Din preistorie până în perioada contemporană istoria Franței poate fi divizată în numeroase perioade, cele mai multe în funcție de schimbările ce au avut loc, fie de regim politic, fie de dinastie.
Preistorie și antichitate thumb|left|200px|Vercingetorix în fața lui Cezar Prezența umană pe actualul teritoriu al Franței datează de încă acum 1.800.000 de ani. De-a lungul timpului s-au dezvoltat o serie de culturi, printre cele mai cunoscute fiind cea de la Lascaux, fiind datată la 15.000 ani î. Hr. Neoliticul apare cu 7000 ani î.Hr. iar la începutul Secolului al IX-lea î.Hr. în regiune apar galii, un trib de origine celtică.
Frontierele Franței moderne se suprapun aproape perfect cu cele ale vechiului teritoriu al Galiei, locuit de către gali. Galia a fost cucerită de către romani în Secolul I î.Hr., aici dezvoltându-se o cultură galo-romană prosperă,ce a adus Franței un patrimoniu important de cultură latină. Creștinismul a prins, de asemenea, rădăcini în secolele al II-lea și al III-lea d. Hr.
Evul Mediu timpuriu
Un secol mai târziu, frontiera estică a Galiei, de-a lungul Rinului, a fost străpunsă de triburi germanice, în principal de către Franci, populație de la care a derivat vechiul nume de Francia. Denumirea modernă, Franța, derivă din denumirea domeniului feudal al Capețienilor din jurul Parisului.
Cea mai mare parte din regiunile care formează Franța actuală, au fost aduse sub un conducător unic de către Clovis I în anul 507. Ulterior, regatul franc a cunoscut mai multe dezbinări sub dinastia Merovingiană.
Cea de-a doua dinastie francă (Dinastia Carolingiană) a urmat primei în secolul al VIII-lea, și a întărit considerabil regatul, transformându-l, în timp, într-un imperiu. După moartea lui Carol cel Mare Imperiul Franc este divizat în 3 entități statale: Francia Orientală, Francia Occidentală și, între ele, efemera Lotharingia. Partea orientală corespunde entității statale care a devenit mai târziu Germania, pe când cea occidentală corespunde Franței. Din anul 842, prin Jurămintele de la Strasbourg, datează prima atestare a folosirii a două limbi diferite de o parte și de alta a Rinului (germana și romana lingua, protofranceza). Descendenții lui Carol cel Mare, au condus Franța până în anul 987, când Hugo Capet, Duce de Franța și Conte de Paris, a fost ales drept rege al Franței și a fondat o nouă dinastie.
Perioada medievală
Descendeții celui din urmă, regii capețieni, au consolidat în mod progresiv statul regal francez, începând cu finele secolului X, fondând dinastiile Capet, Valois și Bourbon. Capețienii au condus Franța până în 1792, când Revoluția franceză a pus bazele unei republici, într-o perioadă de schimbări radicale începute pe 14 iulie 1789, o dată cu căderea Bastiliei.
thumb|right|200px|Ludovic al XIV-lea Prestigiul internațional al Franței a crescut spre sfârșitul secolului al XII-lea și pe parcursul secolului al XIII-lea, atingând apogeul în perioada cruciadelor, sub regele Ludovic cel Sfânt. În perioada lui Filip II August regele Franței își întinde autoritatea pe întreg teritoriul dintre Pirinei și Canalul Mânecii. Războiul de 100 de ani purtat împotriva Dinastiei Plantagenet, ce controla tronul Angliei, a umbrit imaginea Franței pe plan internațional, conflictul luând sfârșit la finele secolului al XV-lea cu victoria dinastiei Valois și a dus la consolidarea autorității regale, care a devenit incontestabilă în secolele următoare.
Renașterea și absolutismul Secolul al XVI-lea este marcat de dominația Spaniei, ce se unește cu domeniile Dinastiei Habsburgilor - conducători ai Sfântului Imperiu Romano-German. Această nouă putere intră, în repetate rânduri, în conflict cu regii Franței,înregisrându-se succese de o parte și de alta. Războaiele Religiilor marchează sfârșitul secolului al XVI-lea și, totodată, sfârșitul dinastiei Valois.
Abia cu venirea la tron a lui Henric al IV-lea și Ludovic al XIII-lea (cu ministrul său Richelieu), Franța a reușit să iasă din conul său de umbră (1648 și 1659). Perioada care a urmat a fost cea mai fastă din istoria acestei țări. De la regele Ludovic al XIV-lea la Napoleon Bonaparte (1659-1815), Franța a dominat scena internațională pe plan militar, diplomatic și cultural. Această perioadă este marcată și de debutul Imperiului Colonial Francez dar datorită nehotărârii regelui Ludovic al XV-lea Franța nu reușește să își impună supremația în anumite regiuni ale globului, în detrimentul Imperiului Britanic.
Revoluția și Primul Imperiu
Dificultățile financiare, refuzul reformelor și nerăbdarea poporului au condus la Revoluția Franceză (între 1789 și 1799). Acest episod naște, în primul rând, Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului și duce la promovarea idealurilor de libertate, egalitate și fraternitate. Monarhia absolutistă a luat, astfel, sfârșit, fiind înlocuită de una parlamentară pe 3-14 septembrie 1789, care, la rândul ei, a luat sfârșit pe 10 august 1792.
Prima Republică a luat ființă pe 21 septembrie 1792, prin editarea Constituției anului I, avînd la conducere un guvern revoluționar. Pe 22 august 1795 Constituția celui de-al III-lea an a instaurat Directoratul, înlocuit prin Constituția celui de-al VIII-lea an, 13 decembrie 1799 de către Consulat. Pe 18 mai 1804, în cel de-al XII-lea an al republicii, a luat ființă Primul Imperiu sub conducerea lui Napoleon I. Acesta, în urma campaniilor sale militare a reușit să controleze cea mai mare parte din Europa, fiindu-i însă consumată de războaiele purtate cu Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia. Episodul se încheie în anul 1815, odată cu revenirea pe tron a Burbonilor.
Restaurația franceză Spre deosebire de Marea Britanie, Franța nu avea să aibă evoluția organică fără intervenția violenței în evenimentele politice. Marea Britanie a evoluat gradual, treptat, spre rezolvarea problemelor în beneficiul unei mari părți din populație. În Franța aveau loc revoluții și insurecții, un ciclu de evoluție politică izbucnită la sfârșitul secolului XVIII care avea să se încheie definitive abia în 1871 prin Comuna din Paris și înfrângerea acesteia.
Istoricii susțin că Revoluția franceză s-a prelungit până în anii 1870-1880. În 1830 are loc o revoluție care pune capăt în sfârșit restaurației și Dinastiei de Bourbon (după tentativele eșuate din timpul Revoluției Franceze și domniei împăratului Napoleon). În 1848 începe o revoluție care pune capăt monarhiei mileniare și este instituită Republica a II-a urmând ca în 1852 să fie impus cel de-al doilea imperiu sub Napoleon al III-lea. În 1871 decade cel de-al doilea imperiu în urma înfrângerii Franței în războiul cu Prusia. Republica a III-a va rezistă 70 de ani până la începerea celui de-al doilea război mondial.
Domnia lui Ludovic al XVIII-lea (1814/1815-1824)
În prima parte a secolului al XIX-lea, după înlăturarea lui Napoleon în 1814, Bourbonii au revenit la tron prin Ludovic al XVIII-lea al Franței, fratele lui Ludovic al XVI-lea care a fost executat în 1793. Regele a oferit Franței o constituție-Charta Constituțională, o soluție de compromis între tendințele celor din exil și tendințele de a conserva situația existentă. Charta Constituțională se baza pe separarea puterilor în stat-un principiu modern ce stă la baza construcției statale moderne. Nu era însă o separare strictă. Puterea executivă era deținută de șeful statului și de guvern, puterea legislativă era deținută de un parlament bicameral, iar puterea judecătorească era deținută de sistemul juridic. Puterea executivă avea însă tangențe legislative.
Regele numea un guvern, iar guvernul răspundea în fața sa. În Franța anului 1814 era o monarhie constituțională, dar nu era un regim parlamentar pentru că guvernul nu avea răspundere în fața parlamentului care nu putea să demită un ministru sau un întreg guvern. Dacă guvernul era constrâns să demisioneze într-un anume context, demisiona alături de parlament. Doar regele era cel care putea să demită guvernul. Parlamentul nu putea decât să critice guvernul.
Parlamentul era împărțit în două camere: Camera Deputaților-aleși prin vot cenzitar; doar 100 000 de francezi puteau să voteze Camera Pairilor (cea superioară)-echivalentă cu Camera Lorzilor din Marea Britanie, ce avea atribuții similare Camerei Deputaților, dar era centrul vieții politice.
Charta Constituțională a preluat și o serie de drepturi ce au fost introduse de revoluție, inclusiv dreptul la libera exprimare care era însă restrânsă prin legi ulterioare. Proprietatea privată era considerată sacră și inviolabilă. Ce a fost confiscat și nu a fost vândut a fost retrocedat proprietarilor.
Deși catolicismul era considerat religia oficială de stat, în constituție era enunțată și libertatea religioasă. Charta Constituțională enunța că restaurația monarhică era un regim politic de compromis pentru a-și asigura niște baze solide în concepția regelui. Regele avea prerogative legislative și putea să emită ordonanțe regale.
În martie 1815, Napoleon revine la conducere timp de 100 de zile, însă după înfrângerea de la Waterloo din iunie 1815, acesta abdica și este exilat, iar Ludovic al XVIII-lea revine la tron și instaurează “Teroarea Albă” prin care 70 000 de funcționari suspectați că aveau legături cu Napoleon sau convingeri revoluționare au fost demiși. După semnarea celui de-al doilea tratat de la Paris, Franța a pierdut teritorii și a fost obligată să plătească despăgubiri. Prima grijă a guvernanților francezi a fost evacuarea trupelor străine. Au avut loc alegeri pe baza legii electorale care dă câștig de cauza celor care susțineau revenirea la vechiul regim. “Camera de negăsit” a fost dizolvată în 1816 de rege pentru a parcurge calea de mijloc.
În perioada Restaurației erau o serie de grupări: Partida de Mijloc-susținută de rege Gruparea ultraconservatorilor –condusă de Carol, Contele d’Artois, fratele regelui Gruparea liberalilor-nu foarte puternică, dar care va câștigă în privința forței numerice cu personalități importante ca Benjamin Constant Bonapartiștii-destui de mulți, însă înlăturați din funcțiile importante, dar care vor primi multe voturi constant Republicanii
Regele a chemat la guvernare oameni politici moderați, ca Ducele de Richelieu care avusese meritul de a restabili financiar Franța și de a elibera teritoriul național. A fost un apropiat al țarului Rusiei, Alexandru I, cu ajutorul căruia a alungat trupele străine.
În timp ce regele a păstrat statutul liberal, Carol, Contele d'Artois a patronat membri ultra-regaliști din parlament, cum ar fi Jules de Polignac , scriitorul François-René de Chateaubriand și Jean-Baptiste de Villèle . În mai multe rânduri, Contele și-a exprimat dezaprobarea privind numirea unor miniștri liberali de către fratele său și a amenințat că va părăsi țara. Regele se temea că tendințele ultra-regaliste ale fratelui său îi vor trimite din nou pe Bourboni în exil.
În 1820, asasinarea fiului Contelui d’Artois, Ducele de Berry, la opera din Paris de către un asasin solitar motivate politic , a lansat o polemică a politicii moderate în spațiul public. Regimul nu luase măsuri destule împotriva inamicilor. Asasinatul politic avea să ducă la schimbarea cursului politicii franceze.Această pierdere a devastat nu numai familia, ci a pus continuarea dinastiei Bourbon în pericol căci ducele Angoulême nu avea nici un copil. Parlamentul a dezbătut abolirea legii salice care a excludea femeile din succesiune. Cu toate acestea, văduvă ducelui de Berry, Caroline de Napoli-Sicilia,a devenit gravidă și a dat naștere unui fiu, Henry, Ducele de Bordeaux.
Ludovic al XVIII-lea a fost determinat să cedeze presiunii exercitate de partizanii fratelui său și l-a numit succesor la tron pe Contele d'Artois. În 1824, regele Ludovic al XVIII-lea a murit și a fost succedat de Contele d’ Artois, Carol al X-lea.
Domnia lui Carol al X-lea (1824-1830)