right|thumb|345px|Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)
Istoria limbii române este la fel de controversată ca și cea a poporului român, din două motive principale, unul științific, celălalt politic. Din punct de vedere științific, penuria izvoarelor istorice, în special a celor scrise, permite numeroase interpretări, pe care numai lingvistica comparată, lexicologia și toponimia le pot confirma sau infirma, rareori definitiv. Interesele politice, care exprimă revendicările odinioară teritoriale, astăzi mai mult regionale, culturale, identitare ale statelor vecine, ale României însăși și ale minorităților conlocuitoare, au creat mai multe variante de istorie a limbii române, din acestea derivând variante de istorie a poporului român.
Formarea poporului român a început cu romanizarea dacilor și s-a încheiat cu apariția limbii române, diferită de latină și de celelalte limbi romanice. Aria de formare a poporului român a cuprins fosta Dacie Romană, precum și zona dintre Marea Neagră, Munții Balcani și Valea Timocului (fostele provincii Scythia, Moesia Secunda și Dacia Ripensis). Crișana, Muntenia și Moldova au fost regiuni incluse mai târziu în această arie de formare, pentru că acolo nu s-a exercitat romanizarea.Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a; București, 1936, pag. 360Alexandru Madgearu, Expansiunea maghiară din Transilvania, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2019, p. 17
Romanizarea thumb|Evoluția istorică a limbilor romanice orientale după majoritatea autorilor. Nu există din punct de vedere lingvistic decât o singură certitudine: limba română provine din romanizarea populațiilor antice din bazinul Dunării de jos care, așa cum ne-o spun Herodot și ceilalți autori antici, erau Traco-Dace, iar ulterior această limbă a fost influențată de limbile slave, greacă, maghiară și altele. Este de altfel singurul punct care nu este contestat de nimeni. Controversele privesc nu atât procesul lingvistic și etapele sale, cât teritoriile unde acest proces s-a derulat și întinderea lor.
Continuitatea în Dacia
Varianta cea mai răspândită între istoricii români contemporani este aceea derivată din teoria romanizării definitive și statornice a Daciei. Conform acestei variante, Imperiul Roman a colonizat Dacia într-o perioadă foarte scurtă de timp cu o masă reprezentativă de coloniști veniți din tot Imperiul, dar în special de cultură latină (aproximativ 80%). Argumentele pentru această colonizare intensivă sunt în particular legate de dârzenia apărării dacice, care, conform izvoarelor latine, a aruncat în luptă aproape toată populația de sex masculin a provinciei, lăsând în urma războaielor o populație decimată. S-a ajuns astfel la o reprezentare infimă a numelor geto-dacice în inscripțiile rămase (au fost studiate aproximativ 4 000 de inscripții, dintre care numai 2% conțineau nume de geto-daci, față de aproximativ 30% ca reprezentare a populației autohtone în alte provincii romanizate).
În urma acestei colonizări neobișnuite a unei provincii romane (acest fenomen nu se mai petrecuse niciodată în Imperiu), limba originală a provinciei, limba dacă, ar fi dispărut, mai puțin câteva cuvinte păstrate în bagajul curent al limbii române.
Teoria continuității se împarte la rândul ei în mai multe sub-versiuni - unele mai îndrăznețe, altele care încearcă doar să rezolve discrepanțele și improbabilitățile din teoria romanizării totale a Daciei.
Astfel, limba română ar continua direct limba dacă, în aceeași arie lingvistică (o limbă din grupul tracic, despre care există date puține și intens controversate). După încheierea cuceririi romane a Daciei, în 106, și până la retragerea trupelor imperiale la sud de Dunăre din 275, populația locală dacică este desigur romanizată, dar nu în zona rămasă neocupată și populată de Dacii liberi. În plus de acestea, s-a argumentat că intervalul de 169 de ani nu a fost un răstimp suficient pentru schimbarea completă, într-un teritoriu relativ întins, a caracterului lingvistic local. Mai mult, din considerații socio-lingvistice, se consideră că proporția copleșitoare a militarilor, meșterilor și negustorilor romani la nord de Dunăre în comparație cu un număr foarte redus de administratori, vorbitori ai limbii latine culte, a împiedicat impunerea acesteia din urmă în bazinul Dunării de Jos, unde s-a generalizat o variantă locală de latină populară. Acest lucru a determinat apariția unei limbi protoromânești ca „lingua franca”: o limbă unică, anterioară tuturor dialectelor române.
Un argument comparativ adus deseori în discuție aici este caracterul mult mai latin, evident, al românei în raport cu acela al limbilor vechi celtice, pictice și scotice din insulele britanice - care au fost ocupate militar și continuu romanizate timp de aproape șase secole (55 î. Hr. - 430 d. Hr. apoi până la invazia saxonă).
«Armata romană a avut un rol important în romanizare, ținându-se cont nu numai de prezența legiunilor și a unităților auxiliare lor cu veteranii aferenți , ci și de dispersarea acestora în întreg „capul de pod”, pe care îl configura Dacia în apărarea Imperiului. Astfel, apare și faptul că româna este continuatoarea latinei militare de la frontiera daco-dunăreană a Imperiului Roman.
De altfel, viața militară intensă a Daciei, alături de prestigiul civilizației, culturii și limbii latine, constituie principala explicație pentru rapida romanizare a acestei provincii. În istorie, se mai cunosc cazuri de asimilare, într-o perioadă scurtă, a unei limbi de prestigiu militar și cultural, căci, normanzii (debarcați în 841, în NV-ul Franței, și creștinați în 911), după cucerirea Angliei, în urma bătăliei de la Hastings, în 1066, au influențat, ca vorbitori ai francezei, limba anglo-saxonilor, ceea ce arată că franceza devenise limba lor maternă după numai cca două secole.
Deși armata Rinului, în diverse perioade, era mai mare ca aceea a Daciei, acest fapt nu a fost esențial în romanizarea Galiei, deoarece legiunile renane, erau concentrate la limes-ul cu triburile germanice, între Meusa și Rin, cu centre principale la Mogontiacum (azi Mainz), Augusta Trevorum (azi Trier), Colonia (azi Köln), și Colonia Ulpia Traiana (în imediata apropiere a localității actuale Xanten),Cristian Mihail, Cuvinte de mediu militar (daco-) roman în română, dacoromania.inst-puscariu.ro (de altfel, regiune în prezent neromanică). Dar nu numai Renania, ci și celelalte regiuni de frontieră ale Imperiului Roman din Europa (ca Pannonia), Africa și Asia nu mai sunt astăzi romanice. Deci, româna nu numai că este continuatoarea unei latine militare de frontieră, ci este și singura limbă neolatină care conservă vestigii ale limbajului de castru (sermo castrensis).»Cristian Mihail, Limbajul militar (daco-)roman și influența sa asupra limbii și istoriei poporului român, Editura Militară, 2012
Altă ipoteză explică trăsăturile latine atât de manifeste dar atât de puțin savante, ale limbii române, prin existența unei îndelungate latinități pre-romane în Dacia, această latinitate difuzându-se prin comerț, prin strămutările (spontane sau forțate) de triburi dacice între nordul Dunării și Imperiul roman, și prin educarea în Imperiu a unor tineri șefi daci luați ostateci de Romani.
În această teorie, Dacia este nucleul original al limbii române (și al etnogenezei poporului român), populațiile romane din sudul Dunării (de exemplu aromânii) provenind din migrații pornite din Dacia. Lingviștii țărilor din sudul României sunt favorabili acestei ipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu existau populații romanice în Balcani în momentul sosirii slavilor.
Lucrările mai recente ale unor istorici români consideră că limba și poporul român s-au format pe un spațiu mai mare decât al fostei Dacii. Vlad Georgescu a scris că spațiul cuprindea atât Dacia cât și zona munților Balcani și coasta Mării Negre.Vlad Georgescu, The Romanians: A History. Ohio State University Press.(1991) ISBN 08-1420-511-9.p.13Vlad Georgescu (1992), Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, p.24. Ioan Aurel Pop consideră de asemenea că poporul și limba română s-au format atât la nord cât și la sud de Dunăre.Ioan Aurel Pop, Romanii si maghiarii in secolele IX-XIV. Geneza statului medieval in Transilvania. Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 1996, p. 20-27
Continuitatea în Dacia și Moesia thumb|O hartă a etnogenezei Românilor și Albanezilor conformă ipotezelor „Continuității în Dacia și Moesia” și „Dacilor liberi ca strămoși ai Albanezilor”. În această teorie, nucleul original al limbii române (« vatra străromână » a lui Nicolae Iorga) și deci al etnogenezei românilor, se afla atât în nordul cât și în sudul Dunării (într-o zonă cuprinzând Dacia și Moesia, la nord de linia Jirecek) în timp ce Dacii liberi au migrat spre Balcani alungați de năvălirile goților, hunilor și slavilor, constituind în definitiv poporul albanez, și explicând astfel cuvintele comune dintre limba albaneză și cea română. Tot năvălirile slavilor și cruntul război al bizantinilor împotriva bulgarilor în timpul domniei împăratului Vasile al II-lea Bulgarohtonul, au despărțit definitiv românii din nordul Dunării de aromânii din sud, care au părăsit Moesia pentru a se refugia în Munții Pindului și în Tesalia (atunci denumită « Marea Vlahie »).
Strămutarea din Balcani spre Dacia
Această teorie pornește de la relatările lui Eutropius (care afirmă că toți locuitorii Daciei ar fi fost transferați în sudul Dunării în momentul retragerii romanilor) și de la scrierile lui Eduard Robert Rösler care consideră că proximitatea geografică în Balcani explică de ce există cuvinte comune între limbile albaneză și română, și conclude că nucleul original al limbii române trebuie căutat în actuala Macedonie, de unde migrații ulterioare, în secolul XIII, ar fi adus « vlahii » în nordul Dunării, la chemarea regilor maghiari, pentru a popula Transilvania până atunci deșartă. Lingviștii din Austria si Ungaria sunt favorabili acestei ipoteze, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu existau populații romanice în Transilvania în momentul sosirii maghiarilor. În această teorie, limba aromână este cea mai apropiată de forma originală a limbii române.
Unitatea O caracteristică esențială a limbii daco-române este lipsa dialectelor. Pretutindeni la nord de Dunăre, graiurile din Banat, Ardeal, Maramureș, Moldova (atât regiunea din România, cât și Republica Moldova), Oltenia, Muntenia și Dobrogea sunt aproape identice, existând și relativ puține regionalisme. Un filolog de reputația lui Alexandru Philippide insistă chiar asupra unicității limbii daco-române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte. Este interesant de menționat aici că alte limbi europene foarte vechi, deci conservatoare, la fel de stabile și „mereu vii“ ca româna, de exemplu euskara (limba bască) au în zilele noastre, pentru circa 800 000 vorbitori declarați, pe un teritoriu relativ mic față de aria lingvistică românească, cinci sau opt dialecte principale (bascii au nevoie să o unifice artificial prin normativa euskara batua). Alf Lombard a calificat starea de fapt a unicității în care se află limba daco-română drept una „fără precedent“.