Michel Leiris()Arhivele digitalizate ale stării civile din Paris, act de naștere nr. 16/473/1901, cu mențiune marginală a decesului. a fost un scriitor, poet, etnolog și critic de artă francez.
Biografie Michel Leiris s-a născut într-o familie burgheză cultivată, care locuia pe strada Auteuil nr. 41, în arondismentul 16 din Paris. Deși era atras de artă și de scris, familia sa l-a îndrumat împotriva voinței sale spre studii de chimie. După 1918, a frecventat cercurile artistice, în special pe cele suprarealiste, până în 1929. S-a împrietenit cu figuri marcante precum Max Jacob, André Masson, Picasso ș.a. Opera sa a avut o influență importantă asupra cercetărilor etnografice și etnologice.
În 1935, în lucrarea L'Âge d'homme, Leiris se descria astfel:
Bunicul patern al lui Michel Leiris, Jacques Eugène Leiris (1819–1893), funcționar comercial, a participat la evenimentele din iunie 1848.
Mama sa, Marie-Madeleine, născută Caubet (1865–1956), catolică ferventă, a urmat cursurile Universității Sorbona, vorbea fluent limba engleză, dar nu a exercitat nicio funcție remunerată.
Tatăl său, Eugène Leiris (1855–1921), a început să muncească de la vârsta de paisprezece ani. A fost agent de bursă al lui Eugène Roussel (1833–1894), apoi al succesorului acestuia, Jacques Sargenton, al cărui casier de titluri a fost, devenind ulterior mandatarul său. Stabilit pe cont propriu în jurul anului 1910, a devenit omul de afaceri al lui Raymond Roussel (fiul lui Eugène Roussel și scriitor admirat profund de Leiris). Eugène Leiris a decedat la 16 noiembrie 1921, în urma unei operații la prostată. Max Jacob, retras la sfârșitul lunii iunie 1921 în mănăstirea benedictină din Saint-Benoît-sur-Loire, i-a trimis la 18 noiembrie 1921 condoleanțe lui Michel Leiris. Aceasta a fost prima dintre scrisorile pe care i le-a adresat (două pe lună) în următorii doi ani. Cele șaizeci și șase de scrisori, dintre care cincizeci și două datate între noiembrie 1921 și decembrie 1923, păstrate de Leiris, au fost publicate.
Eugène și Marie Leiris, care pierduseră o fiică, Madeleine, au crescut patru copii: trei fii – Jacques (1896–1982), Pierre (1897–1975), ale căror două fiice, François și Henri, au murit în luptă în noiembrie 1944 – și Michel, precum și pe nepoata lor Juliette (1888–1992), nașa lui Michel. Pentru el, aceasta a fost o soră mai mare, o a doua mamă, dar și, datorită memoriei sale excelente, cea care l-a ajutat să verifice exactitatea amintirilor din copilărie. Juliette s-a căsătorit la 2 iunie 1910 cu Gustave Jannet (1883–1935). Cuplul s-a mutat la Paris, în apropierea familiei Leiris, ceea ce i-a permis lui Michel să continue să-și vadă sora zilnic.
Michel Leiris s-a căsătorit în 1926 cu Louise Godon (1902–1988), cunoscută sub numele de Zette, fiica „naturală” a lui Lucie Godon (1882–1945), care a pretins că era sora sa. Lucie a mai avut trei surori: Jeanne (1886–1973), Berthe (1893–1984), care s-a căsătorit în 1925 cu pictorul Élie Lascaux, și Germaine (1896–1918). a trăit cu Lucie Godon începând din 1904 și s-a căsătorit cu ea în 1919. Astfel, Michel Leiris a devenit ginerele influentului negustor de artă, responsabil de carierele unor artiști precum Picasso, prieten cu Max Jacob, Georges Braque, Juan Gris și teoretician al cubismului. În cercul Kahnweiler frecventau regulat André Masson și prietenii săi, criticul de artă (1884–1954), Élie Lascaux, și soțul ei André Beaudin, sculptorul Jacques Lipchitz, muzicianul Erik Satie, dramaturgul Armand Salacrou și soția acestuia, Lucienne, precum și scriitorii și poeții Antonin Artaud, (1883–1954), André Malraux și soția sa Clara.
Studii Părinții lui Michel Leiris s-au stabilit, în 1904, pe strada Michel-Ange nr. 8, într-un cartier din Auteuil. Între 1906 și 1909, Michel a frecventat, până inclusiv în clasa a noua, școala mixtă privată de pe strada Michel-Ange.
În octombrie 1909, a fost înscris la cursul Kayser-Charavay, de pe avenue Montespan, pe care l-a urmat timp de un an școlar. În octombrie 1910, s-a aflat în clasa a șaptea, iar în anul următor în clasa a șasea, la cursul Daguesseau, condus de abatele Llobet, pe strada Boileau.
Apoi, în octombrie 1912, a fost admis la liceul Janson-de-Sailly, unde a urmat cursurile clasei a cincea. În iulie 1914, a terminat clasa a patra, obținând premiul al doilea la limba franceză și premiul întâi la recitare. În iulie 1916, la finalul clasei a zecea, a primit premiile întâi la compoziție franceză și exerciții latine, însă, din motive disciplinare, a fost obligat să părăsească liceul Janson-de-Sailly. Familia sa l-a ferit de știrile legate de Primul Război Mondial.
În octombrie 1916, a fost înscris la școala Vidal de pe strada Passy, unde a urmat cursurile clasei a unsprezecea. În iulie 1917, a obținut prima parte a bacalaureatului (secția latină-limbi), cu indulgența comisiei. În octombrie 1917, s-a întors la cursul Kayser-Charavay pentru a urma clasa de filosofie. A eșuat, în iulie 1918, la a doua parte a bacalaureatului. În vara anului 1918, familia Leiris s-a mutat pe strada Mignet nr. 2, în arondismentul 16 din Paris. Michel a urmat cursuri de filosofie într-o școală privată, „școala Descartes”. A susținut din nou, la 28 octombrie 1918, a doua parte a bacalaureatului (filosofie), pe care a obținut-o „cu greu”, după cum mărturisea el însuși. În acea perioadă a descoperit jazzul, whisky-ul, cabaretele din Montmartre și cântărețele americane de culoare, precum Bricktop, stabilite la Paris după război.
Din 1919 până la Al Doilea Război Mondial În 1919, Michel Leiris, ducând o viață instabilă („de bâton de chaise”), a încercat să obțină un loc de muncă stabil. După două tentative ca angajat comercial la magazinele Peter Robinson și la comisionarul Max Rosambert, a renunțat foarte repede. În august, a început o relație care a durat patru ani cu cea pe care o numea în jurnalul său Daisy S. și, douăzeci de ani mai târziu, „Kay” în L’Âge d’homme.
În toamna anului 1920 s-a pregătit pentru examenul de admitere la Institutul de Chimie. În februarie 1921, i-a cunoscut pe Max Jacob, Maurice Ravel, Erik Satie și Georges Henri Rivière. La 15 decembrie 1921 și-a început serviciul militar la fortul din Aubervilliers, apoi la Institutul Pasteur, unde și-a încheiat cei doi ani de stagiu militar. În primăvara anului 1922 l-a întâlnit pe Antonin Artaud la Max Jacob, iar în octombrie s-a împrietenit cu pictorul André Masson. A devenit astfel unul dintre membrii centrali ai grupului de pe strada Blomet, alături de Masson, , Artaud și Roland Tual.
Locuia încă la mama sa, pe strada Mignet, în arondismentul 16 din Paris, și pregătea, mai degrabă formal, un certificat de chimie. La 15 decembrie 1923, eliberat din serviciul militar, a renunțat la studiile de chimie. El însuși avea să scrie: „Am ascultat de chemarea vocației mele — și renunțând la studiile vagi pe care le urmasem până atunci — am părăsit laboratorul unde îmi terminasem stagiul […], hotărât să-mi dedic toată activitatea literaturii.” În martie 1924, l-a cunoscut pe Marcel Jouhandeau, legând o prietenie zbuciumată care s-a încheiat în 1936.
În octombrie 1926, Michel Leiris a lucrat ca reprezentant de carte, o meserie care îl plictisea, dar care îi lăsa timp pentru scris. A aderat la sindicatul CGT al V.R.P. (agenți comerciali). Era marxist, dar era sensibil și la criticile lui privind Partidul Comunist Sovietic.
La vârsta de 28 de ani a obținut primul său loc de muncă stabil; la 3 iunie 1929 s-a alăturat revistei Documents, fondată în 1929 de Georges Bataille, Georges Henri Rivière și Carl Einstein, cu sprijinul financiar al comerciantului de artă Georges Wildenstein, în calitate de secretar de redacție, succedându-i poetului și romancierului și precedându-l pe etnologul Marcel Griaule, la întoarcerea acestuia din Etiopia. Această întâlnire a fost decisivă pentru cariera sa de etnograf.
Între 1929 și 1935 a urmat o analiză psihologică sub îndrumarea lui Adrien Borel. A simțit nevoia, fie pentru a o încheia, fie pentru a-i constata eșecul, de a scrie o autobiografie: L’Âge d’homme. Această primă operă a fost ulterior continuată prin cele patru volume ale seriei La Règle du jeu, redactate între 1948 și 1976.
Cu sprijinul lui Georges Henri Rivière, director adjunct al Muzeului de Etnografie de la Trocadéro începând cu 1929, Leiris a fost recrutat oficial, în ianuarie 1931, de Marcel Griaule ca om de litere și student în etnologie, având funcția de secretar-arhivist al misiunii etnografice „Dakar-Djibouti”. Deși nu avea o formare de etnolog, interesul manifestat în cadrul colaborării sale la revista Documents pentru relațiile dintre științele sociale și marxism i-a adus această nominalizare, într-un loc pe care Luis Buñuel îl refuzase. Michel Leiris a ținut jurnalul de bord al misiunii, care a devenit în esență propriul său jurnal de drum, publicat sub titlul L’Afrique fantôme, cu o tonalitate tot mai personală și intimă.
Misiunea a inclus, în 1931, șase persoane: Marcel Griaule (șeful misiunii), Marcel Larget (naturalist, responsabil cu logistica și locțiitor), Leiris, Éric Lutten (anchete tehnologice și filmări), Jean Mouchet (studii lingvistice) și Jean Moufle (cercetări etnografice). Ulterior, li s-au alăturat André Schaeffner (muzicolog), Abel Faivre (geograf și naturalist), Deborah Lifchitz (1907–1943), lingvistă, și Gaston-Louis Roux, recrutat la recomandarea lui Leiris ca „pictor oficial al Misiunii”, însărcinat cu studierea și colectarea de picturi etiopiene vechi și realizarea de copii ale acestora. Lor li s-a adăugat Abba Jérôme Gabra Mussié, un învățat etiopian care a fost totodată interpretul și principalul informator al lui Leiris la Gondar.
La întoarcerea la Paris, Leiris a avut dificultăți de readaptare la viața pariziană. Locuia, împreună cu soția, tot la mama sa, pe strada Wilhem.
A început să studieze etnologia, urmând cursurile lui Marcel Mauss la Institutul de Etnologie, apoi a preluat conducerea Departamentului Africii Negre din cadrul Muzeului de Etnografie de la Trocadéro (predecesorul actualului Muzeu al Omului).
A renunțat, asemenea lui Paul Nizan (în Aden Arabie), la ideea călătoriei ca mod de evadare, semnând L’Afrique fantôme: un jurnal monumental de călătorie în care a deturnat metodele de anchetă și transcriere etnografică, aplicându-le descrierii vieții cotidiene și condițiilor de muncă ale echipei de cercetători. Publicarea acestui text în colecția „Les documents bleus” la Gallimard, în 1934, a provocat ruptura cu Marcel Griaule, care se temea că dezvăluirea metodelor brutale de colectare a unor obiecte sacre ar putea prejudicia reputația etnografilor.
Leiris și-a propus să obțină diplomele care să-i legitimeze activitatea. Lucrarea sa despre limba secretă a dogonilor, prezentată la École Pratique des Hautes Études, a fost amânată de Louis Massignon, care i-a reproșat stilul bazat pe „explozii succesive de gândire” și nu pe o logică discursivă. Totuși, și-a susținut teza în iunie 1938. Între timp, din ianuarie 1935, Leiris a început să urmeze cursurile lui Maurice Leenhardt despre religiile primitive la EPHE și, începând cu luna noiembrie, a început pregătirea unei licențe în litere la Sorbona.
În 1936 a obținut un certificat în istoria religiilor (opțiunea religii primitive), cu mențiunea „bine”, iar la 21 noiembrie același an un certificat de sociologie. În iunie 1937 a obținut un certificat în etnologie (opțiuni: lingvistică și Africa Neagră), mențiune „bine”, iar la 21 octombrie a primit diploma de amharică a Școlii naționale de limbi orientale, tot cu mențiunea „bine”. Între 1937 și 1939, a participat la activitățile Colegiului de Sociologie, fondat de Georges Bataille și Roger Caillois, care își propunea, printre altele, să „aplice” teoriile despre sacrul formulate de Marcel Mauss și Robert Hertz faptelor sociale și politice contemporane.