François Bayrou () este un om de stat francez, prim-ministru din 13 decembrie 2024 până în 9 septembrie 2025.
Profesor agregat de litere clasice, s-a angajat în politică alături de Jean Lecanuet și a obținut primul său mandat electiv în 1982, devenind consilier general. Ulterior, a fost ales deputat de Pyrénées-Atlantiques (1986), președinte al consiliului general (1992), deputat european (1999), apoi primar al orașului Pau (2014).
Între 1993 și 1997, în cadrul a trei guverne de dreapta (Balladur, Juppé I și Juppé II), a fost ministru al Educației Naționale.
A fost președintele Centrului Democraților Sociali (CDS) între 1994 și 1995, al formațiunii Forța Democrată (FD) între 1995 și 1998, al Uniunii pentru Democrație Franceză (UDF) între 1998 și 2007 și al Mișcării Democrate (MoDem) – pe care a fondat-o – din 2007 până în prezent. S-a ancorat treptat în centru, după ce fusese tradițional plasat în centru-dreapta.
De trei ori s-a prezentat la alegerile prezidențiale. A obținut locul al patrulea în 2002 cu 6,8 % din voturile exprimate, locul al treilea în 2007 cu 18,6 % și locul al cincilea în 2012 cu 9,1 %. În 2017, a renunțat la candidatură în favoarea susținerii lui Emmanuel Macron.
După ce Emmanuel Macron a devenit președinte al Republicii, l-a numit pe François Bayrou ministru al Justiției în primul guvern condus de Édouard Philippe. Însă, fiind implicat în afacerea privind asistenții parlamentari ai MoDem în Parlamentul European, nu a fost reconfirmat în funcție o lună mai târziu.
Emmanuel Macron l-a numit în 2020 în funcția de înalt comisar pentru planificare, apoi prim-ministru patru ani mai târziu, într-un context de criză politică, după alegerile legislative anticipate din 2024 și răsturnarea lui Michel Barnier. La fel ca predecesorul său, François Bayrou conduce un guvern minoritar (EPR-LR).
Pe 8 septembrie 2025, printr-o moțiune de cenzură, acesta a fost demis de la șefia executivului.
Biografie Origini François René Jean Lucien Bayrou s-a născut la 25 mai 1951 în Bordères (Basses-Pyrénées), într-o familie de agricultori. Are o soră, Lucienne, căsătorită Marot, oftalmolog în Pau, cu un an mai tânără decât el.
Tatăl său, Calixte (1909–1974), a fost primar al localității Bordères între 1947 și 1953. Tatăl său a fost primar în Bordères din 1947 până în 1953, din partea MRP, partid creștin-democrat care ulterior i-a retras sprijinul. François Bayrou avea să mărturisească: „Dacă tata ar fi știut că fiul său, care nici măcar nu era născut, avea să devină președintele aceluiași partid care l-a respins...”.
Mama sa, Emma, născută Sarthou (1918–2009), era originară din Serres-Morlaàs. François Bayrou afirmă: „Mama iubea politica politicianistă, tata marile probleme ale lumii și discursurile politice pe care le asculta la radio. Poate că am moștenit câte ceva de la amândoi.”.
Unchiul său patern, Lucien Bayrou (1883–1949), este considerat primul intelectual din familie: profesor, s-a prezentat la alegerile legislative din 1936 sub culorile mișcării Action française.
De origine din Béarn, François Bayrou vorbește fluent limba locală (béarnais) și militează pentru conservarea limbilor regionale.
Copilărie și școlarizare Pe la șapte-opt ani, François Bayrou suferă de bâlbâială, o tulburare pe care va învăța să o stăpânească de-a lungul anilor, în special datorită unor cursuri de artă dramatică.
După ce urmează școala primară în Bordères, obține în 1968 diploma de bacalaureat în litere clasice (franceză, latină, greacă) la liceul public din Nay-Bourdettes.
Își continuă studiile în clase pregătitoare literare (hypokhâgne și khâgne) la liceul Michel de Montaigne din Bordeaux, apoi la Universitatea Bordeaux-III, unde redactează în 1972 o disertație de master despre Le Mystère de la charité de Jeanne d’Arc de Charles Péguy. În 1974 obține agrégation-ul în litere clasice și predă apoi la Pau până în 1979.
Cu câteva zile înainte de examenul de agrégation, tatăl său moare căzând dintr-un car cu fân. François Bayrou își ajută mama la ferma familiei timp de zece ani, în paralel cu cariera de învățător. Renunță la învățământ în 1984.
Viață privată În 1971, se căsătorește cu Élisabeth Perlant, cunoscută sub numele de „Babeth”, profesoară de limbi clasice și profesoară de cateheză. Cuplul are șase copii: Hélène (1972), profesoară în clase pregătitoare literare; Marie (1973), absolventă a École polytechnique (promoția 1994); este căsătorită cu Jean-Laurent Donato, din aceeași promoție a École polytechnique și absolvent al École nationale supérieure des mines de Paris (promoția 1996); Dominique (1977), medic la Saint-Jean-de-Luz; Calixte (1982), medic veterinar și profesor-cercetător la Facultatea de Medicină Veterinară a Universității din Liège, Belgia; Agnès (1986), profesoară și doctor în științe politice; André (1988), fost elev al École normale supérieure, agrégé în litere clasice și doctor în literatură franceză.
Încă din copilărie, François Bayrou este un catolic practicant. În adolescență, își exprimă regretul față de dispariția liturghiei în limba latină. Împreună cu soția sa, frecventează încă de la început comunitatea Béatitudes din Nay. Cei șase copii primesc o educație creștină și sunt școlarizați în instituția Notre-Dame de Bétharram, unde soția sa predă o perioadă cateheză.
Trăiește între Paris, unde locuiește într-un apartament cu două camere, și Bordères, satul său natal, unde crește cai pursânge.
Parcurs politic Începuturi și ascensiune (1974-1993) François Bayrou nu participă la Mai 1968. La universitate, deși este abonat la Action française, este apropiat de mișcările non-violente, în special de comunitatea lui , și spune că se inspiră din Gandhi. În ciuda convingerilor sale religioase, nu se alătură Jeunesse étudiante chrétienne (Tineretul student creștin). Începând cu începutul anilor 1970, este membru al organizației Amitié Charles Péguy, pe care o citează ca reper intelectual.
Intră în politică în 1974, după ce obține agregarea în litere clasice, alăturându-se Centre démocrate (CD) condus de Jean Lecanuet, candidat la alegerile prezidențiale din 1965 împotriva generalului de Gaulle. Partidul devine în 1976 Centre des démocrates sociaux (CDS), iar François Bayrou este considerat drept „scribul” lui Lecanuet.
Între 1979 și 1981, este detașat la cabinetul lui Pierre Méhaignerie, ministru al Agriculturii în al treilea guvern Raymond Barre, unde este însărcinat cu misiuni și perceput ca „pana” acestuia.
În 1980 devine secretar național al CDS și redactor-șef al Démocratie moderne, ziarul mișcării.
Între 1981 și 1982, este însărcinat cu misiuni în cabinetul lui , președintele Senatului.
Reîncadrat în Ministerul Educației Naționale după alegerea socialistului François Mitterrand, este repartizat în februarie 1982 la colegiul Léon-Bérard din Saint-Palais (Pyrénées-Atlantiques), unde nu va preda, nefiindu-i propus niciun post. În martie, este ales consilier general al departamentului Pyrénées-Atlantiques, mandat pe care îl va păstra timp de douăzeci și șase de ani.
În 1984, este numit consilier al președintelui Parlamentului European, ; va ocupa această funcție până la alegerea sa în Adunarea Națională, doi ani mai târziu.
La alegerile legislative din 1986, este ales deputat de Pyrénées-Atlantiques cu sprijinul UDF, câștigând prin scrutin proporțional pe o listă de uniune cu neo-gaulliștii din RPR, alături de Jean Gougy și . În timpul coabitării care a urmat, este numit președinte al grupului permanent de luptă împotriva analfabetismului de către Philippe Séguin, ministru al Afacerilor Sociale și al Muncii. După revenirea la scrutinul majoritar uninominal în 1988, este, începând din acel moment și până în 2012, ales fără întrerupere în a 2-a circumscripție din Pyrénées-Atlantiques. În 1989, pierde alegerile municipale de la Pau în fața lui , lista sa obținând 48 % din voturi în turul al doilea.
În urma acestui scrutin și în perspectiva alegerilor europene, face parte dintr-un grup de doisprezece politicieni în jur de treizeci sau patruzeci de ani, figuri emergente ale centrului și dreptei, care cer reînnoirea aparatului politic al RPR și UDF, criticând dur figurile istorice ale acestor două mișcări, considerate învechite (Jacques Chirac, Valéry Giscard d'Estaing, Raymond Barre), și făcând apel la formarea unui nou mare partid unic de dreapta. Supranumiți „renovatorii”, aceștia se află atunci în prim-planul scenei mediatice în primăvara anului 1989. Alături de Bernard Bosson și Dominique Baudis, precum și de conducerea Centre des démocrates sociaux (CDS), François Bayrou decide, de asemenea, să sprijine la alegerile europene lista disidentă Le Centre pour l'Europe, condusă de Simone Veil, în opoziție cu lista de uniune RPR-UDF, condusă de fostul președinte al Republicii Valéry Giscard d'Estaing.
Divergențele ideologice, în special în ceea ce privește proiectul european și integrarea lor progresivă în echipele de conducere ale partidelor respective, pun rapid capăt experienței „renovatorilor”, iar François Bayrou nu se alătură „neo-renovatorilor” în 1990. Pe atunci ostil ideii unei „a treia forțe” din cauza sistemului de vot majoritar în două tururi, François Bayrou se opune constituirii listei disidente a lui Simone Veil la europene, precum și formării grupului UDC de către deputații CDS în urma legislativelor din 1988. Este atunci criticat de numeroși lideri ai CDS, pentru care partidul este dizolvat în vasta UDF: calificat drept „giscardian” de către aceștia, nu mai este invitat să ia cuvântul la congresele democraților-creștini. În 1991, este ales de Valéry Giscard d'Estaing pentru a fi secretar general al UDF.
Ministru al Educației Naționale (1993–1997) La 30 martie 1993, François Bayrou este numit ministru al Educației Naționale în guvernul de condus de Édouard Balladur. El propune o reformă a legii Falloux, vizând eliminarea plafonului ce limita posibilitatea colectivităților locale de a subvenționa investițiile instituțiilor de învățământ privat. La 13 ianuarie 1994, Consiliul Constituțional anulează articolul 2 al legii, golind-o astfel de o parte esențială din conținutul său. Pe 16 ianuarie, aproximativ 600.000 de persoane manifestă împotriva acestui proiect, pentru apărarea școlii laice. În fața unui val de manifestații, el susține, de asemenea, contractul de inserție profesională, cunoscut și sub denumirea de „Smic jeunes” (în ), abandonat în cele din urmă imediat după emisiunea televizată Demain les jeunes.
La 10 decembrie 1994, în timp ce lucrarea sa Henri IV, le Roi libre (în ) era un succes editorial, este ales președinte al CDS, funcție în care îl succede pe Pierre Méhaignerie, după ce fusese anterior vicepreședinte al formațiunii. Cu această ocazie, declară de la tribuna congresului: „De parcă doar genetica ar permite să intri în această familie!”, în timp ce pe primul rând al asistenței se aflau fiii lui Pierre Baudis (Dominique Baudis), Charles Bosson (Bernard Bosson), Noël Barrot () și Alexis Méhaignerie (Pierre Méhaignerie). Continuă să aibă dușmănii solide în interiorul propriului partid.
Cu câteva luni înainte de alegerile prezidențiale din 1995, se întâlnește în secret cu comisarul european Jacques Delors, considerat favorit pentru a deveni candidatul socialist (cu orientare social-democrată), pentru care Bayrou nutrește o simpatie profundă: această întrevedere are loc la scurt timp după alegerea sa ca președinte al CDS, formațiune formată din militanți fideli prim-ministrului Édouard Balladur, și el considerat candidat potențial. În cele din urmă, Bayrou nu îi promite lui Jacques Delors sprijinul din primul tur, ceea ce contribuie la decizia acestuia din urmă de a nu candida la alegeri. Îl susține astfel pe Édouard Balladur, făcând parte din comitetul său politic alături de Charles Pasqua, Nicolas Sarkozy și .