Muzeul Apei este un muzeu public dedicat apei în Timișoara, România. Inaugurat în 2023, acesta funcționează în fosta uzină de apă de pe Calea Urseni, aparținând companiei locale de apă și canalizare, Aquatim SA. Vizitatorii au acces la vechea uzină de apă, la grupul de fântâni arteziene, la camera filtrelor și la camera pompelor. Interiorul păstrează în stare bună echipamentele folosite pentru tratarea apei în urmă cu mai bine de o sută de ani.
Istorie
Uzina de Apă Urseni Prima uzina de apă din Timișoara a început să funcționeze la 1 iunie 1914, deși stația de epurare era deja în funcțiune din 26 octombrie 1912. Tot în 1914, a fost înființată Alimentarea cu Apă și Canalizarea Orașului, întreprindere comunală Timișoara, pe scurt ACOT, reprezentând prima formă organizată de servicii de utilități publice din România actuală. Această uzină a furnizat apa potabilă a orașului până în 1991, când o nouă stație de epurare, construită lângă cea originală, i-a preluat operațiunile. Inițial, apa era captată din 12 puțuri la o adâncime de 67 de metri și transportată la stația de filtrare, unde erau îndepărtați compușii de fier și mangan. Apa epurată era apoi livrată consumatorilor printr-o rețea de distribuție lungă de 87 de kilometri. De-a lungul anilor, uzina a suferit modernizări, iar în prezent furnizează aproximativ 30% din necesarul de apă al Timișoarei. Se estimează că 70% este apă din Canalul Bega.
Muzeul Apei Muzeul a fost inaugurat oficial pe 9 iunie 2023 și a fost deschis publicului larg pe 17 iunie. În primele șase luni de la inaugurare, muzeul a fost vizitat de peste 20.000 de persoane.
Complexul muzeal ocupă o suprafață construită de aproximativ 2.700 de metri pătrați și cuprinde trei clădiri istorice în stil industrial, care au făcut parte din vechea uzină. Dezvoltarea proiectului a durat trei ani și a costat 7,83 milioane de lei, finanțați de compania regională de apă Aquatim SA. Designul, creat de doi arhitecți de la SDAC Studio, Dan Stoian și Ramona Suciu, s-a concentrat pe efectuarea unor intervenții minime, refuncționalizând în același timp cele trei clădiri istorice. În plus, a fost construit un nou pavilion pentru a găzdui recepția, expozițiile și evenimentele muzeului. De asemenea, a fost proiectată zona muzeului în aer liber, cu o rețea de alei pietonale, puncte de interes desemnate și bazine decorative cu apă.
Baza materială
Grup de fântâni Clădirea principală a fost proiectată de arhitectul șef al Timișoarei, Laszlo Szekely. El a colaborat cu, care avea să devină mai târziu primar al Timișoarei, dar pe atunci angajat al Primăriei, a contribuit la dezvoltarea Uzinei de Apă Urseni și a Stației de Filtrare — primele de acest fel din România la momentul deschiderii lor, la începutul anilor 1910.
Apa a fost extrasă prin 12 puțuri, fiecare atingând o adâncime de 67 de metri și fiind echipate cu pompe care furnizau 15 litri pe secundă. Împreună cu două grupuri de puțuri suplimentare în Giroc și Urseni, sistemul a fost proiectat pentru a satisface necesarul de apă al celor 46.000 de locuitori ai Timișoarei de la acea vreme.
A fost numit Grupul Fântânilor, dar este cunoscut și sub numele de OZN, o poreclă dată în 2010 de un grup de entuziaști fascinați de fenomene anormale. Au început să-l numească astfel după ce i-au observat forma pe Google Maps. OZN-ul de la Timișoara este și astăzi foarte cunoscut.
Clădirea filtrelor În această clădire, apa era îndepărtată din punct de vedere al manganului după ce fusese mai întâi filtrată pentru fier. Aceasta conține 10 bazine mari, fiecare echipat cu mai multe șuruburi - 128 în total - care trebuiau deschise manual pentru curățare. Filtrarea a început la etajul al doilea, în camere umplute cu cocs, care acționa ca material filtrant. Stratul gros de cocs era îndepărtat fizic folosind lopeți, adesea cu ajutorul prizonierilor și ulterior al muncitorilor aduși din Maramureș. Îndepărtarea manganului, sau demanganizarea, avea loc discret, în filtre rapide de nisip Bollman situate pe două niveluri: subsolul și parterul.
Clădirea pompelor Această clădire a servit drept punct final de alimentare cu apă potabilă, tratată, înainte de a părăsi uzina. De aici, apa era pompată prin 87 de kilometri de conducte care traversau orașul. Spre deosebire de rețeaua inelară de astăzi, sistemul de distribuție original se termina la două turnuri de apă — cunoscute sub numele de castele — situate în cartierele Fabric și Iosefin. Fiecare turn era monitorizat constant de un paznic care locuia efectiv la fața locului. Astăzi, clădirea găzduiește mai multe spații multifuncționale, inclusiv fosta sală a pompelor, o sală de proiecții cu 28 de locuri și o zonă de expoziții.
Note
Categorie:Muzee din Timișoara Categorie:Fondări în 2023