miniatura|Românii în Balcani. Cuvântul antiromânism denumește, după Dicționarul explicativ al limbii române o „atitudine antiromânească”, concept vag care poate acoperi multe afirmații sau acțiuni diferite: în dreptul altor state, poate desemna diferite forme de discriminări negative față de populațiile românești, prin dispoziții legale împotriva acestora, fie ca grup etnic-lingvistic, fie în calitate de cetățeni ai României indiferent de apartenența lor etnică; în istorie, antiromânismul poate desemna forme de luptă cultural-politică sau de reprimare împotriva mișcărilor de emancipare sau de afirmare ale populațiilor românești ca grup etnic-lingvistic;Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784 - 1918, Editura Universitară, 2006 în viața socială și culturală a statelor unde trăiesc sau circulă trăiesc sau circulă populații românești sau minorități din România, antiromânismul este forma de xenofobie care exprimă sentimente negative față de acestea, fie ca grupuri etnic-lingvistice, fie în calitate de cetățeni ai României indiferent de apartenența lor etnică.Guido Bolaffi, Dictionary of race, ethnicity and culture, SAGE Publications, 2003

Generalități thumb|250px|right|Distribuirea limbilor în România Mare (recensământul din 1930) thumb|250px|right|Alfabetizarea în România Mare (recensământul din 1930) Cuvântul „antiromânism” poate denumi discriminări și sentimente antiromânești dar în nici-un caz nu critica argumentată a diferitelor ideologii, cârmuiri, personalități, decizii sau legi din istoria României, când acestea au manifestat discriminări sau sentimente îndreptate împotriva minorităților conlocuitoare sau altor popoare, cum s-a întâmplat în politica internă a României, când noțiunea de „antiromânism” a folosit ca unealtă de reprimare a cetățenilor și grupărilor critice față de majoritatea parlamentară sau de guvern, această critică fiind atunci asimilată cu o critică a țării, a poporului și a națiuniiRadu Eremia, Obsesia „legii antiromânism“ a virusat și PSD, Adevărul, „Politica”, 31 iulie 2018, , așa cum, în timpul celui de-al Doilea Război mondial, orice critică era asimilată cu o „atitudine antipatriotică” sau chiar cu o „trădare în vreme de război”Dinu C. Giurescu, Evreii din România (1939-1944), în: România în al doilea război mondial, 1939-1947, ed. All, http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1997/current10/mi47.htm Accesat: 26 decembrie 2011. iar în perioada comunistă, cu o „atitudine antisocialistă”Dennis Deletant, „România sub regimul comunist”, București, Fundația Academia Civică, 2006, cei care criticau fiind în ambele cazuri socotiți „dușmani ai poporului român”.

În schimb, cuvântul „antiromânism” poate denumi discriminările prezente în imperiile și statele care au stăpânit țările române sau care înconjoară România, precum și în state mai îndepărtate unde trăiesc sau circulă minorități românești. Aceste discriminări pot privi atât România ca stat, cât și românofonii trăind în afara acestui stat. Antiromânismul se poate manifesta ca reacțiune emoțională sau intelectuală ostilă identității naționale românești, de exemplu prin tendința de a minimaliza sau de a descrie în termeni negativi această identitate. Pe planul practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai ușoare la cele mai grave: pur verbală sau literară, prin generalizări negative („toți Românii sunt...”), termeni peiorativi (vlahos-vlaka adică „vlah-prostovan” în grecește) sau instrumentalizări ale unor aspecte criticabile reale prin ocultarea celorlalte (cum este cazul în relatarea situației orfanilor, romilor sau pensionarilor ocultând existența structurilor și fundațiilor care ajută aceste categorii de cetățeni, sau relatarea crimelor săvârșite de dictaturile din istoria României, ocultând condițiile istorice în care acestea au ajuns la putere și rezistența cercurilor democrate împotriva lor, sau atribuind crimele unor trăsături prezentate ca fiind specific românești și proprii întregului popor român); hărțuiri ocazionale prin luarea de măsuri discriminatorii temporare, prin limitarea învățământului în limba română, prin împiedicarea manifestărilor culturale sau a folosirii limbii, prin repartizarea etnicilor români departe de aria lor de răspândire inițială; persecuția instituționalizată precum negarea identității lingvistice, anchetarea și pedepsirea celor care o revendică; prigoana violentă prin maltratare fizică, înfometare intențională, deportare, încarcerare sau ucidere.

Istorie

Regatul Ungariei și Imperiul Austro-Ungar

Transilvania din evul mediu a avut parte de o organizare bazată pe existența unor grupuri etnice cu putere și influență în viața socio-economică și politică. Grupul dominant a fost aristocrația laică și ecleziastică de etnie maghiară. Alte grupuri importante au fost sașii, secuii și românii (sau vlahii - Universitas Valachorum), toate cu o bază etnică și etno-lingvistică (Universis nobilibus, Saxonibus, Syculis et Olachis). Comitetul general (congregatio generalis) al celor patru grupuri avea puteri legislative în Transilvania, dar uneori lua și măsuri care priveau ordinea în țară, relațiile dintre clasele privilegiate, chestiuni militare etc.

Un punct de cotitură în istoria românilor din Transilvania a fost anul 1366, când, prin Decretul de la Turda, regele Ludovic I al Ungariei a redefinit nobilitatea în funcție de apartenența la Biserica Romano-Catolică, astfel excluzând românii ortodocși. Unica posibilitate a românilor de a accede la un rang nobiliar era convertirea la romano-catolicism. Unii nobili români s-au convertit și au fost integrați în aristocrația maghiară, dar majoritatea a refuzat, în acest fel pierzându-și statutul și privilegiile.

În consecință, după 1366, românii și-au pierdut treptat statutul de clasă privilegiată și au fost excluși din forurile de conducere ale Transilvaniei. Populația română din Transilvania nu a mai fost reprezentată direct în Dieta Transilvaniei, formată din nobili unguri, germani și secui (Unio Trium Nationum), în ciuda faptului că recensămintele făcute de autoritățile ungare și austriece au avut ca rezultat o majoritate absolută a românilor în Transilvania, în timp ce celelalte 3 grupuri etnice erau minoritare. În plus, în evul mediu, românilor le era interzis să locuiască între zidurile unor cetăți-orașe, între care Sibiu, Brașov, Cluj, Timișoara. Discriminarea consta și în existența, în secolul al XVI-lea, unor legi care prevedeau drepturi separate pentru unguri, secui și sași în comparație cu drepturile populației românești.

Țărănimea română s-a revoltat de mai multe ori, cerând un tratament mai uman. Aceste revolte, ca cea a lui Horea, Cloșca și Crișan din 1784, au fost suprimate imediat, în mod dur; de exemplu doi dintre liderii revoltei din 1784 au fost executați prin zdrobirea cu o roată de car. Ceilalți țărani erau aduși cu forța să privească tortura și execuția pentru a îi înspăimânta. Însă în timpul revoltei și răsculații s-au dedat la atrocități.

După realizarea în 1867 a dualismului politic între Austria și Ungaria, Transilvania fiind reinclus în Regatul Ungariei, autoritățile de la Budapesta au adoptat o politică tot mai intensă de maghiarizare sau asimilare a minorităților etnice. În Transilvania și Banat, principala țintă a acestei politici era populația română. Prin politica de maghiarizare s-a ajuns ca stăpânirea fluentă a limbii maghiare să fie obligatorie pentru admiterea în servicii de stat, de exemplu în administrația locală, învățământ și justiție. Numărul școlilor în limbi minoritare a scăzut continuu: între 1880 și 1913, când numărul școlilor cu predare exclusiv în limba maghiară aproape s-a dublat, numărul școlilor în limbi minoritare aproape s-a înjumătățit. Nenumărate nume de persoane au fost maghiarizate într-o scurtă perioadă de timp, adesea în mod forțat, contrar voinței celor afectați.

Mișcarea națională română a trimis în 1892 împăratului Franz Josef documentul întitulat Memorandumul Transilvaniei, în care fruntașii românilor din imperiul austro-ungar cereau ca românilor să li se acorde drepturi egale cu cele ale maghiarilor și solicitau încetarea persecuțiilor și a politicii de maghiarizare și deznaționalizare a românilor. Memorandumul a fost ignorat, iar liderii mișcării au fost întemnițați pentru „trădare de țară”. Simulacrul de proces intentat lor a făcut vâlvă în Europa acelor ani* Ioan-Aurel Pop, Istoria Transilvaniei Medievale, Cluj-Napoca, 1997, ISBN 973-9261-24-8 Romsics Ignác, Magyarország története a huszadik században (Istoria Ungariei în secolul XX), p. 85-86.

Imperiul rus

Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus în 1812 după Tratatul de la București. A urmat o scurtă perioadă de autonomie desființată în 1828, după care presa și toate instituțiile și școlile moldovenești au fost treptat închise și înlocuite cu altele, rusești: în 1829 limba băștinașă este interzisă în administrație; în 1833 în liturghia bisericească; în 1842 în școlile secundare, iar în 1860 în toate școlile. Românismul, deși se manifesta aici mai slab ca în alte teritorii locuite de vorbitorii limbii române (deoarece nivelul de școlarizare era mai scăzut), era strașnic combătut. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Basarabia este supusă unui intens proces de rusificare ale cărui unelte sunt școala, biserica și serviciul militar. Procesul de rusificare a teritoriului a mai constat și în colonizarea cu alte etnii aduse de pe cuprinsul Rusiei, din țările de limbă germană și din Imperiul Otoman: ruși și ucraineni, germani, evrei, bulgari și găgăuzi. Un al treilea mijloc de deznaționalizare a fost toponimia: ori de câte ori autoritățile ruse aveau de ales între o denumire moldoveană și alta tătară sau turcă, au ales-o sistematic, ca nume oficial, pe cea de-a doua (de exemplu Кагул de la tătărescul Cahul în loc de Frumoasa, Bender în loc de Tighina sau Аккерма́н din Ak-Kerman în loc de Cetatea Albă)Anthony Babel, La Bessarabie, 1927, Félix Alcan, Genève. Desigur toate localitățile noi primeau denumiri rusești, iar cele vechi erau rusificate, precum Kișiniov sau Orgheiev în loc de Chișinău sau Orhei. Totodată populației autohtone i-a fost inculcată sistematic ideea că, spre deosebire românimea din Moldova apuseană, Ardeal, Țara Românească și Dobrogea, moldovenimea basarabeană nu ar face parte din neamul românesc, și că limba ei nu poate fi numită „română”. Încă din acea perioadă, Rusia îi impunea populației românofone din Basarabia o identitate „moldovenească” exclusivă de cea română, deși în Bucovina pe atunci austriacă și în Moldova Occidentală, cele două identități de contopeau fără probleme, cea „moldovenească” fiind regională iar cea „română” fiind națională. Pe planul cultural și monumental, Imperiul rus nu a făcut nimic pentru a o ocroti patrimoniul „moldovenesc” și a lăsat în paragină bisericile moștenite de la Principatul Moldovei, preferând să clădească altele noi de stil rusesc. Prin această politică, procentul populației române din Basarabia în recensăminte a scăzut continuu:

Recensământ rusesc din 1817: 86% români Recensământ rusesc din 1856: 74% români Recensământ rusesc din 1897: 56% români.

În sfârșit, pe planul literar, în operele în limba franceză ale Sofiei Rostopcina (scrise sub pseudonimul Comtesse de Ségur, 1799-1874), "vlahii" sunt prezentați ca fiind toți leneși, hoți și vicleni.Michel Legrain Comtesse de Ségur : Mots, silences et stéréotypes, ed. Honoré Champion, Paris 2011, 313 p., ISBN 274532263X.

Uniunea Sovietică (inclusiv Revoluția din 1917)