Unificarea Italiei, conform termenului originar din italiană, Risorgimento, a fost procesul social, politic și administrativ care a avut ca rezultat final unificarea statelor din peninsula italiană într-o singură națiune, Italia.
Este relativ dificil de a preciza limitele exacte în timp ale acestui proces, dar majoritatea istoricilor sunt de acord că extensia maximă temporală a epocii Risorgimento se situează între Congresul de la Viena din 1815 și războiul franco-prusac din 1871, deși finalizarea efectivă a procesului de unificare s-a produs după victoria Italiei din Primul război mondial.
Fundal thumb|350px|left|Statele peninsulei Italiei cu data unificării. Stabilirea Republicii Italiene și mai târziu a Regatului Italiei, conduse de Napoleon, a început să încurajeze naționalismul în rândurile celor care trăiau în acele regiuni. Când regimul lui Napoleon a început să se clatine, alți monarhi italieni pe care i-a instalat au încercat să-și păstreze tronul hrănind acele sentimente naționaliste, pregătind începerea revoluțiilor. Printre aceștia s-a numărat și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais, care a încercat să primească acordul Austriei pentru a fi numit succesor la tronul Regatului Italiei, și Joachim Murat, care a chemat patrioții italieni să ajute la unificarea Italiei sub comanda sa. După înfrângerea Franței napoleoniene, Congresul de la Viena (1815) a stabilit o nouă hartă politică a Europei. În Italia, Congresul a restaurat guvernele independente pre-napoleoniene, fie în mod direct sau sub puternica influență a puterilor europene, în special Austria (în nord) și Spania (în sud).
Dar grupurile din mai multe state italiene au început să popularizeze ideea unui stat Italian unificat din nou, hrănind focul naționalismului care a fost deja aprins în mulțime. În acel moment, lupta pentru unificarea Italiei a fost percepută în primul rând împotriva Imperiului Austriac și a casei de Habsburg, deoarece aceștia controlau direct partea de nord-est, astăzi Italia, predominant vorbitoare de limba italiană și erau singurele mari puteri ce se împotriveau unificării. Imperiul Austriac a înăbușit vehement sentimentul naționalist ce se născuse în rândul populației din peninsula italiană, precum și în alte părți ale imperiului. Cancelarul austriac Franz Metternich, un influent diplomat în Congresul de la Viena, a declarat cuvântul „Italia” ca fiind nimic mai mult decât o „expresie geografică”.
Sentimentele artistice și literare s-au întors de asemenea către naționalism, și poate cea mai faimoasă lucrare proto-naționalistă a fost I Promessi Sposi a lui Alessandro Manzoni. Unii au citit acest roman ca pe o alegorie critică neconvingătoare împotriva statului austriac. Romanul a fost publicat în 1827 și a fost revizuit în următorii ani. În versiunea din 1840 a I Promessi Sposi s-a utilizat o versiune standardizată a dialectului toscan, un important efort al autorului de a furniza o limbă și de a stimula populația să o învețe.
Cei ce erau în favoarea unificării s-au confruntat de asemenea cu o opoziție din partea Sfântului Scaun, în special după eșuarea încercărilor de negociere a unei confederații cu Statele Papale, care ar fi lăsat papalitatea cu o oarecare autonomie în regiune. Papa din acea perioadă, Pius al IX-lea, s-a temut că renunțarea la putere în regiune ar fi putut însemna persecutarea catolicilor italieni.
Chiar și printre cei ce voiau să vadă peninsula unificată într-un singur stat, diferite grupuri nu puteau agrea forma pe care statul ar fi luat-o. Vincenzo Gioberti, un preot piemontez, a sugerat o confederație a statelor italiene sub comanda Papei. Cartea sa, Asupra primatului moral și civil al italienilor (Del primato morale e civile degli italiani), a fost publicată în 1843 și a creat o legătură între papalitate și Risorgimento. Mulți lideri revoluționari au vrut o republică, dar în cele din urmă a fost un rege și ministrul său șef care au avut puterea de a uni statele italiene într-o monarhie.
right|frame|Giuseppe Mazzini Unul dintre cele mai influente grupuri de revoluționari a fost Carbonarii (vânzătorii de cărbune), o organizație secretă formată în sudul Italiei la începutul secolului al XIX-lea. Inspirați de principiile Revoluției franceze, membrii săi erau în principal apartenenți ai clasei de mijloc și intelectuali. După ce Congresul de la Viena a împărțit Peninsula Italică între puterile europene, mișcarea Carbonarilor s-a răspândit în Statele Papale, Regatul Sardiniei, Marele Ducat al Toscanei, Ducatul Modenei și în Regatul Lombardo-Venețian. Revoluționarii erau înfricoșați de faptul că autoritățile regale au dat o hotărâre prin care oricine participa la întâlnirile Carbonarilor era condamnat la moarte. Societatea, cu toate acestea, a continuat să existe și a fost la originea multor tulburări politice în Italia din 1820 până după unificare. Carbonarii l-au condamnat pe Napoleon al III-lea la moarte pentru eșecul în a uni Italia, iar grupul aproape a reușit să-l asasineze în 1858. Mulți lideri ai mișcării pentru unificare au fost la un moment dat membrii ai acestei organizații. (Notă: Napoleon al III-lea, în tinerețe, a luptat de partea „Carbonarilor”.)
Două figuri remarcabile în mișcarea de unificare au fost Giuseppe Mazzini și Giuseppe Garibaldi. Printre cele mai conservatoare figuri monarhice constituționale se aflau și Cavour și Victor Emmanuel al II-lea, care mai târziu va deveni primul rege al Italiei unite.
Activitatea lui Mazzini în cadrul mișcărilor revoluționare i-au adus încarcerarea imediat după ce s-a implicat în acestea. În timp ce era în închisoare, acesta a ajuns la concluzia că Italia ar putea - și trebuie - să fie unificată și și-a formulat propriul program de stabilire a unui stat liber, independent și republican cu Roma ca și capitală. Mazzini după ce a fost eliberat în 1831 s-a dus la Marsilia, unde și-a organizat o nouă societate politică numită La Giovine Italia (Tânăra Italie). Noua societate, al cărei motto era „Dumnezeu și Poporul”, a căutat o modalitate de a unifica Italia.
Garibaldi, originar din Nisa (atunci parte a Regatului Sardiniei), după ce participat la o revoltă în Piemont în 1834, a fost condamnat la moarte, și a fugit în America de Sud. După ce și-a petrecut acolo paisprezece ani, luptând în mai multe războaie, s-a întors în Italia în 1848.
Primele activități revoluționare (1820–1830) Insurecția Carbonarilor (1820–1821)
În 1814 Carbonari au început organizarea de activități revoluționare.
Insurecția Celor două Sicilii
În 1820, spaniolii s-au revoltat cu succes în cadrul disputelor asupra constituției, fapt care a influențat dezvoltarea unor mișcări similare în Italia. Inspirat de către spanioli, (care, în 1812, și-au creat propria constituție) un regiment în armata Regatului celor Două-Sicilii, sub comanda lui Guglielmo Pepe, un Carbonaro, s-a revoltat, cucerind partea peninsulară a celor Două-Sicilii. Regele, Ferdinand I, a agreat să adopte o nouă constituție. Revoluționarii, totuși, nu au reușit să obțină sprijin popular și au fost învinși de armata Sfintei Alianțe. Ferdinand a abolit constituția și a început sistematic să persecute revoluționarii cunoscuți. Mulți susținători ai revoluției din Sicilia, printre care și cărturarul Michele Amari, au fost trimiși în exil pentru următoarele decenii.
Insurecția Piemontului
Liderul mișcării revoluționare din 1821 din Piemont a fost Santorre di Santarosa, care a vrut să elimine dominația austriacă și să unifice Italia sub Casa de Savoia. Revolta Piemontului pornită în Alessandria, unde trupele au adoptat tricolorul galben, alb și roșu al Republicii Cisalpine. Regentul regelui, prințul Carol Albert, în timp ce regele Carol Felix era plecat, a aprobat o nouă constituție pentru a liniști revoluționarii, dar când regele s-a întors el a dezaprobat constituția și a cerut ajutorul Sfintei Alianțe. Trupele lui Di Santarosa au fost învinse, iar liderul revoluționar a fugit la Paris.
Insurecțiile din 1830
În 1830, sentimentul revoluționar în favoarea unei Italii unificate a început să renască și o serie de insurecții au așezat fundalul pentru un singur stat de-a lungul Peninsulei Italice.
Ducele de Modena, Francisc al IV-lea, a fost un nobil ambițios, care a sperat să devină regele Italiei de Nord mărindu-și teritoriul. În 1826, Francisc a precizat că el nu va acționa împotriva celor care erau împotriva unificării Italiei. Încurajați de declarație, revoluționarii din regiune au început să se organizeze.
În timpul Revoluției din iulie 1830 din Franța, revoluționarii l-au forțat pe rege să abdice și au creat Monarhia din Iulie cu încurajarea noului rege francez, Ludovic-Filip. Ludovic-Filip le-a promis revoluționarilor ca Ciro Menotti că va interveni dacă Austria va încerca să intervină în Italia cu trupe. Temându-se că își va pierde tronul, totuși, Ludovic-Filip nu a intervenit în revolta planificată a lui Menotti. Ducele de Modena și-a abandonat susținătorii săi Carbonari, l-a arestat pe Menotti și pe ceilalți conspiratori în 1831, și încă o dată și-a cucerit ducatul cu ajutor din partea trupelor austriece. Menotti a fost executat și ideea unei revoluții în Modena a căzut.
În același timp, alte insurecții au apărut în regiunile Bologna, Forlì, Ravenna, Imola, Ferrara, Pesaro și Urbino. Aceste revoluții reușite, în urma cărora s-a adoptat tricolorul în locul steagului Papal, s-au răspândit repede acoperind toate Statele Papale, iar acestea au instalat guverne locale noi care au proclamat crearea unei Italii unite.
Revoltele din Modena și Statele Papale au inspirat activități similare în Ducatul de Parma, unde a fost adoptattricolorul . Ducesa de Parma, Maria Luiza a părăsit orașul în timpul revoltei politice.
Provinciile unde au avut loc revolte au planificat să se unească sub denumirea de Province Italiane unite (Provinciile Italiene unite), ceea ce l-a determinat pe Papa Grigore al XVI-lea să ceară ajutorul Austriei împotriva rebelilor. Metternich l-a avertizat pe Ludovic-Filip că Austria nu are nici o intenție de a lăsa problemele italiene să continue și că intervenția franceză nu ar fi tolerată. Ludovic-Filip a oprit orice ajutor militar și chiar a arestat patrioții italieni ce trăiau în Franța.
În primăvara anului 1831, armata austriacă a început să avanseze în Peninsula Italică, măcinând încet rezistența din fiecare provincie unde a avut loc o revoltă. Această acțiune militară a suprimat o mare parte din mișcările revoluționare și a rezultat în arestarea mai multor lideri radicaliști, incluzându-l și pe Menotti.
Fondarea unui stat unitar
Războiul de unitate și expansiunea
thumb|Victor Emmanuel II Deși Charles Albert a fost profund învins în încercarea sa de a conduce austriecii din Italia, Piemontul nu a abandonat orice speranță de uniune. Camillo di Cavour, care a devenit președinte al Consiliului de Miniștri în 1852, a avut, de asemenea, ambiții expansioniste. Cavour, cu toate acestea, a văzut că Piemontul nu ar fi capabil de a adăuga, de unul singur, nimic la teritoriul său. În schimb, el spera să obțină ajutor de la Marea Britanie și Franța în expulzarea austriecilor, din peninsula italică. O încercare de a câștiga favoruri britanice și franceze prin sprijinirea acestora în războiul Crimeei, în care a intrat Piemontul în 1855. Cu toate acestea, războiul a atins un obiectiv util - a izolat Austria, care a încercat un efort inconfortabil să echilibreze cele două părți în timpul războiului.