miniatura|430x430px| Vedere de la fereastră de la Le Gras 1826 sau 1827, despre care se crede că este cea mai veche fotografie care a supraviețuit. Îmbunătățire reorientată originală (stânga) și colorată (dreapta). Istoria fotografiei a început odată cu descoperirea a două principii esențiale: primul este proiecția imaginii prin camera obscură, iar al doilea este descoperirea faptului că anumite substanțe sunt vizibil modificate atunci când sunt expuse la lumină. Nu există artefacte sau descrieri care să indice vreo încercare de a captura imagini folosind materiale fotosensibile înainte de secolul al XVIII-lea.
În jurul anului 1717, Johann Heinrich Schulze a folosit un amestec foarte senzitiv la lumină pentru a captura imagini ale unor litere decupate pe o sticlă. Totuși, nu a încercat să facă aceste rezultate permanente. În jurul anului 1800, Thomas Wedgwood a realizat prima încercare documentată de a captura imagini cu ajutorul camerei într-o formă permanentă, deși fără succes. Experimentele sale au produs fotograme detaliate, dar nici el, nici colaboratorul său, Humphry Davy , nu au găsit o metodă de fixare a acestor imagini.
În 1826, Nicéphore Niépce a reușit pentru prima dată să repare o imagine care a fost surprinsă cu o cameră, dar au fost necesare cel puțin opt ore sau chiar câteva zile de expunere în cameră și primele rezultate au fost foarte brute. Asociatul lui Niépce, Louis Daguerre, a dezvoltat ulterior procesul dagherotipiei, primul procedeu fotografic anunțat public și viabil din punct de vedere comercial. Dagherotipia, necesita doar câteva minute de expunere și producea imagini clare și detaliate. Pe 2 august 1839, Daguerre a prezentat detaliile procesului Camerei Pairilor din Paris, iar pe 19 august informațiile tehnice au fost făcute publice într-o reuniune a Academiei de Științe și a Academiei de Arte Frumoase, la Palatul Institutului. Ca recompensă pentru cedarea drepturilor invenției către public, Daguerre și moștenitorii lui Niépce au primit anuități generoase pe viață. În aceeași perioadă, în Londra, William Henry Fox Talbot își demonstra propriul proces fotografic bazat pe hârtie – calotipul, împreună cu tipărirea prin imprimare cu sare, însă fără aceeași vizibilitate publică. Inovațiile ulterioare au făcut fotografia mai accesibilă și versatilă. Materialele noi au redus timpul de expunere necesar camerei de la minute la secunde și, în cele din urmă, la o fracțiune de secundă. Noile medii fotografice au devenit mai economice, mai sensibile și mai convenabile. Din anii 1850, procesul de colodion cu plăci fotografice pe bază de sticlă a combinat calitatea înaltă a dagherotipiei cu posibilitatea de a realiza mai multe copii, specifică calotipului, și a fost utilizat timp de decenii. Filmele pe rolă au popularizat fotografia în rândul amatorilor, iar în a doua jumătate a secolului XX, progresele tehnologice au făcut posibilă realizarea fotografiilor color de către utilizatorii obișnuiți, alături de cele alb-negru.
Introducerea comercială a camerelor digitale electronice bazate pe computer în anii 1990 a revoluționat fotografia. De-a lungul primului deceniu al secolului XXI, metodele tradiționale foto-chimice pe bază pe film au devenit din ce în ce mai marginalizate pe măsură ce avantajele practice ale noii tehnologii au devenit tot mai evidente, iar calitatea imaginii camerelor digitale accesibile ca preț s-a îmbunătățit constant. Odată cu integrarea camerelor foto în smartphone-uri, fotografierea și publicarea instantanee a imaginilor online au devenit o practică obișnuită în viața de zi cu zi, răspândită în întreaga lume.
Etimologie Crearea cuvântului fotografie este atribuit în mod normal cu Sir John Herschel grecescul în anul 1839. Acesta este bazat pe termenul grecesc φῶς ( phōs ; genitiv phōtos ) care înseamnă „lumină” și cu termenul,γραφή ( graphê) care înseamnă „desen sau scriere”, împreună însemnând „desen de lumină”
Istoria timpurie a camerei miniatura| Principiul camerei obscure miniatura| Principiul unei casete camera obscura cu oglinda Un fenomen natural, cunoscut sub numele de camera obscura sau imagine cu orificiu, permite proiectarea unei imagini (răsturnate) printr-o deschidere mică pe o suprafață opusă. Se crede că acest principiu era cunoscut și utilizat încă din preistorie. Cele mai vechi mențiuni scrise despre camera obscură datează din secolul al IV-lea î.Hr., fiind consemnate în două locuri diferite: de Aristotel în Grecia și de Mozi în China. Se spune că Alhazen (sau Ibn al-Haytham) a fost primul care a construit efectiv o cameră obscură. Până în secolul al XVI-lea, aceasta a fost folosită în principal pentru studiul opticii și al astronomiei, mai ales pentru observarea eclipselor solare în siguranță, fără a afecta vederea. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, au fost aduse câteva îmbunătățiri tehnice: introducerea unei lentile biconvexe în deschidere (descrisă pentru prima dată de Gerolamo Cardano în 1550) și a unui diafragm care restrângea apertura (propus de Daniel Barbaro în 1568) au dus la obținerea unor imagini mai luminoase și mai clare.
În 1558, Giambattista della Porta a fost primul care a descris utilizarea camerei obscure ca ajutor pentru desen în cărțile sale influente și populare. Propunerea sa a fost adoptată pe scară largă de artiști, iar începând cu secolul al XVII-lea au devenit comune versiunile portabile ale camerei obscure—inițial sub formă de corturi, apoi sub formă de cutii.
Camera obscură de tip cutie a stat la baza aparatelor fotografice folosite în primele încercări de a capta imagini naturale pe materiale fotosensibile. Acesta a fost primul pas pe drumul descris de Walter Benjamin în lucrarea „Opera de artă în epoca reproducerii mecanice”.
Fiziognourmă miniatura| Fiziognorma lui Hans Lindholm de Gilles-Louis Chrétien Un fiziognotrace este un instrument conceput pentru a susține realizarea semi-automatizată a portretelor. A fost inventat în secolul al XVIII-lea și a fost abandonat odată cu descoperirea materialelor sensibile la lumină. A fost popular pentru câteva decenii. Persoana care pozase se așeza într-un cadru din lemn și se întorcea pe o parte pentru a pozeze. Un pantograf conectat la un creion producea o linie de contur pe o placă în câteva minute.
Camera lucida miniatura| Camera-lucida-schema O cameră lucida este un dispozitiv optic folosit ca ajutor pentru desen de către artiști. Camera lucida proiectează o imagine optică a subiectului vizualizat pe suprafața pe care artistul desenează. Artistul vede atât scena, cât și suprafața de desen simultan, asemeni unei duble expuneri fotografice. Aceasta permite artistului să reproducă punctele cheie ale scenei pe suprafața de desen, ajutând astfel la redarea corectă a perspectivei.
Materiale sensibile la lumină
Fixare Notă: În procesul descris aici, se menționează etapa de „fixare”. Aceasta este o etapă esențială atât în dezvoltarea negativelor, cât și în procesul de imprimare chimică. (Desigur, nu este necesară în imprimarea digitală.) În acest moment, toate materialele fotosensibile rămase sunt îndepărtate, astfel încât filmul sau fotografia imprimată să poată fi expuse la lumină fără ca imaginea să fie afectată în continuare.
Înainte de 1700: Materiale sensibile la lumină Ideea că lumina poate influența diferite materiale—de exemplu, bronzarea pielii la soare sau decolorarea textilelor—probabil era cunoscută încă din cele mai vechi timpuri. Gândul de a fixa imaginile reflectate în oglinzi sau de a crea imagini automat ar fi putut exista cu mult înainte ca fotografia să fie inventată.
Cu toate acestea, nu există înregistrări istorice care să sugereze idei asemănătoare fotografiei înainte de 1700, în ciuda faptului că materialele fotosensibile și camera obscură erau deja cunoscute.
În 1614, Angelo Sala a observat că lumina soarelui înnegrește azotatului de argint sub formă de pulbere și că o hârtie înfășurată în jurul acestuia timp de un an devine, de asemenea, neagră.
În 1694, Wilhelm Homberg a descris modul în care lumina întuneca anumite substanțe chimice.
1700 - 1802: cele mai vechi concepte și rezultate trecătoare ale fotogramelor
Scotoforele lui Schulze: cele mai vechi fotograme de scrisori trecătoare (circa 1717) În jurul anului 1717, The title page dated 1719 of a section (of a 1721 book) containing the original publication can be seen here . In the text Schulze claims he did the experiment two years earlier polimatul german Johann Heinrich Schulze a descoperit accidental că un amestec de cretă și acid azotic, în care fuseseră dizolvate particule de argint, se întuneca la expunerea la lumina soarelui. În timpul unor experimente, a observat că firele de ață plasate pe suprafața acestei substanțe lăsau linii vizibile după o perioadă de expunere la soare.
Ulterior, a aplicat șabloane cu texte pe sticlă și a obținut inscripții de un roșu închis, aproape violet, pe fondul albicios al substanței. Aceste imagini persistau până când recipientul era agitat sau expus în totalitate la lumină, moment în care dispăreau complet. Schulze a numit această substanță „Scotophors” și și-a publicat descoperirea în 1719. El credea că noua substanță ar putea fi folosită pentru a detecta prezența argintului în metale sau minerale și spera că alte experimente vor duce la aplicații practice. Procesul său seamănă cu tehnicile ulterioare de fotograme și este uneori considerat prima formă de fotografie.
Procesul de captare a imaginilor fictive al lui De la Roche (1760) Romanul de știință ficțiune timpuriu Giphantie (1760) al francezului Tiphaigne de la Roche descria un proces destul de similar cu fotografia (color), un proces care fixează imagini efemere formate de razele de lumină: „Ei acoperă o bucată de pânză cu acest material și o pun în fața obiectului de capturat. Primul efect al acestei pânze este similar celui al unui oglindă, dar datorită naturii sale vâscoase, pânza pregătită, spre deosebire de oglindă, păstrează o facsimilă a imaginii. Oglinda reprezintă imaginile fidel, dar nu păstrează niciuna; pânza noastră le reflectă nu mai puțin fidel, dar le păstrează pe toate. Această impresie a imaginii este instantanee. Pânza este apoi îndepărtată și depozitată într-un loc întunecat. O oră mai târziu, impresia este uscată și ai o imagine cu atât mai prețioasă, deoarece nici o artă nu poate imita veridicitatea ei. Astfel, de la Roche își imagina un proces care făcea uz de o substanță specială în combinație cu calitățile unei oglinzi, mai degrabă decât cu camera obscura. Locul întunecat în care pozele se uscau sugerează că el se gândea la sensibilitatea la lumină a materialului, dar atribuirea efectului era făcută naturii sale vâscoase.
Fixantul chimic uitat al lui Scheele (1777) În 1777, chimistul Carl Wilhelm Scheele studia clorura de argint care era mai sensibilă la lumină, și a descoperit că lumina o întuneca, descompunând-o în particule microscopice întunecate de argint metalic. De o utilitate mai mare, Scheele a descoperit că amoniacul dizolva clorura de argint, dar nu și particulele întunecate. Această descoperire ar fi putut fi folosită pentru a stabiliza sau „fixa” o imagine de cameră capturată cu clorură de argint, dar nu a fost preluată de primii experimentatori ai fotografiei.
Scheele a mai observat că lumina roșie nu avea un efect semnificativ asupra clorurii de argint, un fenomen care va fi aplicat ulterior în camerele de dezvoltare fotografice ca metodă de a vizualiza imprimările alb-negru fără a le afecta procesul de dezvoltare.
Deși Thomas Wedgwood s-a simțit inspirat de lucrările lui Scheele în general, se pare că a omis sau a uitat aceste experimente; el nu a găsit nicio metodă de a fixa imagini fotogramă și imagini de umbră pe care a reușit să le captureze în jurul anului 1800.
Elizabeth Fulhame și efectul luminii asupra sărurilor de argint (1794)