Mihail R. Sturdza

Prințul Mihail R. Sturdza (n. 1886 – d. 1980) a fost un diplomat de carieră memorialist și om politic de orientare legionară,Buzatu, Gh.; Cheptea, Stela; Cârstea, Marusia : Pace și Război (1940-1944) - Jurnalul Mareșalului Ion Antonescu, I, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008. ministru al afacerilor străine al României (14 septembrie 1940–26 ianuarie 1941). A fost membru al Guvernului Național Român de la Viena condus de Horia Sima, ocupând postul de ministru de externe.

Biografie

Prințul Mihail R. Sturdza s-a născut în data de 28 august 1886, posibil în Târgu Ocna, unde afirmă că a copilărit alături de bunicile sale, al doilea din cei trei fii ai lui Radu Sturdza, diplomat, fost consul al României la Constantinopol, și al Mariei Jora.Sturdza, Mihail - Romania și sfârșitul Europei, Amintiri din țara pierdută. România anilor 1917-1947, 499 p. 20 cm, CRITERION PUBLISHING (2004) ISBN 973-86850-7-9. Tatăl său, Radu Sturdza, era fiul fruntașului pașoptist Vasile Sturdza, fost caimacam, exilat din Moldova după petiția adresată domnitorului, deși era rudă, chiar dacă dintr-o ramură colaterală a Sturzeștilor, cu Mihail Vodă Sturdza. Vasile Sturdza fusese unul din membrii marcanți al partidei naționale și unioniste din Moldova și un colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ba chiar și "locotenent domnesc al Unirii". Pe linie maternă, Mihail Sturdza se trăgea din familia boierilor Jora. Mihai Jora, bunicul său dinspre mamă, fusese și el diplomat, primul ministru al Afacerilor Străine al lui Alexandru Ioan Cuza.Ciucanu, Corneliu : Dreapta românească interbelică. Politică și ideologie, Ed. TIPO Moldova, Iași, 2009.

Soția lui Mihail R. Sturdza, Zoe sau Zozo, după cum era alintată în cercurile protipendadei, era fiica generalului Leon Mavrocordat și totodată, era înrudită, după mamă, cu Ghiculeștii și cu familia Lahovari. Mama Zoei, Maria Mavrocordat, fostă Ghica, era fiica lui Dumitru Ghica și a Zoei Lahovari. Bunicul principesei Zoe Sturdza, pe linie maternă, era nimeni altul decât celebrul explorator și vânător Dumitru Ghica-Comănești, care alături de fiul său Nicolae Ghica (căsătorit cu Ioana Băleanu, deputat și guvernator al Băncii Naționale a României) a întreprins o expediție africană în Somalia, în 1896.

După studii în drept la Iași, Mihail R. Sturdza obține doctoratul în drept internațional. Debutează în diplomație în anul 1913. În 1915, la Berna, i se naște unicul fiu, Ilie-Vlad Sturdza, și el autorul unui interesant volum de memorii.Sturdza, llie-Vlad. Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină, București, Editura Vremea, 2002. În timpul Primului Război Mondial luptă într-o unitate de artilerie, apoi în calitate de comandant al unei mici unități de blindate. Spre sfârșitul războiului trece prin Petrograd, unde asistă la asediul bolșevic asupra orașului. În ultimele zile ale războiului, în Italia, participă alături de Alexandru Lahovary, la organizarea Legiunii Voluntarilor Români, formată din prizonieri ai armatei austro-ungare. După campania din 1919 contra republicii sovietice maghiare a lui Béla Cohen (zis Béla Kun), se retrage temporar din activitatea diplomatică pentru a ocupa funcția de Prefect de Cluj.

Revine în diplomație, avansând ierarhic până la nivelul de ministru plenipotentiar cl.II. În 10 octombrie 1939, este rechemat în administrația centrală a ministerului de externe.Potra, George G. : Nicolae Titulescu, Opera Politico-Diplomatică, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007.

După lovitura de stat de la 6 septembrie 1940, la cererea lui Horia Sima, este numit ministru de externe în 14 septembrie 1940. În urma unor neînțelegeri cu ”conducătorul” statului, Ion Antonescu, își dă demisia din funcție în 20 decembrie 1940, fiind înlocuit ad-interim de către acesta.

După evenimentele violente din 21-23 ianuarie 1941, cunoscute sub denumirea de "Rebeliunea legionară", este arestat împreună cu soția, în urma procesului din iunie 1941 fiind condamnat la 5 ani de închisoare, iar soția sa este achitată. Apărarea, reprezentată de Radu Budișteanu, nu a reușit să găsească avocați cu experiență, datorită presiunilor exercitate asupra acestora de către autorități. După declanșarea războiului în Est, Ion Antonescu a emis un ordin de amnistiere a legionarilor care aveau de ispășit pedepse de până la cinci ani. Ei trebuiau să semneze la ieșire o declarație că se vor abține de la activități politice sau publicistice și se obligau ca săptămânal să facă o vizită la postul de poliție din raza localității de domiciliu.

Odată eliberat, Mihail Sturdza părăsește clandestin țara, ajutat de legionari, prin Bulgaria, unde așteaptă o lună aprobarea lui Joachim von Ribbentrop de a putea trece pe teritoriul Reichului fără a fi reținut. Ajunge la Copenhaga în 7 august 1941. Încercarea sa de a se înrola în armata finlandeză, ca și cea de a forma din legionarii refugiați în Germania o unitate militară care să lupte contra rușilor, sunt blocate la intervenția lui Ion Antonescu.

Devine ministru de externe și al instrucțiunii publice în cadrul așa-zisului Guvern Național Român de la Viena, format de legionarii refugiați din România (decembrie 1944 - mai 1945) În cadrul așa-zisului proces al "Marii Trădări Naționale" din 6-17 mai 1946, Mihail Sturdza a fost condamnat la moarte în contumacie.Ciucă, M. D. : Procesul Mareșalului Antonescu, vol. 2, p. 298 - 299.Procesul Marii Trădări Naționale, Stenograma desbaterilor dela Tribunalul Poporului asupra Guvernului Antonescu, București, Ed. "Eminescu", 1946.

După război, se refugiază în America Latină, apoi în Spania, menținând permanent legătura cu Horia Sima și alte căpetenii legionare. În anii următori, M. Sturdza participă activ la manifestările politice și culturale ale exilului românesc (la Buenos Aires, Rio de Janeiro, Paris și Madrid), fără a ține cont de fosta culoare politică a participanților la aceste acțiuni. Mihail Sturdza se stinge din viață la Madrid, în 5 februarie 1980, în vârstă de 93 de ani.

Activitate diplomatică După terminarea studiilor, în 22 decembrie 1913, Mihail Sturdza își începe activitatea diplomatică în calitate de atașat (neretribuit) în cadrul misiunii diplomatice românești din Durazzo (Durrës, Albania). După război, este avansat în funcție, parcurgând toate treptele ierarhiei ministerului de externe, astfel: 10 decembrie 1918 – atașat de legație (bugetar) 1 aprilie 1920 – secretar de legație cl. III (cu vechimea din 16 februarie 1918) 22 august 1920 - secretar de legație cl. II 15 iunie 1922 - secretar de legație cl. I 1 ianuarie 1927 – consilier de legație 1 iunie 1937 – ministru plenipotențiar cl. II 14 septembrie - 20 decembrie 1940 - ministru de externe în guvernul Antonescu-Sima decembrie 1944 - mai 1945 - ministru de externe și al instrucțiunii publice în cadrul Guvernului Național Român de la Viena

A indeplinit misiuni diplomatice la Durazzo, Sofia, Atena, Berna, Budapesta, Viena, Washington, Riga, Tallin, Helsinki și Copenhaga. Cele mai importante misiuni au fost cele din țările baltice și cea de la Copenhaga. Este trimis extraordinar și ministru plenipotențiar la Riga (1 iunie 1932–15 septembrie 1935); Tallin (Reval) (1 iunie 1932–1 octombrie 1935); Helsinki (2 septembrie 1932–1 februarie 1934) și Copenhaga (1 mai 1938–15 octombrie 1939) În data de 10 octombrie 1939, este chemat în administrația centrală, posibil și datorită apartenenței sale la Mișcarea Legionară.

Activitate politică Sturdza contra Titulescu

George Potra, cel care s-a ocupat de editarea și publicarea operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu, îl caracterizează astfel pe Mihail SturdzaPotra, George G. : Nicolae Titulescu; Opera politico-diplomatică, vol.1, Fundația Europeană Titulescu, București, 2007.

Primele ciocniri ale lui Mihail Sturdza cu Nicolae Titulescu au apărut în martie-aprilie 1932, pe când Titulescu nu era încă ministru de externe. În acea perioadă, la solicitarea Franței, Mihail Sturdza fusese însărcinat de către Dimitrie Ghica, ministrul de externe în funcție, să poarte tratative cu sovieticii în vederea încheierii unui tratat de neagresiune. Negocierile s-au purtat la Riga în mai multe runde. Condiția impusă de guvernul român era să nu fie luată în discuție problema Basarabiei. Cu toate acestea, ambasadorul sovietic, un anume Boris Spiridonovici Stomoniakov, a încercat să introducă această problemă în preambulul tratatului, la care Sturdza a refuzat orice discuție, conform instrucțiunilor. Stomoniakov a mai făcut o ultimă încercare, trimițându-i o scrisoare recomandată în plic sigilat, în care era menționată această problemă, pe care Sturdza a înapoiat-o expeditorului fără s-o deschidă.Brătianu, Gheorghe I. : Basarabia – drepturi naționale și istorice, Ed. SEMNE, București, 1995.

Sturdza considera problema recunoașterii de către URSS a unirii Basarabiei cu România o problemă națională, și l-a suspectat pe Titulescu că ar fi scurs unele documente privind convorbirile de la Riga, care au fost publicate de jurnalistul de la ziarul .

În cariera lui Sturdza, adversitatea față de Titulescu s-a împletit cu cea între mișcarea extremistă legionară și așa-numita „camarilă regală”, cercul intern de colaboratori ai lui Carol al II-lea, în care a fost primit Titulescu datorită meritelor sale pe plan diplomatic.Nota de conversație dintre Gheorghe Brătianu și Cancelarul Germaniei, Adolf Hitler, 16 noiembrie 1936, ora 12.00, Berlin, AMAE, Fond 71/Germania, vol. 75 (Relații cu România, 1936-1937), f. 157-160.

Aderarea la Mișcarea Legionară

Nu se cunoaște data la care Mihail R. Sturdza a aderat la Mișcarea Legionară. Cert este că acesta nu figurează printre căpeteniile legionare și susținătorii de marcă ai acestora, inculpați în procesul din aprilie 1934, arestați în 29 decembrie 1933, în urma asasinării prim ministrului I.G. Duca, pe peronul Gării Sinaia, de către o echipă de legionari, numiți ulterior Nicadori. Mihail R. Sturdza nu se regăsește nici pe lista celor 66 de deputați legionari, aleși în urma alegerilor din 20–22 decembrie 1937. Nu menționează aceasta nici în memoriile sale. Tot în memoriile sale, primul contact cu Corneliu Zelea Codreanu datează din 8 martie 1936, atunci când îl anunță pe acesta despre iminența semnării unei convenții feroviare cu Uniunea Sovietică, între ministrul de externe român, Nicolae Titulescu, și omologul său sovietic, Maxim Maximovici Litvinov. Este prima menționare a unei convorbiri între Căpitan și Mihail Sturdza.

O altă controversă privește gradul avut de acesta în Legiune. În necrologul apărut în revista legionară CarpațiiPrincipele Mihail Sturdza, în Carpații, Anul XXV, Nr. 21-22, Dec. 1979, Ian.-Feb. 1980., se afirmă că ar fi avut gradul de Comandant al Bunei Vestiri, cel mai înalt grad după Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a instituit acest grad legionar în timpul vieții, în .Codreanu, C.Z.: Pentru Legionari, București, Editura Majadahonda, 2001, 406 p. + ilustrații inedite. În timpul vieții lui Codreanu, nu au deținut acest grad decât 14 persoane, respectiv membrii "istorici" fondatori, Nicadorii, Gh. Clime, plus încă 5 persoane. Dat fiindcă și în necrologul altor fruntași legionari se menționează că au deținut acest grad, este de presupus că și Horia Sima a acordat acest grad pentru merite deosebite unor legionari.Gheorghe Costea, Comandant al Bunei Vestiri, în Revista Carpatii, Madrid, Anul XXXI, Nr. 51, 1986.

Ministru de Externe în guvernul Antonescu - Sima

A doua zi după 6 septembrie 1940, Ion Antonescu prezidează prima ședință a Consiliului de Miniștri. După rezolvarea câtorva probleme urgente (bugetul casei regale, apelul către țară, etc...) proaspătul șef de guvern își expune maniera în care înțelege să guverneze. Mircea Vulcănescu, numit subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe după 27 ianuarie 1941, avea să noteze: