțele de poliție. Primul deces înregistrat în Anii de Plumb este adesea considerat a fi cel al polițistului Antonio Annarumma, ucis la la Milano, în timp ce primul act al care a caracterizat acești ani a fost , comis de neo-fasciști, care a avut loc la Milano la , act precedat de atentatele cu bombă din acel oraș din , care nu au provocat niciun deces.
Perioada s-a caracterizat prin violențe de stradă din partea unor organizații extraparlamentare de stânga, precum , sau altele active în anii 1970. S-au format însă și organizații teroriste de extremă stângă precum și Brigăzile Roșii, precum și altele active în afara Italiei, cum ar fi Rote Armee Faktion (RAF) din Germania de Vest. În acea perioadă au activat unele grupări de dreapta, precum , , și , care se opuneau grupărilor de extremă stângă în lupta politică.
Unii comentatori politici și formatori de opinie consideră că în ceea ce privește Anii de Plumb „există doar un adevăr judiciar parțial, confuz și adesea contradictoriu”. Comentatorii francezi Marc Lazar și Marie-Anne Matard-Bonucci au combătut definirea care a apărut după acei ani, cum că evenimentele ar constitui un „război civil de intensitate scăzută”.
Masacrele neofasciste Perioada s-a caracterizat în special prin mai multe masacre, toate efectuate de organizații sau elemente de extremă-dreapta sau neofasciste, adesea cu sprijinul direct sau susținerea unor sectoare deviate ale statului italian (unele fapte nu au fost încă pe deplin clarificate). Între 1968 și 1974, în Italia au fost efectuate 140 de atacuri, printre care: miniatura| Interiorul , locul , după explozia bombei ().
: din Milano (17 morți și 88 de răniți; cel mai sângeros din acei ani și al doilea cel mai sângeros din Italia după masacrul de la Bologna din 1980); : (6 morți și 66 de răniți); : din Gorizia (3 morți și 2 răniți); : (4 morți și 52 de răniți); : din Brescia (8 morți și 102 răniți); : (masacrul de pe expresul Roma-Brennero, 12 morți și 105 răniți); : masacrul din gara Bologna (85 de morți și 200 de răniți).
Evenimente istorice, politice și economice Alte evenimente ale acestei perioade au fost tulburările sindicale din 1969 (așa-numita „toamnă fierbinte”) care au dus la promulgarea (legea nr. 300 din ), legea Fortuna-Baslini (legea nr. 898 din ) care a instituit divorțul în Italia, și eforturile eșuate de a abroga această lege. Un eveniment care a trecut oarecum neobservat a fost decizia președintelui american Richard Nixon din de a suspenda convertibilitatea dolarului în aur, abolind efectiv standardul aur instituit prin acordurile de la Bretton Woods.
În septembrie 1972, în timpul Jocurilor Olimpice de la München, un comando de teroriști palestinieni aparținând grupării Septembrie Negru a ucis doi sportivi israelieni și a răpit alți nouă, cerând eliberarea a 234 de fedayini care erau deținuți; În schimbul de focuri care a urmat, cinci teroriști, un pilot de elicopter, un polițist german și toți cei nouă ostatici israelieni au fost uciși.
În toamna lui 1973, OPEC a crescut prețul petrolului, provocând criza energetică din 1973, urmată de . Italia a fost nevoită să întreprindă o politică de economisire a energiei (numită în jargonul jurnalistic „”) care a afectat obiceiurile zilnice ale italienilor. În 1975 a avut loc o reformă a dreptului familiei, care a stabilit egalitatea între soți. În același an, vârsta majoratului a fost coborâtă de la 21 la 18 ani, cu extinderea dreptului de vot în consecință și tinerilor de 18 ani.
La alegerile locale din 1975 și la alegerile legislative din 1976, s-au afirmat partidele de stânga. Creștin-democrații au rămas partid de guvernământ, dar Partidul Comunist Italian a obținut 33% din voturi.
La sfârșitul anului 1975 a fost semnat , care a sancționat transferul Zonei B din fostul către Iugoslavia, recunoscând starea de fapt instituită după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. În anii 1970, Italia a atins un record de , efectuate în principal de bandele din 'Ndrangheta și : în 1974 s-au înregistrat un total de 40 de răpiri, 62 în 1975, 47 în 1977. Spre sfârșitul anilor 1970, creșterea populației italiene s-a oprit, stabilizându-se la puțin sub 60 de milioane de locuitori.
Cronologia celor mai importante evenimente
Italia la sfârșitul anilor șaizeci Până la sfârșitul anilor 1960, economia italiană a crescut rapid, iar îmbunătățirea nivelului de trai, care a început odată cu , a fost vizibilă. Mortalitatea infantilă a scăzut brusc, iar analfabetismul practic dispăruse.
În acei ani avea loc și o creștere culturală, cu efecte favorabile vizibile la alegeri. În același timp, însă, au început primele demonstrații majore și revolte sociale, precum din și .
Creșterea continuă a Partidului Comunist Italian nu era bine văzută de Statele Unite, care au evaluat trecerea la forme mai incisive de intervenție, față de finanțarea de până atunci a stângii necomuniste.
Începutul Anilor de Plumb
Începutul Anilor de Plumb se suprapune cu perioada , care au afectat Italia și Europa.
1969 a fost încă un an plin de proteste. După protestele studențești au venit luptele muncitorilor pentru reînnoirea contractelor, cu conflicte puternice la locurile de muncă și în fabrici. A fost așa-numita „”.
Pe a acelui an, la Milano, la pavilionul FIAT de la provocând mai multe răniri grave, dar niciun deces, iar o bombă a fost găsită la Biroul de Schimb al Gării Centrale. Câteva luni mai târziu, pe , pe mai multe trenuri, provocând 12 răniți. și , din organizația teroristă neofascistă , au fost considerați responsabili pentru toate aceste atacuri.
Pe , în timpul unei demonstrații la Milano a polițistul a murit când a fost lovit de o țeavă de oțel în timp ce conducea un vehicul de teren. Potrivit mai multor istorici, el a fost prima victimă a Anilor de Plumb.
Pe , au avut loc 5 atacuri simultane în Italia, pe durata a 53 de minute. Cel mai grav a fost : la Milano, o bombă a explodat în sediul Băncii Naționale Agricole provocând 17 morți și 88 de răniți.
De la extremism la terorism Masacrele au contribuit la înrăutățirea unui climat social deja agitat. Deja existau tulburări și demonstrații de stradă care au degenerat în lupte de gherilă urbană, pe măsură ce nivelul conflictului a crescut din ce în ce mai mult. Atacurile au fost imediat puse pe seama anarhiștilor sau a unor militanți de stânga care ulterior s-au dovedit a nu avea nicio legătură, precum (care a murit în timpul unui interogatoriu după ce a căzut în circumstanțe misterioase de la o fereastră a sediului poliției din Milano) și . Dovezile unor mușamalizări și ale complicității ascunse a unor sectoare ale statului (confirmate ulterior) au fost dezvăluite publicului și oamenii au început să vorbească despre „masacrul de stat”.
În noaptea de spre , fostul comandant fascist , șeful , a încercat o lovitură de stat care a intrat în istorie sub numele de „” și care, din motive neclare, a fost brusc anulată în timp ce se afla într-un stadiu avansat de execuție.
În cadrul a ceea ce unii istorici aveau să numească ulterior , societatea părea din ce în ce mai divizată și s-au format grupuri care se implicau în politica extraparlamentară și nu respingeau violența. În unele zone de stânga, unii au intrat în clandestinitate și s-au angajat în luptă armată. În societate s-a creat tot mai mult un climat de nesiguranță și pericol, pentru că nu s-au efectuat doar atacuri senzaționale, ci s-a produs o serie continuă de mici atacuri împotriva unor ținte minime cetățeni individuali, forțe de poliție, funcționari de bancă pentru executarea unor planuri care uneori rămâneau necunoscute și misterioase. s-a impus în rândul forțelor guvernamentale și a opiniei publice moderate. Această teorie a fost susținută în urma unui raport al prefectului de Milano Libero Mazza, scris după ciocnirile care au avut loc în oraș la între militanții MS și poliție: textul documentului, devenit public patru luni mai târziu, a stârnit controverse dure, în special din partea presei și a politicienilor de stânga.
a atacat aspru raportul prefectului, care punea pe același nivel extremismul de stânga cu masacrele de dreapta, iar Eugenio Scalfari, viitorul director al cotidianului , i-a acuzat pe prefect de părtinire și de falsificarea realității, și pe primarul că nu i s-a dat acces la document înainte de a fi trimis ministrului de interne Franco Restivo). Doar directorul adjunct al ziarului , Carlo Casalegno (ucis și el în 1977 de Brigăzile Roșii) a luat apărarea lui Mazza.
În timpul demonstrațiilor de stradă, mulți manifestanți apar mascați și adesea înarmați cu bare, bâte, chei, cocktailuri Molotov.
La Milano, pe , Brigăzile Roșii au efectuat prima răpire, răpindu-l pe inginerul Idalgo Macchiarini, un manager al companiei Sit-Siemens. Când a fost ridicat în fața fabricii, el a fost fotografiat cu o pancartă la gât pe care scria: „Lovește și fugi. Nimic nu va rămâne nepedepsit. . Toată puterea poporului înarmat!”. A fost supus unui interogatoriu de cincisprezece minute (numit de Brigăzile Roșii „Procesul Proletar al Închisorii Poporului”) pe tema proceselor de restructurare care se desfășurau în fabrică. Această acțiune avea să fie urmată de altele, într-un crescendo de intensitate și relevanță a persoanelor răpite. La Genova, la , atacurile s-au îndreptat spre persoane care făceau parte din structurile instituționale. În logica teroriștilor de a ataca Statul, ei l-au răpit pe Mario Sossi, magistrat care în anul anterior fusese procuror în procesul care a dus la condamnarea membrilor grupării teroriste . Sossi a fost eliberat la Milano la
Câteva luni mai târziu, membrii Brigăzii Roșii Renato Curcio și Alberto Franceschini au fost arestați de carabinierii generalului .
Cel puțin până la acțiunile Brigăzilor Roșii au fost primite cu admirație din partea unor secțiuni ale populației, în special din partea unora dintre acele grupuri sociale care erau active politic de la sfârșitul anilor 1960, deși în presa de stânga, acțiunile lor teroriste erau condamnate ca fiind opera unor provocatori fasciști.
Legi speciale Partidele de guvernare – , , , și – întărite de sprijinul Partidului Comunist Italian, au ajuns la un acord politic pentru elaborarea unei serii de legi menite a face față situației de criză pe care o trăia țara.