Proclamarea Republicii Franceze din a fost o proclamație adresată poporului Franței prin care se reinstaura forma de guvernare republicană, și se puneau bazele celei de a Treia Republici, după căderea celui de al Doilea Imperiu și înlăturarea de la putere a împăratului Napoleon al III-lea. A fost a patra revoluție franceză, după cea din 1789, cea din 1830 și cea din 1848.

Înfrânte de armata prusacă, trupele franceze au fost încercuite la Sedan, unde împăratul Napoleon al III-lea a capitulat la . A doua zi, vestea a ajuns la Paris, unde a provocat un șoc. Indecizia guvernului condus de împărăteasa regentă, și cea a , unde deputatul Adolphe Thiers și deputații republicani susțineau soluția unui guvern de uniune națională emanat din reprezentarea națională aleasă, au dat naștere unei revolte populare.

În după-amiaza zilei de , , sediul Corpului Legislativ, a fost invadat. Deputații republicani Léon Gambetta și au anunțat căderea regimului și au condus mulțimea la , unde a fost proclamată a Treia Republică, în timp ce împărăteasa a fugit și a părăsit Palatul Tuileries. S-a format un , sub președinția generalului Trochu, care a fost însărcinat cu continuarea războiului împotriva Prusiei.

Proclamarea Republicii nu a adus însă stabilitate. Guvernul nu a rezistat și semnării armistițiului din . După insurecția Comunei din Paris și victoria monarhiștilor în , noul regim părea slăbit.

Evenimentul fondator din a rămas relativ șters din memoria colectivă. Rareori celebrat de guvernele republicane, cărțile de istorie îi acordă cel mai adesea doar un loc restrâns în abundenta istoriografie a celei de a Treia Republici, și doar puține lucrări îi sunt dedicate în întregime. se remarcă față de alte episoade revoluționare prin absența victimelor și a , până în punctul în care unii istorici refuză să o numească revoluție.

Context

Tensiunile cu Prusia și declararea războiului În , al Doilea Imperiu părea mai puternic ca niciodată. În , francezii au aprobat covârșitor reformele liberale întreprinse de Napoleon al III-lea, cu peste de voturi „Da”.. Pe , șeful statului major al împăratului, , declara: „În nicio altă epocă, păstrarea păcii în Europa nu a fost mai sigură.” Totuși, tensiunile cu Prusia s-au reaprins când prințul Leopold de Hohenzollern a devenit la candidat la , care rămăsese vacant timp de doi ani.. Anunțată la Paris pe , candidatura prințului Hohenzollern și-a produs efectul: întrucât acesta era văr cu regele Prusiei, Wilhelm I, Franța nu putea accepta ceea ce părea să semenea cu o încercuire similară cu cea din vremea lui Carol Quintul. Pe , de la tribuna , ministrul afacerilor externe, , a emis un ultimatum Prusiei. Deputații, și în curând și presa și opinia publică, i-au aprobat poziția. Războiul părea inevitabil. alt=Gravură de presă cu un deputat vorbind la tribună, cu brațul întins|left|thumb|upright|Adolphe Thiers, la tribună, își exprimă refuzul de a declara război Prusiei. Prințul de Hohenzollern și-a retras candidatura la , dar aceasta nu a atenuat tensiunile. Cu sprijinul împărătesei Eugénie, deputații ultrabonapartiști, adversari ai regimului liberal și ai păcii apărate de Émile Ollivier, au făcut presiuni pentru ca Franța să ceară regelui Prusiei un angajament scris de renunțare definitivă și garanții pentru viitor. Acesta din urmă a confirmat renunțarea vărului său la candidatură, fără însă a se supune altor solicitări din partea francezilor..

Pentru cancelarul Bismarck, perspectiva unui război împotriva Franței părea cea mai bună modalitate de a definitiva unificarea Germaniei. El a acționat cu viclenie și a transcris în depeșa de la Ems o versiune disprețuitoare a răspunsului politicos al regelui Wilhelm I. Aceasta a fost apoi percepută ca o insultă de către opinia publică franceză, care s-a inflamat. Deși ambii erau în favoarea păcii și a organizării unui congres pentru soluționarea disputei franco-prusace, Napoleon al III-lea și Émile Ollivier s-au lăsat atrași în război..

Doar puține voci s-au opus. La tribuna , deputatul Adolphe Thiers a reproșat guvernului că „se agită pe o chestiune sensibilă”, deși obținuse satisfacție pe fond. Discursul său a fost constant întrerupt de huiduieli și insulte, ca și cel al republicanului Léon Gambetta, care și el a condamnat refuzul guvernului de a prezenta documente care să dovedească faptul că spunea adevărul atunci când susținea că țara fusese insultată. Creditele militare au fost în cele din urmă votate, iar declarația de război a fost transmisă Prusiei pe .

Înfrângerea de la Sedan și capturarea lui Napoleon al III-lea alt=Pictură ilustrându-l pe împărat pe cal pe un câmp de bătălie unde zac soldați morți|thumb|Napoleon al III-lea la bătălia de la Sedan, pictură a germanului . Mai puțin pregătită decât armata prusacă și inferioară numeric, armata franceză a suferit o înfrângere grea.. Pe , șeful Statului Major General prusac, Helmuth von Moltke, a ordonat trupelor sale să treacă granița. Francezii, învinși șase zile mai târziu la , au fost nevoiți să se retragă. Vestea acestei înfrângeri a fost primită la Paris cu șoc și furie. Pe , o mulțime amenințătoare s-a adunat în fața , dar majoritatea republicanilor, care încă credeau într-o revenire a armatei, au refuzat să declanșeze o revoluție care ar fi echivalat cu o trădare a armatei și care ar fi zdrobit unitatea națională. Mai multe tentative insurecționale au eșuat din cauza lipsei de sprijin din partea populației, inclusiv cea a lui la Marsilia pe și cea a de la Paris din . Înfrângerea armatei franceze i-a fost imputată lui , care a fost obligat să demisioneze.

Deputații au respins propunerea republicanului de a numi un comitet de cincisprezece membri într-un fel de guvern de unitune națională însărcinat cu respingerea invaziei. Împărăteasa Eugenie, care a preluat regența, l-a numit șef al guvernului pe bonapartistul autoritar , conte de . Și în provincie, primele înfrângeri franceze au provocat reacții de surpriză, dezamăgire și chiar furie. Grupările de au încercat să profite de situație, atacurile lor fiind îndreptate împotriva primăriilor, seminariilor și caselor iezuite. Sunt relatate incidente la Marsilia, Toulon, Montpellier, Nîmes, Mâcon, Beaune, Limoges, Bordeaux și Périgueux, în timp ce la Lyon, unele grupuri au luat în considerare secesiunea față de Imperiu și organizarea .. Marea majoritate a francezilor și-au păstrat însă încrederea în împărat.

Mareșalul Bazaine, comandantul suprem al , a fost înconjurat la Metz pe cu jumătate din trupele franceze. Împăratul s-a gândit să se retragă la Paris, dar, sub presiunea împărătesei și a ministrului de război, care se temeau că o astfel de decizie ar provoca o revoltă populară, Napoleon al III-lea a mers în ajutorul lui Bazaine cu comandată de mareșalul Mac Mahon.. Trupele acestuia au fost însă și ele încercuite la Sedan. Încercările de a ieși din încercuire au eșuat, iar împăratul a capitulat pe .

Desfășurarea (–)

Din după-amiaza zilei de până în noaptea de

Anunțul înfrângerii și întâlnirea miniștrilor alt=Vue aérienne en peinture.|thumb|left|Palatul Tuileries în . În după-amiaza zilei de , ministrul de Interne, , s-a dus să se întâlnească cu împărăteasa la Palatul Tuileries pentru a o informa despre numeroasele telegrame de la primari și subprefecți care raportau trecerea soldaților francezi în retragere dezordonată prin mai multe localități din nordul și estul Franței. În galeriile palatului, el s-a întâlnit cu directorul Telegrafului, care ducea o depeșă în care Napoleon al III-lea o anunța pe soția sa că a căzut prizonier și a fost înfrânt la Sedan. Henri Chevreau a dus depeșa împărătesei, care a hotărât să convoace imediat o ședință a guvernului.

alt=Portret fotografic al unui bărbat stând în picioare|thumb|upright|, președintele . Adunați în jurul împărătesei la orele 18:00, miniștrii au evaluat dezastrul, dar nu au luat nicio hotărâre cu privire la acțiunile care trebuia să fie întreprinse. S-a luat în discuție instalarea împărătesei și a unei delegații guvernamentale într-un oraș de provincie, dar ideea nu a fost reținută, de teamă că populația pariziană ar percepe-o ca pe o trădare în momentul în care armata prusacă mărșăluia asupra capitalei. Similar, președintele , a cărui funcție îi permitea să participe la Consiliu cu vot consultativ, a profitat de o suspendare a sesiunii pentru a-i prezenta lui Eugénie ideea transferului puterii executive către o comisie aleasă de deputați, ceea ce, potrivit lui, ar permite evitarea unei revoluții și satisfacerea populației prin înlăturarea celor responsabili de înfrângere. Împărăteasa a refuzat și această propunere. Toți miniștrii, au acceptat, cu susținerea lui Eugène Schneider, să nu convoace Corpul Legislativ până a doua zi la prânz, adică după o nouă ședință a guvernului stabilită pentru orele 8 dimineața. S-a conventi și asupra unei proclamații către parizieni, care anunța înfrângerea, ce fusese redactată în grabă de ministrul agriculturii și comerțului, .

alt=Portret al unui bărbat cu început de chelie, cu barbișon și decorații militare|thumb|left|upright|Generalul Trochu, guvernator militar al Parisului. Eseistul explică indecizia împărătesei prin faptul că ea nu putea hotărî nimic înainte de a cunoaște intențiile generalului Trochu, guvernator militar al Parisului, care refuzase să meargă la palat în acea seară, în ciuda insistențelor ministrului de interne, . Pentru mulți bonapartiști, acest refuz era o dovadă de trădare din partea guvernatorului. Aceștia l-au acuzat că se înțelesese dinainte cu republicanii pentru a dărâma regimul, dar atitudinea lui Trochu era cauzată mai degrabă, potrivit lui Pierre Cornut-Gentille, de neîncrederea pe care împărăteasa și ministrul de război o arătaseră constant față de el încă de când a fost numit în funcție. Pentru istoricul , generalul Trochu „nu-și dorea nici să-și compromită popularitatea legându-se de regentă în mijlocul prăbușirii generale și a preferat să pară ca un salvator la momentul potrivit”. Guvernatorul militar al Capitalei și colegii lui au lucrat o parte din seară și din noapte la măsurile care trebuiau luate pentru accelerarea lucrărilor la structurile defensive ale Capitalei..

Întâlnirea dintre Adolphe Thiers și deputații republicani alt=Photographie montrant une vue d'ensemble du bâtiment depuis la Seine.|miniatura| sub al Doilea Imperiu Vestea înfrângerii francezilor a fost adusă la , unde se afla , chiar în momentul în care împărăteasa primea telegrama de la Napoleon al III-lea. Mulți deputați s-au înghesuit în jurul lui Adolphe Thiers: deși cu câteva săptămâni mai devreme fusese criticat pentru angajamentul său pacifist, el părea atunci în ochii multora ca omul providențial. Un grup de deputați republicani, compus din , , Léon Gambetta, și , l-au luat deoparte pentru a-i explica proiectul lor: acela de a-i încredința lui Thiers șefia unui „comitet provizoriu de apărare națională” care ar fi reunit deputați din diferite familii politice, cu excepția bonapartiștilor.” Potrivit acestora, după rușinoasa capitulare, regenta și guvernul nu aveau altă opțiune decât să părăsească puterea și doar o personalitate precum Thiers avea șanse să ralieze țara în jurul numelui său. Pentru Adolphe Thiers, nu exista altă cale de ieșire decât semnarea unei păci nefavorabile cu Prusia: deși era de acord cu ideea unui guvern extins care să ducă la căderea împăratului, el a refuzat să facă parte din acesta pentru că nu era dispus să suporte consecințele unui război pe care făcuse tot posibilul să-l preîntâmpine. Procedând astfel, Thiers insista ca nici el, și nici republicanii să nu își asume responsabilitatea.

alt=Portret în gravură cu un militar vârstnic|thumb|left|upright|Ministrul de război , conte de Palikao.