Războiul de Optzeci de Ani

Războiul de Optzeci de Ani, sau Revolta Olandeză ori Revoluția Olandeză, (1568 Acest articol adoptă 1568 ca dată de începere a războiului, deși violențele au început în 1566. Acest conflict a fost precedat de o lungă perioadă de frământări, astfel că nu este ușor a se stabili o dată exactă a începutului său. Primele violențe deschise au avut loc în timpul iconoclasmului din 1566 (Beeldenstorm), iar primele represiuni ale Spaniei asupra turbulenților au avut loc în 1567 (bătălia de la Oosterweel) — uneori aceste fapte sunt luate în considerate pentru a stabili data de început a războiului, însă cea mai răspândită dată de început este considerată 1568, an în care a avut loc invazia armatelor de mercenari plătiți de Wilhelm de Orania. Alteori, începutul războiului este stabilit ca mult mai târzie, la data capturării orașului Brielle (Den Briel), 1572. – 1648) a fost un război între cele Șaptesprezece Provincii ale Țărilor de Jos și Imperiul (Habsburgic) Spaniol, care a condus la crearea unui stat independent, Republica Provinciilor Unite.

La început Spania a reușit să reprime revolta. După capturarea orașului Brielle (Den Briel) în 1572 de către rebelii olandezi, considerată uneori ca dată a izbucnirii conflictului, revolta a renăscut. Provinciile din nord au devenit independente, mai întâi de facto, iar ulterior și oficial, în 1648. În timpul revoltei, Provinciile Unite ale Țărilor de Jos (sau Republica Olandeză) au devenit rapid o putere a lumii secolului XVII datorită vaselelor lor comerciale, cunoscând astfel o perioadă de mare avânt economic, științific și cultural.

Provinciile Țărilor de Jos din sud (situate pe teritoriul de azi al Belgiei, al Luxemburgului și al nordului Franței) au rămas sub stăpânirea Spaniei. Represiunea continuă a spaniolilor în aceste provincii a făcut ca mare parte a elitei financiare, intelectuale și culturale să plece în provinciile din nord, contribuind astfel la succesul Republicii Olandeze. În plus, la sfârșitul războiului, zone întinse ale Țărilor de Jos de sud au fost pierdute de spanioli în favoarea Franței.

În acea vreme nu se folosea încă expresia „război de independență”, iar secesiunea față de o monarhie era ceva de neconceput. Prima fază a conflictului poate fi considerată ca fiind Războiul de independență olandez. A doua fază a avut ca obiectiv central obținerea oficială a recunoașterii independenței Țărilor de Jos, deja stabilită de facto. Această fază a coincis cu ascensiunea Republicii Țărilor de Jos ca putere importantă și cu primii pași în construirea imperiului colonial olandez.

Premise left|thumb|250px|Teritorii europene sub stăpânirea regelui Spaniei pe la 1580Țările de Jos apar în verde deschis(harta arată granițele statelor din zilele noastre) Printr-o serie de căsătorii și cuceriri, o succesiune de duci de Burgundia și-a extins ducatul, formând Imperiul Burgundiei care a inclus și cele Șaptesprezece Provincii. Deși însuși Ducatul Burgundia a fost pierdut în favoarea Franței, în 1477, imperiul Burgund era încă la apogeul puterii sale, când Carol V (sau Carol Quintul) s-a născut în Gent. El a fost crescut în Țările de Jos și vorbea fluent neerlandeza, franceza și spaniola, având și cunoștințe de germană. În 1506 a devenit conducător al statelor Burgunde, printre care și Țările de Jos. Apoi, în 1516, a moștenit mai multe titluri, dintre care importante fiind: rege al Aragonului și rege al Castiliei și Leonului, regate care împreună au devenit un imperiu întins în toată lumea odată cu colonizarea Americilor de către spanioli. În 1519 a devenit conducătorul imperiului Habsburgic, iar în 1530 a câștigat titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman.

Taxele Flandra era de mult o regiune prosperă și de multă vreme râvnită de regii Franței. Celelalte Țări de Jos, ca regiuni în Imperiul Habsburgic, au crescut și ele în bunăstare și au dezvoltat activități antreprenoriale. Sub Carol V, Imperiul Habsburgic a devenit un imperiu întins în toată lumea, cu mari teritorii în Americi și Europa. Teritoriile europene însă, erau presărate pe tot continentul. Controlul și apărarea acestora erau îngreunate de împrăștierea lor și de lungimea imensă a granițelor. Întinsul regat era mai tot timpul în război cu vecinii din inima Europei: mai cu seamă cu Franța (războaiele italiene) și cu turcii în Marea Mediterană. Alte războaie erau purtate împotriva prinților protestanți ai statelor germane. Țările de Jos plăteau taxe foarte mari pentru a finanța aceste războaie, pe care le percepeau ca inutile, iar uneori de-a dreptul dăunătoare — îndreptate fiind împotriva celor mai importanți parteneri de afaceri ai lor.

Protestantismul În timpul secolului XVI, protestantismul a câștigat rapid teren în nordul Europei. Țările de Jos nu erau predominant protestante în anii 1560, dar protestanții au constituit o minoritate importantă, care după ce inițial a fost subiectul unei represiuni, a fost tolerată mai apoi de autoritățile locale. Într-o societate dependentă de comerț, libertatea și toleranța erau considerate esențiale. Cu toate acestea, Carol V, iar mai târziu Filip II, au simțit că este de datoria lor să lupte împotriva protestantismului, pe care îl considerau erezie. Măsurile aspre luate de ei au dus la rupturi crescânde în Țările de Jos, unde guvernele locale s-au angajat pe direcția unei coexistențe pașnice. În a doua jumătate a secolului, situația a escaladat: Filip a trimis trupe pentru a zdrobi rebeliunea și pentru a transforma Țările de Jos încă o dată într-o regiune catolică.

Olandezii apreciau valorile lor calviniste umile, iar nu obiceiurile luxoase ale nobilimii catolice spaniole. Mișcarea calvinistă prețuia valori creștine precum: modestia, curățenia spirituală, cumpătarea și munca asiduă. Pildele simbolice din Noul Testament, care aveau în centrul lor pescari, constructori de corăbii sau alte ocupații simple, și-au găsit rezonanță printre olandezi. Elementele calviniste ale rebeliunii au reprezentat o provocare morală pentru Imperiul Spaniol.

Centralizarea Făcând deja parte din echilibrul puterii în evul mediu târziu, pe lângă nobilii locali, mulți dintre administratorii olandezi de atunci nu erau aristocrați prin tradiție, ci se trăgeau din familii care nu erau de viță nobilă și care s-au ridicat ca statut în ultimele secole prin comerț și finanțe. Opus acestui proces, colecția de regate aristocratice răsfirate aflate în uniuni personale, sub conducerea ducilor de Burgundia de exemplu, a devenit mai mult ca niciodată proprietatea exclusivă a nobilimii mari și a guvernelor lor. Până în secolul XV, Brussel a devenit capitala de facto a celor Șaptesprezece Provincii.

Totuși, începând cu evul mediu, districtele Țărilor de Jos, reprezentate de nobilimea lor și de orașele comerciale prospere, au avut un mare grad de autonomie în alegerea administratorilor lor. Carol V și Filip II au pus în practică îmbunătățirea gestiunii imperiului prin creșterea autorității guvernului central în materie de lege și taxe. Nobilimea și comercianții, deopotrivă, erau foarte suspicioși față de această schimbare. Un exemplu este preluarea puterii orașului Utrecht în 1528, când Carol V a înlocuit consiliul ghildei meșterilor care guverna orașul printr-un regent și a comandat construirea castelului Vredenburg, puternic fortificat, pentru a controla locuitorii.

Etapele de început (1555–1572) thumb|200px|right|Filip II, regele Spaniei Preludiul rebeliunii (1555–1566) În 1556, Carol V a cedat tronul fiului său Filip II. Carol V, în ciuda acțiunilor sale nemiloase, a fost privit ca un conducător sensibil la nevoile Țărilor de Jos. Filip în schimb, a fost crescut în Spania și nu vorbea nici neerlandeză, nici franceză. În timpul domniei lui Filip, tensiunile s-au aprins în Țările de Jos din motive de taxare excesivă, represiune a protestantismului și eforturi de centralizare. Conflictul crescând a atins punctul critic și a condus în cele din urmă la războiul de independență.

Nobilimea în opoziție În efortul de a construi un guvern stabil și de încredere, Filip a numit mai mulți membrii ai marii nobilimi a Țărilor de Jos în Staten-Generaal, organismul conducător al celor șaptesprezece Țări de Jos. I-a acordat funcția de cap al Staten-Generaal omului său de încredere Antoine Perrenot de Granvelle. Mai mult, a numit-o pe Margaretha de Parma guvernator de Țările de Jos. Cu toate acestea, în 1558, statele au început să se opună dorințelor lui Filip, obiectând la propunerile lui în chestiunea taxelor și cerând retragerea trupelor spaniole. Reformele care au urmat au fost întâmpinate cu multă opoziție, care a fost în principal direcționată spre Granvelle. Petițiile marii nobilimi către Filip au rămas fără răspuns. Unii din cei mai influenți nobili, incluzând aici pe Wilhelm de Orania, contele de Egmont și contele de Horne, s-au retras din Staten-Generaal până când Filip l-a rechemat pe Granvelle. În ultima parte a anului 1564, nobilii au remarcat puterea crescândă a reformei și i-au cerut imperativ lui Filip să vină cu măsuri realiste de prevenire a violențelor. Răspunsul a fost: opresiunea severă este singura soluție. Ca urmare, Egmont, Horne și Oranje s-au retras încă o dată din Staten-Generaal, iar Bergen și Meghem au renunțat la funcția de stadhouder. Între timp, în ciuda opresiunii crescânde, protestele religioase s-au întețit. În 1566, o ligă formată din aproape 400 de mari nobili, a prezentat o petiție guvernatoarei Margaretha de Parma, pentru a suspenda persecuțiile până la revenirea în funcție a celor retrași. Contele Berlaymont a numit prezentarea acestei petiții un act de implorare, de cerșală (), denumire luată în onoarea petiționarilor. Petiția a fost trimisă lui Filip pentru a se da un verdict.

thumb|left|250px|Beeldenstormdistrugere de biserici catolice de către rebeli calviniști

1566 — Iconoclasm și represiune Atmosfera în Țările de Jos era tensionată datorită îndemnurilor la rebeliune ale liderilor calviniști și datorită foametei din urma unei recolte foatre sărace. La începutul lui august 1566 o mulțime de oameni a luat cu asalt biserica din Hondschoote, în Flandra (astăzi în nordul Franței). Repetarea acestui gen de incident de o scară relativ mică, s-a răspândit în nord și a dus la o masivă mișcare calvinistă iconoclastică, de asaltare a bisericilor pentru distrugerea statuilor și imaginilor sfinților catolici, pe tot cuprinsul Țărilor de Jos. Aceaste mișcări poartă denumirea de beeldenstorm. Conform calviniștilor, aceste statui reprezentau venerarea idolilor. Nimeni nu a ieșit în întâmpinare pentru a opri vandalismul calviniștilor. Chiar înainte de a răspunde petiției nobililor, Filip a pierdut controlul în agitatele Țări de Jos. El nu a văzut altă soluție decât să trimită o armată pentru a înăbuși rebeliunea. În 1567, Fernando Álvarez de Toledo, al treilea duce de Alba mărșăluia în Brussel în fruntea a 10000 de soltați.

Alba a luat măsuri aspre și a înființat rapid o curte specială (Raad van Beroerten) pentru a judeca pe oricine se împotrivea regelui. Nimeni, nici chiar marii nobilii care pledau pentru măsuri mai puțin severe, nu era în siguranță. Cele mai proeminente persoane judecate de consiliu au fost conții Egmont și Horne, care au fost arestați pentru înaltă trădare, condamnați și decapitați un an mai târziu în Grand Place din Brussel. Egmont și Horne au fost nobili catolici, loiali regelui Spaniei până la moartea lor. Motivul execuției lor a fost că Alba i-a considerat trădători ai regelui prin toleranța lor față de protestantism. Moartea lor, ordonată mai degrabă de un nobil spaniol decât de o curte locală, a provocat furie pe tot cuprinsul Țărilor de Jos. Peste 1000 de persoane au fost executate în lunile următoare. Numărul mare de execuții a făcut ca această curte să fie numită „Curtea sângeroasă”, iar Alba să fie numit „ducele de fier”. În loc să restabilească liniștea în Țările de Jos, aceste măsuri au contribuit la alimentarea neliniștilor.

thumb|left|200px|Wilhelm de Orania Wilhelm de Orania