Vlad al III-lea Țepeș (), cunoscut și ca Vlad Drăculea sau Dracula, a fost domn al Țării Românești în trei rânduri: în 1448, între 1456 și 1462 și în 1476. Este una dintre cele mai cunoscute figuri ale istoriei medievale românești, remarcat pentru politica sa autoritară, conflictele cu Imperiul Otoman și metodele dure de pedepsire a adversarilor, în special execuția prin tragere în țeapă, de la care provine supranumele său.

Origini și familie

Vlad al III-lea s-a născut în jurul anului 1431, cel mai probabil la Sighișoara, în Voievodatul Transilvaniei, unde tatăl său, Vlad Dracul, locuia în acea perioadă. Identitatea mamei sale nu este cunoscută cu certitudine din sursele contemporane. În istoriografie au fost formulate diverse ipoteze privind originea acesteia (transilvăneană sau moldoveană), însă acestea rămân insuficient documentate și controversate.C. Giurescu, D. Giurescu, 1976, p. 143–144

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, a fost domn al Țării Românești și membru al Ordinul Dragonului, o societate cavaleresc-religioasă fondată în 1408 de Sigismund de Luxemburg. Supranumele „Drăculea” înseamnă „fiul lui Dracul”, derivat din porecla tatălui său, asociată atât cu simbolul dragonului, cât și cu sensul medieval al cuvântului „drac”.

Datele privind căsătoriile lui Vlad Țepeș sunt incomplete și discutate în istoriografie. Sursele istorice nu oferă informații certe asupra numărului exact de soții și asupra identității tuturor acestora, iar unele atribuiri din literatura târzie sunt considerate nesigure sau insuficient susținute documentar.

Este în general acceptat că a avut urmași, dintre care cel mai cunoscut este Mihnea cel Rău, viitor domn al Țării Românești. Alte filiații atribuite în tradiția istoriografică rămân incerte și nu sunt confirmate unanim de sursele contemporane.

Originea supranumelui „Dracula” și a poreclei „Țepeș”

Tatăl său, Vlad Dracul, a fost primit în Ordinul Dragonului, o confrerie cavaleresc-religioasă fondată în 1408 de Sigismund de Luxemburg, cu scopul apărării creștinătății în fața expansiunii otomane.Constantin Rezachevici, „From the Order of the Dragon to Dracula”, Journal of Dracula Studies, 1 (1999), pp. 3–7.

Apartenența la acest ordin i-a adus lui Vlad al II-lea supranumele „Dracul”, derivat din latinescul draco („dragon”). În limba română medievală, termenul „drac” avea atât sensul de „dragon”, cât și pe cel de „diavol”, fapt care a contribuit ulterior la interpretări diferite ale supranumelui.Matei Cazacu, A propos du récit russe Skazanie o Drakule voevode, în: Cahiers du monde russe et soviétique, 15 (1974), nr. 3–4, pp. 279–296.

Supranumele „Drăculea”, purtat de Vlad al III-lea, înseamnă literal „fiul lui Dracul” și apare în documentele și cronicile epocii sub diverse forme (Draculea, Drakulya, Dracula). În izvoarele occidentale și slave, forma „Dracula” a devenit cea mai răspândită.

Porecla „Țepeș” i-a fost atribuită ulterior, în legătură cu utilizarea frecventă a execuției prin tragere în țeapă ca metodă de pedeapsă și intimidare, practică întâlnită în contextul penal al epocii medievale. În sursele otomane este menționat cu apelativul Kazıklı Bey („Prințul Țepeș”). Denumirea „Țepeș” apare târziu în tradiția cronicarilor, fiind atestată documentar abia în secolul al XVI-lea și consacrată ulterior în istoriografia românească.

Domn al Țării Românești Începutul domniei

În iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad al III-lea, supranumit ulterior „Drăculea”, și-a petrecut o parte a copilăriei la curtea domnească, în acest context politic.

În 1442, din motive politice legate de raporturile dintre Țara Românească și Imperiul Otoman, Vlad și fratele său mai mic, Radu cel Frumos, au fost trimiși ca ostatici la curtea sultanului Murad al II-lea. Vlad a rămas în captivitate până în jurul anului 1448, perioadă care a coincis cu asasinarea tatălui său, Vlad Dracul, și cu moartea fratelui său mai mare, Mircea al II-lea, în contextul luptelor interne pentru tronul Țării Românești.

În același an, beneficiind de sprijin otoman, Vlad a ocupat pentru scurt timp tronul Țării Românești, însă a fost înlăturat după câteva luni de rivalul său, Vladislav al II-lea. A doua și cea mai importantă domnie a început în 1456, când Vlad l-a învins pe Vladislav al II-lea și a preluat din nou conducerea țării.

În primii ani ai domniei sale, Vlad a urmărit consolidarea autorității domnești și limitarea influenței marii boierimi, implicată frecvent în conflictele pentru succesiunea la tron. Potrivit tradiției cronicarilor, în jurul anului 1459 ar fi ordonat arestarea unor boieri considerați responsabili de instabilitatea politică și de moartea membrilor familiei sale, o parte dintre aceștia fiind executați, iar alții constrânși să participe la lucrări de fortificare, inclusiv la cetatea Poenari, de pe valea Argeșului.

Imaginea lui Vlad Țepeș ca conducător de o severitate extremă provine în mare măsură din pamfletele și cronicile săsești și germane din secolul al XV-lea, redactate în contextul conflictelor comerciale și militare dintre domnitor și orașele săsești din Transilvania. Aceste surse îl descriu recurgând la pedepse dure, inclusiv execuția prin tragere în țeapă, metodă de pedeapsă utilizată în epoca medievală în diverse spații europene și orientale.

Porecla „Țepeș” este asociată tocmai cu frecvența folosirii acestei forme de execuție, menită să aibă un rol de intimidare și descurajare a revoltelor și a infracționalității. Campaniile sale împotriva orașelor săsești din Transilvania, desfășurate în anii 1457–1460, au fost determinate atât de conflicte politice și economice, cât și de sprijinul acordat de aceste centre urbane pretendenților la tronul Țării Românești.

Reprezentările iconografice contemporane și ulterioare, precum gravurile și tablourile atribuite mediului german și central-european, reflectă în mare parte această imagine propagandistică a voievodului.

Conflictul cu Imperiul Otoman stanga|miniatura|Spațiul carpato-danubiano-pontic în 1461, în timpul campaniei lui Vlad al III-lea la sud de Dunăre.

În anul 1459, Vlad Țepeș a refuzat plata tributului către Imperiul Otoman, gest interpretat în contextul politic mai larg al inițiativelor antiotomane din Europa Centrală și de Est, susținute de Papalitate și de regele Ungariei, Matia Corvin. În această perioadă, domnitorul muntean a căutat apropierea de Regatul Ungariei, în vederea unei eventuale acțiuni comune împotriva otomanilor.

Potrivit izvoarelor contemporane, otomanii au încercat să-l captureze prin intermediul unor emisari, între care este menționat Hamza pașa de Nicopole. Tentativa a eșuat, iar Vlad Țepeș a ordonat executarea solilor și a escortei acestora, episod care a contribuit la escaladarea conflictului.

În iarna anilor 1461–1462, Vlad Țepeș a inițiat o campanie militară la sud de Dunăre, devastând mai multe așezări otomane din zona de frontieră, de la regiunea Dunării de Jos până spre Nicopole și Rahova. Într-o scrisoare adresată lui Matia Corvin (11 februarie 1462), domnitorul afirma că ar fi provocat pierderi semnificative forțelor otomane, solicitând totodată sprijin militar din partea regelui ungar.

Ca reacție, sultanul Mahomed al II-lea a organizat în primăvara anului 1462 o amplă campanie împotriva Țării Românești. Estimările privind efectivele armatei otomane variază considerabil în izvoare și în istoriografie, acestea fiind probabil mult exagerate în sursele epocii. Forțele lui Vlad erau numeric inferioare, motiv pentru care acesta a recurs la tactici de hărțuire, retragere strategică și pustiire a resurselor, inclusiv distrugerea recoltelor și otrăvirea fântânilor, pentru a îngreuna înaintarea armatei otomane.

Un episod central al campaniei a fost atacul de noapte din 16–17 iunie 1462, îndreptat împotriva taberei otomane de lângă Târgoviște. Scopul acțiunii a fost asasinarea sultanului și demoralizarea armatei invadatoare. Deși obiectivul principal nu a fost atins, atacul a produs pierderi și a avut un impact psihologic semnificativ, fiind consemnat în numeroase izvoare contemporane.

În retragerea sa spre capitală, Vlad Țepeș a continuat politica de pământ pârjolit. Cronicile menționează existența unor execuții în masă ale prizonierilor otomani, prezentate adesea sub forma unei „păduri de țepe” în apropierea Târgoviștei, imagine care a contribuit la consolidarea reputației sale de conducător sever, dar care trebuie analizată și în contextul propagandei vremii.

După retragerea armatei otomane, sultanul l-a sprijinit pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad, ca pretendent la tronul Țării Românești. O parte a boierimii a trecut de partea acestuia, preferând o politică de acomodare cu Imperiul Otoman, în timp ce Vlad susținea continuarea rezistenței antiotomane. Izolat politic și confruntat cu opoziția internă, Vlad Țepeș s-a retras în Transilvania în toamna anului 1462 pentru a solicita ajutorul lui Matia Corvin.

În locul sprijinului militar așteptat, Vlad a fost arestat de regele ungar, sub acuzația de trădare, posibil pe baza unor scrisori atribuite domnitorului, a căror autenticitate este discutată în istoriografie. A fost închis la Visegrád timp de aproximativ 12 ani, iar ulterior a trăit o perioadă la Buda sub supraveghere. A fost eliberat în 1475, în contextul agravării presiunii otomane în regiune și al intervenției lui Ștefan cel Mare.

Ultima domnie, sfârșitul vieții și locul mormântului

Vlad Țepeș a revenit pe tronul Țării Românești pentru scurt timp în 1476, cu sprijinul lui Ștefan cel Mare și al regelui Matia Corvin. Domnia sa a fost însă de scurtă durată, fiind ucis în cursul unei confruntări militare la sfârșitul anului 1476. Potrivit tradiției, capul său ar fi fost trimis la Constantinopol ca dovadă a înfrângerii.

Locul exact al înmormântării rămâne incert. Ipoteza tradițională indică Mănăstirea Snagov, însă cercetările arheologice nu au confirmat identificarea mormântului cu certitudine. Unii istorici, între care Constantin Rezachevici, au avansat ipoteza că mormântul s-ar fi aflat la Mănăstirea Comana, ctitorie atribuită voievodului.Constantin Rezachevici, Unde a fost mormântul lui Vlad Țepeș? (II), Magazin Istoric, nr. 3, 2002.

Reprezentări În ceea ce privește înfățișarea lui Vlad Țepeș, s-au păstrat puține izvoare contemporane, constând într-o descriere atribuită unui martor al epocii și într-o serie de reprezentări vizuale, precum desene, gravuri (păstrate în mai multe copii), miniaturi și tablouri. Aceste imagini au o importanță documentară limitată, dar oferă indicii asupra modului în care voievodul a fost perceput și reprezentat în diferite contexte culturale și artistice.

Reprezentările iconografice ale lui Vlad Țepeș provin în mare parte din spațiul central-european și reflectă atât tradițiile artistice ale epocii, cât și imaginea sa politică și propagandistică, conturată în special în mediul german și săsesc în secolul al XV-lea. De-a lungul timpului, aceste reprezentări au contribuit la consolidarea unei imagini variabile a voievodului și au oscilat între cea de conducător sever și cea de personaj tiranic.

În afara reprezentărilor directe, în arta medievală exista și practica criptoportretului, prin care persoane contemporane erau înfățișate în ipostaze biblice, istorice sau alegorice. Unele lucrări au fost interpretate de cercetători ca posibile criptoportrete ale lui Vlad Țepeș, însă asemenea identificări rămân ipotetice și discutate în istoriografia de specialitate.

Dracula

Romanul Dracula (1897), scris de autorul irlandez Bram Stoker, este o operă de ficțiune gotică ale cărei acțiuni se desfășoară în principal în Transilvania și Anglia sfârșitului de secol XIX. Personajul fictiv Dracula nu reprezintă o transpunere directă a lui Vlad Țepeș, ci o creație literară inspirată din folclorul vampiric european, din surse istorice și din imaginarul gotic al epocii.