Clara Katharina Pollaczek

dreapta|miniatura| Viena, 1920 Clara Pollaczek (născută Clara Loeb; ) a fost o scriitoare vieneză de romane ușoare, povestiri și versuri. De asemenea, a scris mai multe piese de teatru. Unele dintre lucrările sale au apărut sub pseudonimele „Bob” sau „Bob Béol”.

În plus, este cunoscută în studiile literare datorită relației sale cu Arthur Schnitzler, al cărui partener de viață a fost între 1923 și 1931, anul morții acestuia.

Biografie Clara Loeb s-a născut într-o familie de evrei intelectuali, secularizată, din Viena, unde a crescut alături de cei doi frați ai săi, Alfred și Otto, și de sora ei, Anna. Se crede că a început să folosească al doilea prenume, „Katharina”, abia după împlinirea vârstei de optsprezece ani. Bunicul ei fusese un magnat al industriei textile care a furnizat echipament armatei habsburgice în timpul războaielor napoleoniene. Tatăl ei, Louis Loeb/Löb (1843–1928), a fost bancher. Familia era prosperă, iar în copilăria ei erau frecvente vacanțele de familie în Bad Ischl.

Dotată intelectual și educată intens, Clara a început să scrie la vârsta de 19 ani, folosind pseudonime masculine la publicare. În aprilie 1897, „Mimi: Silhouettes from a girl's life” („Mimi. Schattenbilder aus einem Mädchenleben”) a apărut în revista literară Neue Deutsche Zeitschrift, semnată cu pseudonimul „Bob” și însoțită de un prolog de Hugo von Hofmannsthal. Personajul Mimi a fost conceput ca o contraparte feminină a personajului Anatol al lui Arthur Schnitzler și a fost considerat un succes notabil. În centrul poveștii se află o fată timidă care devine o femeie sigură pe sine, dornică să se bucure de viață și critică față de părinții ei atunci când aceștia încearcă să-i aleagă un soț. O scenă îl prezintă pe protagonist într-o „înfrângere amoroasă” cu un scriitor pe o barcă cu vâsle, noaptea, pe Millstätter See. Publicarea textului a provocat tensiuni familiale, iar Hugo von Hofmannsthal a fost solicitat să intervină pe lângă editorii S. Fischer Verlag pentru a preveni publicarea în volum.

În pofida tendințelor rebele evidențiate în „Mimi”, Clara s-a supus dorințelor părinților și a renunțat temporar la scris, căsătorindu-se la 10 mai 1898, la sinagoga din Seitenstettengasse. Soțul ei, Otto Pollaczek, era moștenitorul celui mai mare distribuitor de piei din Monarhia Habsburgică. Fiii lor, Hermann și Karl Friedrich, s-au născut în 1899 și, respectiv, 1902. Familia locuia într-o casă proprie lângă strada Blumauergasse, în al doilea district al orașului. Căsnicia nu a fost deosebit de fericită: Pollaczek s-a dovedit infidel, iar în timpul celei de-a doua sarcini a Clarei a plecat în vacanță cu amanta sa. Afacerea lui a întâmpinat dificultăți financiare în 1907 și, după faliment, Otto Pollaczek s-a sinucis la 17 aprilie 1908.

După moartea soțului, Clara nu a mai putut rămâne în locuința conjugală și a rămas fără venituri și cu foarte puține bunuri. Situația financiară s-a deteriorat și mai mult după Primul Război Mondial, deoarece investise în obligațiuni de război. A fost nevoită să-și vândă bijuteriile și să părăsească locuința părinților, unde revenise în 1918 după moartea mamei sale. Casa a fost închiriată și, în cele din urmă, vândută în 1928. Pentru o perioadă a locuit într-un hotel, înainte de a se muta într-un mic apartament în districtul al XVIII-lea, la vest de Universitatea din Viena.

Pentru a-și întreține familia, s-a întors la scris în 1924 și a lucrat și ca traducătoare. În anii 1920 și 1930 a publicat povestiri, romane și poezii în prestigiosul cotidian Neue Freie Presse, precum și mai multe romane în foileton. A dobândit astfel un public numeros și fidel.

Austria a fost anexată de Germania nazistă în 1938. În contextul politicii antisemite a regimului, Clara Katharina Pollaczek a fost supusă persecuțiilor. Este posibil să-și fi datorat supraviețuirea deținerii unui pașaport cehoslovac, dobândit prin căsătorie. La două zile după intrarea trupelor germane în Viena, marcând încorporarea Austriei în Germania nazistă, s-a stabilit la Praga. În 1939, în timpul ocupării Cehoslovaciei de către Germania, se afla în vizită la prieteni în Elveția și a rămas acolo, sprijinită financiar de rude, până la sfârșitul războiului în 1945. În această perioadă s-a convertit la catolicism.

În 1945 s-a alăturat fiului ei Karl, stabilit la Gillingham în Anglia, însă condițiile de locuit erau dificile și nu s-a adaptat vieții din Marea Britanie. Fratele ei, avocatul Otto Loeb, a organizat revenirea sa la Viena în 1948.

Reluarea carierei literare s-a dovedit imposibilă: majoritatea contactelor sale literare de dinainte de 1938 muriseră sau emigraseră definitiv. Trei ani mai târziu, în 1951, a murit după o boală îndelungată, diagnosticată postum drept cancer. Anunțul de deces a apărut în Neue Freie Presse la 25 iulie 1951. La 26 iulie 1951 a fost înmormântată în , alături de alte personalități ale orașului.

Tragedii familiale și diaspora Fiul cel mare al Clarei, Hermann, a emigrat prin Hamburg în Argentina în 1931. Fiul ei mai mic, Karl, s-a calificat ca medic. A fost arestat de Gestapo, dar ulterior eliberat. Împreună cu soția și fiica sa, la 20 iunie 1938 au fugit în Elveția, de unde au plecat spre Marea Britanie, unde și-a schimbat numele în Kary Pole. În 1982 a publicat o autobiografie intitulată „Două jumătăți de viață”, care descrie, între altele, viața mamei sale ca exilată în Anglia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Potrivit aceleiași lucrări, sora Clarei, Anna, a urmat și ea o carieră literară, însă cu mai puțin succes. Anna a fost ucisă la Theresienstadt. Fratele ei, Otto Loeb, a devenit avocat și a rămas la Viena. A supraviețuit anilor regimului nazist, probabil datorită unui dosar militar onorabil din timpul Primului Război Mondial. A fost autorizat să practice dreptul ca „consilier juridic pentru evrei” („Konsulent, zugelassen zur rechtlichen Beratung von Juden”). Celălalt frate al Clarei, Alfred, a devenit artist și membru al Hagenbund. Conform unui lexicon din 1939, locuia la acea vreme la Londra. A murit „într-o mănăstire” în 1945.

Arthur Schnitzler Clara Loeb l-a cunoscut pe Arthur Schnitzler la sfârșitul anului 1896, la petrecerea de Ajunul Anului Nou organizată în casa părinților săi. Printre invitați se aflau numeroși artiști și oameni de litere. Cu aceeași ocazie l-a întâlnit și pe . Cei doi au încurajat-o să-și urmeze aspirațiile literare. Schnitzler a menționat-o ulterior în jurnalul său drept „o dragă fetiță cu ochii mari albaștri” („das liebe kleine Mädel mit großen Augen”). Cei doi au început o corespondență care a durat până la căsătoria Clarei, în 1898. În scrisorile lor discutau frecvent probleme literare și se întâlneau la reuniuni de familie. Ei făceau referire și la organizarea unor „întâlniri nervoase” („nervöse Zusammenkünfte”), deși nu este clar dacă s-au întâlnit vreodată, în acea perioadă, în afara cadrului social mai larg. Părinții Clarei dezaprobau prietenia ei cu Schnitzler, precum și prieteniile cu alți bărbați, și au grăbit aranjarea căsătoriei cu Pollaczek. În timpul căsătoriei, corespondența cu Schnitzler a fost întreruptă.

Moartea soțului ei în 1908 a făcut-o pe Clara Katharina Pollaczek să se simtă eliberată, potrivit relatărilor fiului său. Ea a avut ulterior mai multe prietenii masculine înainte de a intra într-o relație mai apropiată cu Schnitzler. Jurnalele acestuia menționează un schimb de scrisori, întâlniri regulate și chiar o conversație telefonică în jurul anului 1915. După divorțul lui Schnitzler de Olga Gussmann, în 1921, el și Pollaczek s-au întâlnit mult mai des. Frecventau teatrul și muzeele și se plimbau împreună în parcurile Vienei. Mai târziu au călătorit împreună și au mers adesea la cinematograf. În acea perioadă, o relație sexuală în afara căsătoriei era considerată tabu pentru o femeie, convenție pe care Clara Pollaczek a ignorat-o. Ea avea 48 de ani, iar Arthur Schnitzler 61 și suferea de melancolie când au devenit, în majoritatea sensurilor, parteneri de viață. Între 1923 și moartea lui Schnitzler, în 1931, au format un cuplu, deși nu au locuit împreună și nu există dovezi că ar fi luat în considerare căsătoria.

După moartea soțului ei, activitatea literară a devenit pentru Pollaczek o necesitate financiară. A dus o viață marcată permanent de dificultăți materiale, însă a refuzat să accepte sprijin financiar din partea lui Schnitzler. În 1924, acesta i-a dăruit o mașină de scris de Crăciun. Schnitzler a citit aproape tot ce a scris ea și a devenit și un critic atent al operei sale, ale cărui sugestii le aprecia.

În același timp, Schnitzler a avut mai multe relații extraconjugale pe care a încercat să le ascundă de Pollaczek și a rămas în contact regulat cu fosta sa soție și cu fiica sa, Lili. Clara Katharina Pollaczek s-a plâns frecvent că nu era suficient de vizibilă alături de Schnitzler „în societate” și că nu era recunoscută drept „amanta sa oficială”. Relația lor a devenit treptat marcată de conflicte; de pildă, o ceartă îndelungată a izbucnit când Pollaczek a afirmat că este antisemită, după cum a consemnat Schnitzler în jurnalul său. Pollaczek nu își ascunsese niciodată proveniența evreiască, în timp ce Schnitzler fusese martor în repetate rânduri la manifestările antisemitismului din Viena anilor 1920 și începutul anilor 1930. În ciuda tensiunilor, niciunul dintre ei nu a decis să pună capăt relației. Pollaczek a notat în jurnalul său: „încă insistă că mă vrea și că nu mă poate lăsa să plec. Își dorește libertatea, vrea să fie singur și apoi vrea din nou să fie cu mine și, undeva în lume, ar trebui să fiu mereu la îndemâna lui și nimeni nu este atât de important pentru el ca mine” („Er immer wieder … er will allein sein und dann auch wieder mit mir und ich soll irgendwo in der Welt immer irgendwo für ihn vorhanden sein und niemand bedeute ihm so viel wie ich.”).

Cu cât se despărțeau mai des, cu atât mergeau mai frecvent împreună la cinematograf. Alegerea filmelor era variată, de la producții sentimentale până la clasice recunoscute. Atât Schnitzler, cât și Pollaczek au consemnat aproximativ 500 de vizite la cinema în jurnalele lor între 1923 și 1931, oferind informații despre recepția filmelor de către public și despre propriile lor experiențe. Din notițele lui Pollaczek reiese că aceste vizite aveau în principal o funcție de divertisment. În ultimul an al vieții lui Schnitzler, cei doi au descoperit și ascultarea radioului ca activitate comună.

Problemele de sănătate și declinul fizic al lui Schnitzler sunt, de asemenea, consemnate în jurnalul ei. Ea a descris moartea acestuia, la 21 octombrie 1931, astfel: „I-am ținut capul în mâinile mele până la ultima lui suflare”. O comemorare a vieții sale a avut loc la Burgtheater la 15 noiembrie 1931, iar Clara Katharina Pollaczek a rostit un discurs comemorativ sub forma unui poem în cinci strofe compus de ea.

Producții literare (selecție) Cu excepția cazului în care se precizează altfel, nuvelele, povestirile și unele poezii au fost publicate în Neue Freie Presse.

Piese de teatru

Mimi. Schattenbilder aus einem Mädchenleben (Mimi. Siluete dintr-o viață de fată), serie de scene cu un prolog de Hugo von Hofmannsthal. În: Neue Deutsche Rundschau, 1 aprilie 1897, pp. 396–413. Retipărit în: Hansjörg Graf (ed.), Der kleine Salon. Szenen und Prosa des Wiener Fin de Siècle (Micul salon. Scene și proză din Viena fin de siècle). Cu ilustrații de Gustav Klimt. Henry-Goverts-Verlag, Stuttgart, 1970, ISBN 978-3-7740-0381-1, pp. 231–268. Redoute (Bal mascat). Piesă de teatru într-un act (1926). Dame (Doamnă). Dramă (1930).

Romane

Zwischen den Generationen (Între generații) (1920). Der Abhang (Povârnișul / Panta) (1924). Kind der Liebe (Copil al iubirii). În: Neues Wiener Tagblatt, 1926. Die Schönheit der Konstanze (Frumusețea Constanței) (1929). Der Aufstieg (Ascensiunea) (1929). Die Tochter des Hauses (Fiica casei) (1929). Zwischen den Generationen (Între generații) (1930). Mütter (Mame) (1931).