Comitatul Blois a fost un vechi principat feudal din centrul Franței, creat din pagus-ul Blois, care a fost inițial o entitate administrativă galo-romană, apoi francă. Conții săi s-au numărat printre cei mai puternici ai regatului între secolele al XI-lea și al XIII-lea, reușind să înconjoare domeniul regal al Capețienilor prin dominarea regiunii Champagne.
De la sa înființare până în 1547, comitatul a fost condus neîntrerupt de conți, care au acumulat uneori mai multe titluri, mai mult sau mai puțin importante, sau și-au delegat uneori atribuțiile viconților. Comitatul a existat până la anexarea sa definitivă la teritoriile regatului în 1660, la moartea ducelui Gaston de Orléans, ultimul conte de Blois cu acest titlu.
Istorie Antichitate Săpăturile arheologice efectuate de Institutul Național de Cercetări Arheologice Preventive (INRAP) au demonstrat că Vienna (Blois-Vienne) era locuită de vânători-culegători încă din anul 6 000 î.Hr. (deci acum 8 000 de ani), iar mai târziu de gali, mai exact de membri ai tribului Carnuților, încă din secolul al IV-lea î.Hr. Alte așezări păreau să fi existat deja înainte de sosirea romanilor, precum Camboritu („vadul meandrului”) (Chambord).
Invazia romanilor în jurul anului 52 î.Hr. marchează începutul administrației și al înregistrărilor scrise, deși rare, în contrast cu tradiția orală a galilor.
Din secolul I până în secolul al V-lea, pagus blesensis („ținutul Blois”) era o subdiviziune administrativă a civitasului Carnuților, care depindea de oppidumul Autricum (Chartres), făcând parte din provincia Gallia Lugdunensis, și era administrată de un consul al Imperiului Roman. În acea perioadă, pagusul se limita la împrejurimile așezării Blesis (Blois), înconjurată de numeroase obstacole naturale: pădurea Blémars la vest, Sylva longa la est și Secalaunia (Sologne) la sud, fără a uita de Liger (Loara), care o traversa.
Blesis era atunci o mică așezare aflată în dezvoltare în jurul unei fortărețe construite de romani, Castrum Blesense, situată pe promontoriul actualului castel. Orașul, legat de teritoriul carnut prin câmpia Belsa prin Via Iulius Caesaris (între Autricum și Blesis), se afla la intersecția mai multor drumuri importante: Via Turonensis, care urma cursul Liger-ului (conectând Lutetia și Burdigala - Bordeaux), Via Festi (între Blesis și Avaricum - Bourges) și un drum traversând Secalaunia (între Blesis și Malliagense - Luynes).
În mod ironic, o comunitate care nu adera la Imperiu s-a format în apropierea Blesis, pe malul drept al Liger-ului, la Vienna.
La Bleso, ar fi existat două temple romane în oraș: unul dedicat lui Jupiter, situat pe locul actualei abații Bourg-Moyen, și un al doilea dedicat lui Mercur, în apropierea actualului liceu Robert-Badinter.
În anul 410, căpetenia bretonă Ivomadus ar fi cucerit Blois și Chartres, înfrângând consulul aflat în funcție, un anume Odo, probabil de origine germanică. Ulterior, acesta ar fi instaurat un stat independent, Regatul Blois, chiar în interiorul Imperiului, sub domnia lui Flavius Honorius, deja slăbit de raidurile barbare repetate. Această entitate, puțin cunoscută de istorici, pare să fi rămas independentă timp de aproape un secol, rezistând invaziei Regatului vizigot de la Toulouse, dar a fost în cele din urmă cucerită de regele franc Clovis, între anii 481 și 491 sau în 497.
Un prim comitat franc Francii au înființat apoi un prim comitat sub numele de Comitatui Blesensi, având deja capitala la Blois, pe malul drept al Loarei. Conții din acea perioadă nu sunt cunoscuți, iar cea mai veche mențiune scrisă referitoare la Blois datează din anul 584, fiind consemnată de Gregor de Tours.
La moartea regelui Chlothar I, comitatul a fost atașat politic regatului Orléans și transmis fiului său cel mare, Gontran. În anul 584, ar fi izbucnit un război civil în regiunea Chartres, Blois alăturându-se Orléans împotriva Dunois, aliați cu carnuții, care erau, la rândul lor, atașați regatului Parisului.
În anul 592, regiunile vecine au fost transferate fratelui său, Charibert I, încoronat rege al Parisului (al cărui teritoriu includea încă Chartres și Tours).
La nivel religios, episcopia de Blois depinde în continuare de episcopatul Chartres. Această decizie ar fi fost luată de primii regi franci pentru a ține clerul din Chartres departe de politică și de administrarea domeniului.
În această perioadă, Blois era administrat de unul dintre cei șapte majordomi ai palatului regatului, a cărui misiune era de a selecta un nobil franc pentru a-l ridica la rangul de conte. Numele contelui ales nu s-a păstrat în istorie.
Acest comitat pare, totuși, să fi fost administrat direct de conții de Orléans, dintre care cel mai vechi cunoscut, Adrien († înainte de 821), ar fi provenit din familia de Vintzgau. Familia sa era apropiată de Carolingieni încă din momentul în care Carol cel Mare s-a căsătorit, în 771, cu Hildegarda, sora lui Adrien și fiica contelui Gérold I de Vintzgau (c. 730 – †784), care s-ar fi stabilit undeva între Blois și Chartres.
Titlul de conte de Blois ar fi fost creat oficial în anul 832 de către regele Ludovic cel Pios, în favoarea fiului lui Adrien, Guillaume, care era atunci vasal al contelui de Orléans.
În timpul luptelor pentru putere dintre fiii împăratului Ludovic I, Guillaume a luat partea lui Pepin I al Aquitaniei împotriva fratelui său vitreg, Carol al II-lea, și și-a pierdut viața în această confruntare.
Waldrade, sora lui Guillaume și ultimul copil al contelui Adrien, a moștenit prin succesiune comitatele care aparținuseră fraților săi, Eudes și Guillaume, și ar fi transmis controlul acestora soțului său, Robert al III-lea de Hesbaye.
Waldrade a transmis drepturile asupra comitatelor Blois, dar și Orléans, Anjou, Auxerre și Nevers, presupusului său fiu, Robert cel Puternic.
În contextul marchizatului Neustriei, Robert, pe atunci conte de Blois, a fost numit marchiz în 861, dar și-a păstrat drepturile asupra Blois. După moartea sa în 866, acesta și-a lăsat titlurile fostului său adversar, Hugues l'Abbé, care i-a crescut pe cei doi fii. Mezinul, Robert I, i-a succedat fratelui său mai mare, Odo, acumulând titlurile de rege al francilor, marchiz de Neustria, conte de Paris și de Blois.
Între timp, regiunea a fost jefuită și incendiată de mai multe ori de către căpetenia vikingă Hasting: în 845, în 851, în 854 și între 856 și 857. Acesta a revenit în 882 în ținutul Blésois și în regiunea Chartres și s-ar fi alăturat ca fidel lui Ludovic al III-lea. Un nou comitat a apărut la nord de Blois: comitatul Chartres.
Raidurile normande au adus, de asemenea, numeroși călugări care căutau să protejeze relicvele sacre ce le fuseseră încredințate. Astfel, Blois a devenit un refugiu pentru relicvele Sfântului Calais și ale Sfântului Lomer, care au fost adăpostite în capela Saint-Calais a castelului și în abația Saint-Laumer.
Apariția viconților Înainte de anul 900, Robert I, conte de Blois, a delegat administrarea ținutului unor viconți. Primul viconte cunoscut este Garnegaud (menționat din 886 și înainte de 920), care nu a lăsat moștenitori. La moartea lui Robert, în 923, fiul său, Hugo cel Mare, i-a succedat în onorurile sale.
Noul viconte de Blois a fost Theobald cel Bătrân, care era deja viconte de Tours în slujba Robertienilor. Cel târziu în 940, fiul său, Theobald I, supranumit Tricheur („Înșelătorul”), i-a succedat. Între timp, Hugues cel Mare, devenit marchiz de Neustria, l-a ridicat pe Theobald la rangul de conte, acest titlu incluzând stăpânirea asupra Blois, Chartres și Châteaudun.
Comitatul thibaldian
Războaiele feudale împotriva comitatelor vecine Asemeni tatălui său, Theobald Tricheur era aliat politic al Roberțienilor și, prin urmare, al lui Hugo cel Mare. Loialitatea sa față de Robertieni a rămas solidă până la moartea ducelui francilor în 956.
Moștenitorul desemnat al lui Hugo cel Mare era fiul său, Hugo Capet, însă Theobald a început să manifeste o tot mai mare independență, mai ales deoarece Hugo avea doar 15 ani la acea vreme. Această tendință s-a accentuat în timpul războiului dintre Theobald și normandul Richard I, desfășurat între 959 și 963. Astfel, Theobald și-a proclamat independența față de tânărul său suzeran, asumând titlul de „conte de Blois și de Tours”, ceea ce i-a adus supranumele de Tricheur („Înșelătorul”).
În anul 958, în timpul unei întâlniri cu cumnatul său, Foulques al II-lea de Anjou, noul său aliat după moartea ultimului rege al Bretaniei, cei doi bărbați merg până la a se prezenta drept „guvernatori și administratori ai regatului Neustriei” și „conte prin harul lui Dumnezeu”, și nu prin cea a vreunui suzeran.
Începând cu anul 960, Theobald se asociază mai strâns cu carolingianul Lothar al II-lea și își afirmă influența extinzându-și teritoriul până la Bourges, Chartres și Tours. Totuși, nu rupe legăturile cu Hugo și continuă să frecventeze ambele curți, ducală și regală. După moartea sa și a nefericitului Theobald al II-lea în 1004, fiul său, Odo I, formalizează delegarea unor sarcini numindu-l pe al treilea fiu al său, Robert, viconte.
Ostilitatea care va duce mai târziu la Războiul de 100 de Ani începe încă de la sfârșitul secolului al X-lea, odată cu deteriorarea relației dintre nepoții foștilor aliați și creșterea rivalităților dintre casele Blois și Anjou. Încă din 981, conții Odo și Geoffroy Grisegonelle își dispută puterea la Conquereuil pentru a decide cine dintre Conan I, susținut de casa de Blois, sau Hoël I, aliat al casei de Anjou, va obține controlul asupra Bretaniei. Hoël sfârșește asasinat, însă Foulques III de Anjou reușește să-l ucidă pe Conan în timpul celei de-a doua bătălii de la Conquereuil, în 992.
Odo al II-lea pierde bătălia de la Pontlevoy în 1016 împotriva lui Foulques III, după care preferă să continue cuceririle lui Theobald I de Blois spre est, adăugând domeniului familial comitatul Meaux în 1019, apoi pe cel de Troyes în 1023. Eudes își pierde, de asemenea, controlul asupra orașului Saumur în 1026, ceea ce îl determină să-și reloce vasalul, Gelduin, la Chaumont, pe care acesta îl fortifică imediat. Totuși, Blois își pierde rapid suzeranitatea asupra Chaumont-ului, în favoarea casei de Amboise, după ce stră-nepoata lui Gelduin se căsătorește cu Sulpice I.
La moartea lui Odo al II-lea, în 1037, domeniile pe care le administra au fost împărțite pentru o vreme, până la reunirea lor în 1063 de către fiul său, contele Theobald al III-lea.
La fel ca strămoșul său, Theobald al III-lea va refuza să jure credință regelui Henric I, ceea ce îl va costa pierderea definitivă a comitatului Tours în 1044, după bătălia de la Nouy împotriva lui Geoffroi al II-lea de Anjou, către care regele se îndreptase. Conții au construit mai multe fortărețe, precum cea de la Bury-en-Blésois, însă aceasta a fost distrusă în 1145 în timpul atacului lui Sulpice al II-lea de Amboise, care tocmai se emancipase de sub autoritatea contelui de Anjou.
Tot în secolul al XI-lea, conții i-au mandatat pe călugării abației Marmoutier să defrișeze pădurea Blémars, considerată atunci un obstacol dificil de traversat pentru a lega Blois de Gâtine tourangelle.
Teritoriile Blois-Champagne În schimb, comitatele Blois și Champagne sunt din nou reunite până în 1152, când Theobald al IV-lea, supranumit cel Mare, lasă Champagne fiului său cel mare, Henric I, iar Blois celui mai mic, Theobald al V-lea, numit cel Bun.
Între timp, în 1135, Ștefan, fratele mai mic al lui Theobald cel Mare, este încoronat rege al Angliei și numit duce al Normandiei până la moartea sa, în 1154. Totuși, drepturile sale nu au fost transmise descendenților săi, deoarece Étienne le-a „restituit” fiului împărătesei Matilda, și anume contelui Henric al II-lea de Anjou, din ramura Plantagenêt.
Vasalizarea față de comitatul de Champagne