Martine Aubry (născută Delors; ) o înaltă funcționară și politiciană franceză.
Fiica omului politic Jacques Delors, a devenit administratoare civilă după studii la ENA. A aderat la Partidul Socialist (PS) în 1974 și a lucrat în mai multe cabinete ministeriale după venirea stângii la putere în 1981.
A fost ministră a Muncii, Ocupării Forței de Muncă și Formării Profesionale între 1991 și 1993, apoi ministră a Ocupării Forței de Muncă și Solidarității între 1997 și 2000. În această calitate, în guvernul Jospin, a pus în aplicare reforma săptămânii de lucru de 35 de ore, a instituit asigurarea universală de sănătate (CMU) și a lansat programul de locuri de muncă pentru tineri.
Stabilită în Nord, a fost prim-adjunctă a primarului orașului Lille începând din 1995, primăriță a acestui oraș începând din 2001 și președintă a comunității urbane între 2008 și 2014. A fost aleasă deputată a celei de-a 5-a circumscripții din Nord în 1997, dar a demisionat pentru a face parte din guvern; a eșuat în tentativa de a redeveni deputată în 2002.
La congresul de la Reims din 2008, a fost aleasă la limită prim-secretar al Partidului Socialist, în fața lui Ségolène Royal, devenind prima femeie care a exercitat această funcție. În perspectiva alegerilor prezidențiale din 2012, s-a prezentat la alegerile primare cetățenești din 2011, pe care le-a pierdut în turul al doilea în fața lui François Hollande. După ce acesta a ajuns președinte al Republicii, ea a părăsit conducerea Partidului Socialist.
A fost constant realesă primar al orașului Lille, înainte să-și anunțe demisia în 2025, după douăzeci și patru de ani de mandat.
Situația personală
Origini Născută la 8 august 1950 în arondismentul 17 din Paris, Martine Louise Marie Delors a fost fiica lui Jacques Delors (1925-2023), ai cărui părinți proveneau din Corrèze și Cantal, el fiind ministru al Finanțelor între 1981 și 1985 și președinte al Comisiei Europene între 1985 și 1995., și a lui Marie Lephaille (1923-2020)., a cărei familie provenea din Soule (Țara Bascilor)...
Martine Aubry are un frate mai mic, Jean-Paul Delors (1953–1982), jurnalist, decedat din cauza unei leucemii la vârsta de 29 de ani.
Formare Școlită în învățământul privat catolic, apoi în cel public, la liceul Notre-Dame-des-Oiseaux și la liceul Paul-Valéry din ParisPaul Valery - Histoires et mémoire d'une communauté scolaire 1957- 2001, Livre du jubilé., ea intenționa mai întâi să susțină concursul pentru postul de secretară la Banca Franței, înainte de a obține o diplomă de licență în științe economice la Universitatea Paris II Panthéon-AssasDétail du parcours académique sur le site de L'Expansion. și un certificat al Institutului de științe sociale ale munciiActufinance.. De asemenea, a absolvit Științe Politice Paris în 1972.
A fost elevă la Școala Națională de Administrație între 1973 și 1975 și a făcut astfel parte din promoția Léon Blum.
Carieră profesională Ea a absolvit ENA și a devenit administrator civil la Ministerul Muncii. La fel ca tatăl ei, a fost membră a sindicatului Confederația Franceză Democrată a Muncii (CFDT) și a predat la ENA în 1978. Între 1980 și 1981 a fost detașată la Consiliul de Stat.
După alegerea lui François Mitterrand ca președinte al Republicii în 1981, ea a ocupat diverse funcții în ministerele Muncii și Afacerilor Sociale.
Fiind directoare adjunctă a cabinetului lui Jean Auroux, a participat la redactarea legilor Auroux, care reglementau relațiile în lumea muncii și care i-au adus de atunci o reputație de femeie competentă.
Ulterior, fiind însărcinată cu o misiune pe lângă ministrul Afacerilor Sociale și Solidarității Naționale, Pierre Bérégovoy, apoi directoare a relațiilor de muncă la Ministerul Muncii, Ocupării Forței de Muncă și Formării Profesionale, ea și-a păstrat funcțiile după victoria dreptei la alegerile legislative din 1986: Philippe Séguin a menținut-o în postul său timp de un an și jumătate, în ciuda reticențelor RPR.
Ulterior, a fost numită maestru al cererilor (maître des requêtes) pe tură externă la Consiliul de Stat.
Între 1989 și 1991, ea a lucrat în cadrul grupului industrial metalurgic Pechiney și a devenit directoarea adjunctă a industrialului Jean Gandois, viitor președinte al CNPF, cu care a legat o prietenie et Corinne Lhaik, « Une femme ambitieuse », L'Express, 28 août 1997.. Fiind însărcinată cu sectorul nuclear« Une spécialiste du social à la tête du nucléaire de Pechiney », Le Parisien, 12 janvier 1989., a participat la deschiderea unei uzine la Dunkerque și la închiderea uzinei de aluminiu de la Noguères (Pyrénées-Atlantiques) et Corinne Lhaik, « Une femme ambitieuse », L'Express, 28 août 1997..
Viața privată La 6 octombrie 1973, Martine Delors l-a luat de soț pe Xavier Aubry, expert contabil și auditor financiar, pe care l-a cunoscut la Sciences Po Paris în 1970. Acesta a devenit președintele tribunalului comercial din Versailles și ulterior unul dintre liderii firmei PricewaterhouseCoopers. Împreună au o fiică, Clémentine, născută în 1978, care a fost administratoare a auditoriumului Muzeului Luvru și apoi a teatrului Bouffes-du-Nord. Aceasta este căsătorită cu Édouard Fouré Caul-Futy, musicolog, cu care are doi copii.
La 20 martie 2004, ea s-a căsătorit cu avocatul lillois Jean-Louis Brochen« Fiche biographique de : Madame Martine Aubry » , Les Échos, 2008.« Fiche biographique de : Madame Martine Aubry » , Les Échos, 2008.., decan al Baroului din Lille și adjunct al primarului responsabil cu Cultura în oraș. Ea continuă să folosească, în plan profesional, numele primului său soț.
Carieră politică
Membru al guvernelor Cresson, Bérégovoy și Jospin
Ministru al Muncii (1991-1993) stanga|miniatura| Martine Aubry în 1993. La 15 mai 1991, fiind atunci necunoscută publicului larg, ea a fost numită ministru al Muncii, al Ocupării Forței de Muncă și al Formării Profesionale de către Édith Cresson. Reconfirmată în această funcție în guvernul condus de Pierre Bérégovoy, care s-a încheiat la 29 martie 1993, Martine Aubry nu a reușit să oprească creșterea șomajului« Les sept vies de Martine Aubry » , , 11 mars 2010..
În urma victoriei dreptei la alegerile legislative din 1993, ea a creat Fundația „Acționați împotriva excluziunii” (Face), care avea ca scop facilitarea integrării prin muncă. Ea și-a folosit atunci relațiile cu marii patroni și a reușit să strângă 45 de milioane de franci în zece zile, ceea ce a permis lansarea fundației sale la 5 octombrie 1993. Această apropiere de mediul patronal i-a atras critici. Ea a părăsit președinția Face în 1997, după realizarea a 800 de reintegrări, conform cifrelor fundației.
Ministru al Muncii și Solidarității (1997-2000) La alegerile legislative din 1997, care au adus victoria stângii plurale, ea a fost aleasă deputat în cea de-a cincea circumscripție din Nord. Noul prim-ministru, Lionel Jospin, a numit-o trei zile mai târziu ministru al Muncii și Solidarității, ocupând poziția de „numărul doi” în guvern din punct de vedere protocolar.. Popularitatea ei a atins atunci aproximativ 60%, apropiindu-se de cea a șefului guvernului..
Martine Aubry a lansat programul emplois-jeunes încă din 1997« Loi no 97-940 du 16 octobre 1997 relative au développement d'activités pour l'emploi des jeunes », .. Pentru a combate șomajul, ea a contribuit la implementarea săptămânii de lucru de 35 de ore (plătite ca 39). Această măsură, criticată de opoziție și de o mare parte a patronatului, a stârnit numeroase dezbateri. O primă lege, adoptată la 13 iunie 1998, a stabilit principiile generale și s-a bazat pe voluntariatul partenerilor sociali. O a doua lege, votată în ianuarie 2000, a definit regulile de aplicare. Martine Aubry a primit atunci supranumele de „doamna celor 35 de ore”, deși la început a fost reticentă față de această măsură, propusă de Dominique Strauss-Kahn« Le PS et les , un héritage contesté », Le Monde, 4 janvier 2011.. Astfel, în 1991, ea declara că nu crede „că o măsură generală de reducere a timpului de muncă ar crea locuri de muncă”. Astăzi, afirmă că „și le asumă în totalitate, inclusiv greșelile”. Adoptarea acestor legi a provocat demisia lui Jean Gandois din fruntea CNPF, acesta fiind criticat pentru modul în care a gestionat negocierile cu guvernul. Începând din acel moment, relațiile dintre Martine Aubry și patronat au devenit tensionate.
Ea a introdus, de asemenea, legea privind combaterea excluziunii sociale în 1998Loi -657 du 29 juillet 1998 d'orientation relative à la lutte contre les exclusions, legifrance.gouv.fr. și asigurarea medicală universală (CMU) în anul 2000. Tot în acel an, a pus bazele Alocației personalizate de autonomie (APA) pentru persoanele vârstnice dependente. În plus, a reușit să elimine deficitul sistemului de Securitate Socială.
Având relații bune cu Partidul Comunist Francez și cu Verzii« Jospin et la bande des quatre », L'Express, 4 avril 2002., s-a înțeles însă destul de rău cu secretara generală a CFDT, Nicole Notat« Portrait d'une femme libre » , , 22 janvier 2007.. Descrisă ca fiind dură și exigentă, a explicat că „spune lucrurilor pe nume” și că este „mult mai puțin dură decât mulți oameni din politică”. A creat, de asemenea, „dejúnurile femeilor din echipa Jospin”, alături de celelalte ministre din guvern.
Prim-vicepreședinte, apoi primar al orașului Lille
Înființare alături de Pierre Mauroy (1995-2001) Deși deținuse doar responsabilități ministeriale și refuzase să candideze la alegerile legislative din 1993 și la cele europene din 1994, fostul prim-ministru socialist Pierre Mauroy, preocupat să-și extindă electoratul către alegătorii centriști, i-a propus să devinăs prima sa adjunctă la primăria din Lille, după alegerile municipale din 1995, și apoi să-i succeadă șase ani mai târziu. Ea a acceptat această propunere. Considerată o „parașutată”, integrarea sa la Lille a fost dificilă.
Un început complicat ca primar (2001-2008) La 18 octombrie 2000, ea a demisionat din funcțiile ministeriale pentru a se consacra campaniei pentru alegerile municipale din 2001 la Lille.. Atribuțiile sale ministeriale i-au revenit lui Élisabeth Guigou« Suite au départ annoncé de Martine Aubry, Lionel Jospin a renouvelé son équipe », L'Humanité, 19 octobre 2000.. Această plecare din guvern a surprins, întrucât cele 35 de ore de muncă nu intraseră încă în aplicare, printre altele, în spitale. Presa a subliniat că a plecat în momentul în care era în continuare foarte populară în rândul opiniei publice și i-a atribuit ambiții naționale.. Martine Aubry și-a justificat decizia astfel: „Când faci politică, este bine să ai ocazia, așa cum a fost cazul meu, să iei decizii la scara întregii țări, dar este de asemenea important să te întorci pe teren [...]. În spatele problemelor există chipuri.”
alt=|miniatura|Fostul prim-ministru Pierre Mauroy, căruia i-a succedat Martine Aubry ca primar al orașului Lille în 2001. La scrutin, marcat de o absență foarte mare (53%), lista pe care o conducea a reunit 34,5% la primul tur, apoi 49,6% la al doilea tur, în contextul unei triangulare care o opunea listelor conduse de Christian Decocq (RPR, 37,5%) și Philippe Bernard (FN, 12,9%). Acest rezultat este considerat dezamăgitor în raport cu dinamismul campaniei sale, cu sondajele care îi acordau scoruri neegalate până atunci de Pierre Mauroy și cu ancorarea puternică a Lille în stânga... Ea este aleasă primar de către consiliul municipal al orașului Lille pe 25 martie 2001, devenind prima femeie aleasă la conducerea orașului..