Constantin Golescu (cunoscut sub numele de Dinicu Golescu; ) a fost un boier și cărturar român, fiu al marelui ban din Țara Românească Radu Golescu și al Zoiței Florescu.
Biografie Tatăl său a fost Radu Golescu, mare ban. Mama sa, Zoița Florescu era fiica lui Constantin Florescu. Dinicu (Constantin) Golescu a fost cel mai mic din patru frați, trei fii și o fiică: Nicolae, Gheorghe, Ana căsătorită cu banul Mihai Racoviță, Constantin (Dinicu). Un arbore genealogic al Goleștilor a fost publicat de Anastasie Iordache (1982).Anastasie Iordache, Pe urmele Goleștilor, Editura Sport-Turism, București, 1982, pp. 280-281
Dinicu Golescu s-a căsătorit cu Zoe Farfara în 1804, fiica lui Alexandru Farfara. Din această căsătorie s-au născut Ana Golescu (1805-1878) căsătorită cu Alexandru Racoviță, Ștefan (1809-1874), Nicolae (1810-1877), Radu Golescu (1814-1882) și Alexandru (1818-1873), după cum rezultă din datele însemnate pe pietrele funerare de la Golești.
Împreună cu fratele său mai mare, Iordache, a studiat la Academia grecească din București, cu Lambros Fotiadis, Constantin Vardalah (director al școlii din 1803) și Ștefan Commitas, profesori eleniști iluștri. A participat, de asemenea alături de fratele său Iordache, la înființarea în 1822 a unei societăți literare secrete la Brașov, "Societatea de la Brașov -în același timp politică și literară"Anastasie Iordache. Goleștii. Locul și rolul lor în istoria României. Editura științifică și enciclopedică, București, 1979, p. 20, se pare de inspirație masonicăNeagu Djuvara, Țările Române între Orient și Occident: principatele danubiene la începutul secolului al XIX-lea, 1989. La conducerea societății mai erau: Nicolae Văcărescu, Gr. Băleanu, Emanoil Băleanu, Constantin Câmpineanu, Em. Florescu, episcopul de Argeș Ilarion. Statutele societății s-au pierdut. Scopul societății era de a elabora un program de reforme. Societatea de la Brașov a avut o existență de scurtă durată; a fost prima societate literară românească.
În anul 1823, marele logofăt Dinicu Golescu a fost trimis în Rusia, însoțit de alți boieri, într-o misiune secretă, pentru a înainta țarului un memoriu din partea boierilor. În 1825 în timpul călătoriei sale prin Europa a fost inițiat în francmasonerie într-o lojă masonică din Elveția; în același an, revenit din călătorie, începe să participe la lucrările unei loji bucureștene.http://tratatuldeistorieamasoneriei.ro/ilustiri_fm.html Dinicu Golescu
A fost ispravnic, hatman și mare logofăt în Muntenia. A înființat în primăvara anului 1826, la conacul moșiei sale din Golești, o școală-internat de băieți, cu două tipuri de cursuri: ghimnasticesc (în primii cinci ani de învățământ) și filosoficesc (în anul VI); în această școală puteau învăța gratuit (i.e. pe cheltuiala lui) tineri, indiferent de categoria socială din care făceau parte. Școala era deschisă tuturor: „școală slobodă obștească, unde pot merge fiii nobleții, ai norodului, și măcar și robi, pământeni și streini, pentru limba românească, nemțească, grecească, latinească și italienească”, după cum scrie Dinicu în Insemnare a călătoriei...(op. cit.). Școala și-a început cursurile la 1 mai 1826, sub conducerea profesorului transilvănean Florian Aaron, care a elaborat și programele școlii, și a funcționat până la moartea lui Dinicu Golescu, survenită în anul 1830.
Dinicu Golescu a fost în Occident de două sau de trei ori în anii 1824, 1825, 1826. În ultima sa călătorie i-a înscris pe fiii săi Radu, Alexandru, Ștefan și Nicolae la școli occidentale: pe Radu și Alexandru într-un institut din München, spre a primi o educație germană, iar Ștefan și Nicolae - într-o școală superioară din Geneva, pensionul Töpffer, pentru a căpăta o educație franceză. Profesorul Rodolphe Töpffer a fost unul dintre discipolii lui Jean-Jacques Rousseau. Cercetând arhivele din Geneva ale pensionului Töpffer, N. Iorga a afirmat că cei doi frați Golescu apar în 1827 între studenții în filozofie.N. Iorga, Goleștii și alți elevi ai lui Töpffer în Geneva, București, 1925, pp. 3-4 În caietele lui Töpffer sunt trecuți și ceilalți doi fii, Radu C. Golescu și Alexandru C. Golescu încă de la 1830. „Din note se vede că se făceau versiuni latine și grecești, se învăța geografia, retorica, istoria, se făcea clasă de arme, de balet în salon, de desen, se recita...Elevii erau trimiși la concerte, la teatru.” (N.Iorga, op. cit. pp. 5-6). În septembrie 1833, cei doi frați Golescu au plecat din pensionul lui Töpffer, iar în 1834 li s-au eliberat diplome.
În anul 1826, după o călătorie în Occident, Dinicu Golescu a luat legătura cu Ion Heliade Rădulescu. În numele lui Heliade, Dinicu Golescu a solicitat , în anul 1828, o aprobare pentru editarea unei gazete cu titlul Curierul român, care s-a numit în cele din urmă Curierul românesc. În același an, 1828, s-a primit aviz favorabil de la Kiseleff, în 3 decembrie 1828, pe baza raportului întocmit de contele rus Pahlen, Feodor Petrovici, președinte al Divanurilor Principatelor, ca urmare a instaurării administrației militare ruse în timpul războiului ruso-turc (1828-1829). Avizul favorabil a fost dat cu avertismentul „de a nu supăra niciodată religia, morala și buna cuviință.” Noul ziar în limba română a început să apară la 8/20 aprilie 1829, în București. În prima serie a Curierului românesc, cu 1-4 numere pe săptămână, Ion Heliade este menționat ca fondator, editor și proprietar, un timp fiind ajutat de Constantin Moroiu.Marian Petcu (coordonator), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 26
Dinicu Golescu a intenționat să întemeieze o școală de fete în București, școli primare în alte localități din țară, un teatru național, să inițieze luarea de măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, dar a murit de holeră la 5 octombrie 1830.
În 1827, Dinicu Golescu, împreună cu Ion Heliade Rădulescu, a pus bazele „Societății Literare” din București, societate cu un pronunțat caracter politic. Stanciu Căpățîneanu a fost inițiat ca al treilea membru al societății secrete. În toamna anului 1827, fiind ciumă în București, Ion Heliade Rădulescu și Stanciu Căpățîneanu au plecat la Golești, unde se afla C. Golescu: „Acolo, în altarul bisericii -scria I.H. Rădulescu -, Constantin Golescul [Dinicu] , Heliade și Căpățîneanu susemnară jurămîntul secret de a propaga și împlini condițiunile sau articolii programului...Jurăm, în cele după urmă, că nici o pată de sînge, nici o violare nu va întina împlinirea datoriilor noastre”. După moartea lui Dinicu, programul Societății Literare ,adoptat în 1827, a rămas să fie îndeplinit numai de către Heliade, întrucât cel de-al treilea membru al Societății secrete a plecat la Craiova.
Ședințele Societății aveau loc în casele luxoase ale lui Dinicu Golescu, pe Podul MogoșoaieiMarti 5 octombrie 2004, 5 octombrie 2004, Jurnalul Național, accesat la 22 iunie 2012. Stolnicul Dinicu Golescu a comandat, între 1812 și 1815, zidirea unei locuințe particulare, lângă biserica Krețulescu din București, o casă mare cu etaj, cuprinzând peste 25 de încăperi, între care și un salon foarte încăpător, pentru acele vremuriGrigore Ionescu, București. Ghid istoric și artistic. București, Fundația pentru literatură și artă, „Regele Carol II”, 1938, pp.32-34.. În anul 1832, aceste case trec în proprietatea statului, care instalează în ele „Sfatul Administrativ”. În 1837, Alexandru D. Ghica-Vodă face din această casă locuința sa personală, dându-i numele de Curte Domnească, iar urmașii acestuia Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbey păstrează casa domnească, numai ca „palat de țeremonie”. Tot în acest palat a locuit Alexandru Ioan Cuza , de la 1859 până în seara zilei de 10 spre 11 februarie 1866, când a fost silit să abdice.
Din anul 1833, Societatea literară se va numi Societatea filarmonicăJuan José Ortega Román, Dinicu Golescu: Escritor y Viajero por Europa. Memoria presentada para optar al grado de doctor. Universidad Complutense de Madrid. Facultad de Filologia. Madrid, 2002, de asemenea cu scop politic, mascat de preocupările literare. Societatea filarmonică milita pentru dezvoltarea literaturii, a artelor și a teatrului românesc, în care scop a înființat și o școală, denumită Școala filarmonică, unde director și profesor de literatură era Heliade iar Costache Aristia profesor de declamație. Statutele Societății filarmonice au fost publicate apoi în gazeta Curierul românesc din 1835.
Din inițiativa și cu sprijinul financiar al unui grup de boieri luminați, în frunte cu Dinicu Golescu, la Leipzig în Germania s-a înființat prima revistă în limba română „Fama Lipschii” , tipărită în perioada iunie-decembrie 1827, cu apariție săptămânală. Redactorii săptămânalului au fost doi studenți români, aflați la studii în Leipzig: I. Mihail C. Rosetti și Anastasie Lascăr. Începând cu numărul al doilea, publicația s-a numit Fama Lipschii pentru DațiaMarian Petcu, (conf. dr.), Tutorial I și II, Partea I, Apariția presei în spațiul cultural românesc. Universitatea din București..Unicul număr păstrat de la această publicație este nr. 7 din noiembrie 1827, care se află în Biblioteca Brukenthal din Sibiu.
Dintre scrierile sale, cea mai importantă este Însemnare a călătoriei mele, Constantin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826, în Austria, Italia, Bavaria, Elveția și tipărită la Buda în 1826. Este primul jurnal de călătorie tipărit din literatura română.Al. Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București. 1994, p. 34 Notele sale de drum cuprind referiri critice la starea de înapoiere socială și culturală a Țării Românești. Sub raportul limbii literare, lucrarea lui Golescu oglindește trecerea de la limba română literară veche la limba română literară modernă. Insemnările de călătorie au fost scrise mai întâi în greacă, apoi în limba română.
În însemnările sale de călătorie, Dinicu Golescu a încercat să pătrundă atât esența lucrurilor, cât și sufletele oamenilor, spre a le desprinde semnificațiile și a le oferi drept pildă boierilor. El considera necesar ca boierii să renunțe la aproape toate plăcerile lor, la lux, pentru a nu mai fi vanitoși. Dintre toate comparațiile pe care le face Dinicu Golescu între cele văzute în țările avansate și cele văzute în țara sa, cea mai semnificativă, cea mai elocventă pentru atitudinea sa de patriot luminat este comparația pe care o face între situația țărănimii române, aflată în relații feudale, înapoiate, de muncă și cea a țărănimii din occidentul european.
În călătoria sa, Golescu vrea să vadă totul și, cu toate că poartă îmbrăcăminte orientală, intră pretutindeni, în cabina motorului de pe vapor ca să-i prindă „meșteșugul”, sau în spitalul de nebuni. El are sperietura primitivului de tot ce e „cu meșteșug” și măsoară valorile estetice cu „stânjenul”.G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu. Editura pentru literatură, București, 1968. Capitolul II, Dinicu Golescu, pp.48-50 La Veneția îl atrage mașinăria celor doi „draci” care bat orele în turnul ceasornicului. Încolo, orașul i se pare fără meșteșug „arhitectonicesc”. Cadrele din Palatul Dogilor le măsoară cu stânjenul, Domul din Milano e evaluat la „240 stînjini”. Cu incapacitatea lui de a se analiza, el cade în extaze profunde la cele mai neînsemnate lucruri (apud G. Călinescu, op. cit.). „Au noao clopote- scrie el despre catedrala din Berna- pe care trăgându-le cu meșteșug, nu fac numai sunete de clopote mari sau mici, ci fac o armonie foarte plăcută urechilor, dimpreună jalnică și grozavnică”.