Franța a avut posesiuni coloniale în diferite forme, începând cu secolul al XVII-lea până în deceniul al șaptelea al secolului trecut. În secolele al al XIX-lea și al XX-lea, imperiul său colonial era al doilea ca mărime după cel britanic. În momentul de maximă dezvoltare, între 1919 și 1939, al doilea imperiu colonial francez se întindea pe aproximativ 12.898.000 km². Alături de teritoriile metropolitane, suprafața totală aflată sub suveranitatea franceză atingea 13.000.000 km², adică aproximativ 8,7% din suprafața uscatului mondial.
În zilele noastre, rămășițele acestui vast imperiu sunt reprezentate de sutele de insule și arhipelaguri din Atlanticul de Nord, zona Caraibelor, Oceanul Indian, Pacificul de Sud și de Nord ca și un teritoriu pe continentul Americii de Sud, cu o suprafață totală de 123.150 km², adică numai 1% din teritoriul coloniilor antebelice. Toate aceste teritorii se bucură de reprezentare completă la nivel național, ca și de diferite grade de autonomie. 460px|thumb|Harta primului (verde) și al celui de-al doilea (albastru) imperiu colonial francez
„Imperiul colonial” medieval francez
Se poate spune că existența unui imperiu colonial francez a început de facto cu teritoriile de peste Marea Mediterană din secolele al XII-lea și al XIII-lea, cucerite ca urmare a cruciadelor târzii, deși, în acele timpuri, aceste posesiuni nu erau considerate colonii. Prima posesiune de peste mări a Franței a fost primul Regat al Ierusalimului, cu primul rege încoronat aici în 1100, Balduin. Cuvântul franțuzesc outremer își are originile în acest regat. Cruciada a patra a dus la împărțirea Imperiului Bizantin în 1204, cu orașul Constantinopole și teritoriile înconjurătoare, atât din Europa, cât și din Asia, încorporate în așa-numitul Imperiu Latin, condus de nobili originari din Burgundia, Flandra și Courtenay. Acest imperiu a supraviețuit atacurilor vecinilor până a fost cucerit de Imperiul de la Niceea în 1261. Franța a invadat Egiptul în timpul celei de-a șaptea cruciade din 1249 și a ocupat Delta Nilului pentru un an. Domnia Angevină a durat în Regatul Siciliei și în Malta din 1266 până la începutul secolului al XIV-lea, când teritoriile respective au fost cucerite de aragonezi. Familia nobilă franceză de Lusignan a ocupat tronul Ierusalimului până la cucerirea orașului de mameluci în 1291, iar Regatul Ciprului până în 1489.
Primul imperiu colonial francez 450px|thumb|Evoluția în timp a imperiului colonial francez Primele expediții ale lui Giovanni da Verrazzano și Jacques Cartier de la începutul secolului al XVI-lea, ca și desele călătorii ale pescarilor francezi către Marile Bancuri și Newfoundland din acel secol, au fost precursorii încercărilor de colonizare ale Americilor. Interesele Spaniei în America și izbucnirea în Franța a războaielor religioase la începtul secolului al XVI-lea, au împiedicat eforturile mai consistente de colonizare. Primele încercări franceze de înființare a unor colonii în Brazilia la Rio de Janeiro (1555) și la São Luís și în America de Nord, în Florida (1562) au fost zădărnicite de spanioli și portughezi.
Istoria imperiului colonial francez a început cu adevărat pe 24 iulie 1605, odată cu fondarea Port Royal în colonia Acadia din America de Nord, în ceea ce este azi Nova Scotia, din Canada. După câțiva ani, în 1608, Samuel de Champlain a fondat Quebec, care avea să devină capitala unei colonii uriașe ca suprafață, dar foarte slab locuite, Noua Franță, cunoscută și cu numele de Canada.
Deși, prin alianțe cu diferitele triburi amerindiene, francezii au reușit să exercite controlul asupra a unei mari întinderi din continentul nord-american, așezările franceze erau limitate în general la vale râului St. Laurent. Mai înainte de înființarea în 1663 a Consiliului Suveran, teritoriile Noii Franțe s-au dezvoltat drept colonii comerciale. Numai după sosirea intendentului Jean Talon, Franța a asigurat mijloacele necesare pentru dezvoltarea unor colonizări masive cu populație de pe vechiul continent, așa cum făceau deja britanicii. Spre deosebire de Anglia, în Franța interesul pentru colonizare era relativ redus, fiind concentrat mai ales în direcția asupra dominației asupra bătrânului continent. De-a lungul întregii sale istorii, Noua Franță sau chiar Canada, s-au aflat cu mult în urma coloniilor britanice din America de Nord, atât din punct de vedere al dezvoltării populației cât și din punct de vedere al economiei. Acadia a fost pierdută în favoarea britanicilor prin Tratatul de la Utrecht din 1713.
În 1699, pretențiile teritoriale ale Franței în America de Nord au continuat să se manifeste cu vigoare odată cu fondarea Louisianei în bazinul râului Mississippi. Rețeau comercială extinsă din toată regiunea, conectată cu cea a Canadei prin Marile Lacuri, a fost apărată de o vastă rețea de puncte fortificate, multe dintre ele centrate în ceea ce este azi statul Arkansas.
În vreme ce imperiul colonial francez nord-american de extindea, s-a început constituirea unui imperiu colonial mai mic ca întindere, dar mult mai profitabil, în India de vest. Așezările de-a lungul coastei atlantice a Americii de Sud în ceea ce este azi Guiana Franceză au început în 1624. O altă colonie a fost fondată pe insula Saint Kitts în 1625, insula fiind împărțită cu britanicii până în 1713, când a fost semnat Tratatul de la Utrecht și francezii și-au cedat partea lor englezilor. Compagnie des Îles de l'Amérique a fondat colonii în Guadelupa și Martinica în 1635, o altă colonie fiind fondată în 1650 pe Saint Lucia. Plantațiile agricole din aceste colonii au fost construite și exploatate cu munca sclavilor aduși aici prin comerțul cu sclavi africani. Rezistența triburilor indigene a dus la expulzarea caribilor din 1660.
Cea mai importantă posesiune colonială Caraibiană a fost Saint-Domingue (azi Haiti ), înființată în 1664 în jumătatea vestică a insulei spaniole Hispaniola. În secolul al XVII-lea, Saint-Domingue devenise cea mai bogată colonie producătoare de zahăr din trestie din întreg spațiul Caraibian. Jumătatea estică a insulei Hispaniola (azi Republica Dominicană) a fost și ea pentru o scurtă perioadă sub controlul francez după ce a fost cedată de spanioli în 1795.
Expansiunea colonială franceză nu s-a limitat numai la Lumea Nouă. În Africa de Vest, francezii au stabilit posturi comerciale în Senegal, de-a lungul coastei în 1624. În 1664, a fost înființată Compania franceză a Indiilor de Est pentru a participa la comerțul profitabil cu Orientul Îndepărtat. Au fost înființate colonii în India - Chandernagor în Bengal (1673) , Pondicherry în sud-est (1674), iar mai târziu în Yanam (1723), Mahe (1725) și Karikal (1739) (Vedeți și: India Franceză). Au fost înființate colonii pe insulele din Oceanul Indian, Île de Bourbon (Réunion, 1664), Île de France (Mauritius 1718) și Seychelles (1756).
Conflictul colonial cu Marea Britanie
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea au izbucnit primele conflicte coloniale între Franța și Marea Britanie, care vor avea ca rezultat final distrugerea celei mai mari părți a primului imperiu colonial francez. Aceste conflagrații au fost; Războiul pentru succesiunea austriacă (1744–1748), Războiul de Șapte Ani (1756–1763), războiul Războiul revoluționar american (1775–1783), Războaiele Revoluției Franceze (1792–1802) și războaiele napoleoniene (1803-1815) și Războaiele Napoleoniene (1803–1815)
Deși războiul pentru succesiunea la tronul Austriei a avut un rezultat neconcludent și în ciuda succeselor lui Joseph François Dupleix, Guvernatorul general francez din India, și a victoriilor de început ale francezilor în Minorca și America de Nord din războiul de șapte ani, Franța a fost în cele din urmă înfrântă, britanicii cucerind nu numai Noua Franță (cu excepția insulelor Saint-Pierre și Miquelon), dar și cea mai mare parte a coloniilor Caraibiene și întreaga Indie Franceză. După semnarea tratatului de pace, Franța a recăpătat avanposturile comerciale din India și insulele Caraibiene Martinica și Guadelupa, dar competiția pentru putere în India a fost câștigată de britanici, iar în cazul Americii de Nord, francezii au pierdut toate posesiunile coloniale. Toată Noua Franță a fost cucerită de Marea Britanie, cu excepția regiunii Louisiana, cedată Spaniei, (ca o compensare pentru anexarea de către englezi a Floridei spaniole).
De asemenea, Franța a mai cedat Marii Britanii insulele Grenada și Saint Lucia din Indiile Occidentale. Deși pierderea Canadei a provocat regrete generațiilor care au urmat, în momentul petrecerii evenimentului nu a părut o catastrofă, colonialismul fiind perceput în societatea franceză neimportant și imoral.
În timpul intervenției franceze în Revoluția americană s-a obținut retrocedarea insulei Sainte Lucie, după semnarea Tratatului de la Paris din 1783, dar acest teritoriu a fost neînsemnat față de ce speraseră francezii în momentul declanșării intervenției. În 1791, resturile imperiului colonial francez au fost din nou zguduite de un dezastru, când Saint Domingue (care cuprindea o treime din insula Hispaniola), cea mai importantă și mai bogată colonie franceză, a fost devastată de o mare răscoală a sclavilor. Sclavii, conduși de Toussaint l'Ouverture, iar după capturarea lui (1801) de Jean-Jacques Dessalines, au reușit să reziste multă vreme trupelor franceze, spaniole și britanice, pentru ca până la urmă să obțină independența a ceea ce a devenit Haiti (1804), prima republică a negrilor din lume, înființată cu mult timp înaintea viitoarelor state africane. Între timp, războiul franco-britanic reizbucnit a dus la pierderea ultimelor colonii franceze. Deși după Pacea de la Amiens din 1802 aceste colonii au fost retrocedate, odată cu izbucnirea unui nou conflict în anul următor, britanicii au reușit să reocupe toate posesiunile coloniale franceze caraibiene. Franța a reușit să recapete Louisiana în 1800, dar succesul revoltei haitiene l-a convins pe Bonaparte că menținerea acestei posesiuni ar fi foarte costisitoare, ceea ce a dus la vânzarea regiunii Statelor Unite în 1803. Încercarea francezilor de a înființa o colonie în Egipt în 1798–1801 a fost un eșec.
Al doilea imperiu colonial francez
În perioada de sfârșit a războaielor napoleoniene, cea mai mare parte a coloniilor franceze a fost restaurată : Guadelupa și Martinica, Guiana Franceză, mai multe posturi comerciale din Senegal, Île Bourbon (Réunion) și cele câteva mici posesiuni din India. Până în cele din urmă, Marea Britanie avea să anexeze definitiv Saint Lucia, Tobago, Insulele Seychelles și Île de France (Mauritius).
Adevăratul început al celui de-al doilea imperiu colonial francez a fost însă anul 1830, când Franța a invadat Algeria, care a fost cucerită treptat în următorii 17 ani. În timpul celui celui de-al doilea Imperiu Francez condus de Napoleon al III-lea, s-a încercat stabilirea unui protectorat de tip colonial în Mexic, dar francezii au fost nevoiți să abandoneze experimentul după încheierea războiului civil american, odată cu invocarea de către președintele american a Doctrinei Monroe. Intervenția franceză în Mexic a durat din 1861 până în 1867. Napoleon al III-lea a reușit să stabilească controlul francez asupra teritoriului Cochin-China (extremitatea sudică a Vietnamului, inclusiv Saigonul), ca și protectoratul asupra Cambodgiei.