Limbile germanice sunt o grupă de limbi indo-europene vorbite în centrul, nordul și nord-vestul Europei precum și în alte părți ale lumii. Limbile germanice, în special engleza și germana, sunt printre cele mai vorbite și învățate limbi din lume, fapt observat și în România.

Strămoșul comun al tuturor limbilor germanice este cunoscut sub numele de proto-germanică (sau germana comună), care a fost vorbită aproximativ din prima jumătate a mileniului 1 î.Hr. în timpul Epocii Fierului, în partea nordică a Europei. Proto-germanica, împreună cu toate limbile care au derivat din aceasta, este caracterizată de un număr de proprietăți lingvistice unice. Cea mai renumită dintre acestea este schimbul de consoane, cunoscut și sub numele de Legea lui Grimm. Varietăți timpurii ale limbii au început să apară odată cu migrația triburilor germanice din nordul Europei (i.e. Scandinavia) în secolul al II-lea î.Hr. spre partea central-nordică a continentului.

Cele mai vorbite limbi germanice sunt engleza și germana, cu aproximativ 300–400 milioane vorbitoriCurtis, Andy. Color, Race, And English Language Teaching: Shades of Meaning. 2006, page 192. și peste 100 de milioane respectiv.SIL Ethnologue (2006). 95 milioane de vorbitori de germană standard; 105 de milioane vorbind dialecte ale germanei, mijlocii sau înalte; 120 de milioane incluzând saxona inferioară și idiș. Acestea două aparțin grupului vestic de limbi germanice. Acest grup include de asemenea alte limbi importante, cum ar fi neerlandeza cu 23 de milioane de vorbitoriDutch, University College London și afrikaans cu mai mult de 6 milioane de vorbitori nativi. Grupa nordică a limbilor germanice include norvegiana, daneza și suedeza (care împreună formează subgrupa continentală) precum și islandeza și feroeza (care aparțin subgrupei insulare), care sunt vorbite împreună de un total de 20 de milioane de vorbitori.Holmberg, Anders and Christer Platzack (2005). "The Scandinavian languages". In The Comparative Syntax Handbook, eds Guglielmo Cinque and Richard S. Kayne. Oxford and New York: Oxford University Press. Excerpt at Durham University. Etnologul SIL a listat un total de 53 de limbi germanice diferite.

Caracteristici Limbile germanice posedă un număr de caracteristici comune, unice față de cele ale altor limbi indo-europene.

Probabil cele mai cunoscute dintre aceste caracteristici sunt: Schimbarea de sunet, cunoscută ca Legea lui Grimm sau Legea lui Verner, a fost factorul care a schimbat valoarea tuturor consoanelor oclusive din limbile indo-europene. (De exemplu, *-ul original a devenit *-ul germanic în majoritatea cazurilor; a se compara englezescul three cu latinescul tres, și similar two cu duo, do cu sanscritul dha-.) Recunoașterea a acestor două legi ale sunetelor a fost un eveniment important în înțelegerea caracterului regulat al schimbului sunetelor lingvistice și în dezvoltarea metodei comparative, care pune bazele lingvisticii istorice. Dezvoltarea unui accent prozodic pe prima silabă a cuvântului, care a declanșat o reducere fonologică semnificativă a restului silabelor. Asta a declanșat și reducerea majorității cuvintelor de bază din engleză în monosilabe, și aspectului comun de limbi cu consoane grave al englezei moderne și al germanei. Exemple se găsesc în cuvintele proto-germanice transmise englezei: *strangiþō → strength (putere), *aimaitjō → ant (furnică), *haubudan → head (cap), *hauzijanan → hear (păr), și germanei: *harubistaz → Herbst (toamnă), *hagatusjō → Hexe (vrăjitoare). O schimbare cunoscută sub numele de umlaut germanic, care a modificat calitățile vocalei în cazul în care o vocală gravă (/i/, sau /j/) trecea în a doua silabă. În general, vocalele posterioare erau anteriorizate, iar cele anterioare erau ridicate. În multe limbi, vocalele modificate erau indicate cu ajutorul unei treme (de exemplu, ä ö ü în germană, pronunțate , respectiv). Această schimbare a rezultat în alternanțe universale în cuvintele înrudite - încă foarte proeminente în germana modernă, dar doar câteva urme în engleza modernă (de exemplu, mouse/mice (șoarece-șoareci), goose/geese (gâscă-gâște), broad/breadth (larg-lățime), tell/told (spune-spus), old/elder (bătrân-mai bătrân), foul/filth (murdar-murdărie), gold/gild (aur-auri). Aceste alternanțe nu mai sunt ușor de diferențiat de alternanțele vocalice din cauza schimbărilor timpurii (de exemplu, ablautul, cum se regăsește în engleză write/wrote/written (a scrie-scris), sing/sang/sung (a cânta-cântat) , hold/held (a ține-ținut) sau din cauza schimbărilor târzii (de exemplu, scurtarea vocalică din engleza medie, cum este în wide/width (larg-lărgime), lead/led (a conduce-condus)). Un număr mare al valorilor pe care le pot avea vocalele. Engleza este un exemplu tipic, cu aproximativ 11-12 vocale în majoritatea dialectelor (nu sunt luați în considerare diftongii). Suedeza standard are 17 vocale pure, germana standard și neerlandeza au 14, iar daneza are cel puțin 11. Jacques Durand (2003), "the vowel system of Danish and phonological theory". In Linguistic Studies in Honour of Hans Basbøll, presented on the occasion of his 60th birthday, edited by Henrik Galberg et al., Odense: Syddansk Universitetsforlag, pp. 41-57. Online at . Dialectul Amstetten, ce aparține germanei bavareze, are 13 distincții între vocalele lungi, fiind unul dintre cel mai complex din lume în acest sens. Verbul pe locul 2 (V2). O singură locuțiune substantivală sau element adverbial trebuie să se afle după verb; în particular, dacă un adverb sau o locuțiune prepozițională precede verbul, subiectul trebuie să fie următorul. Această caracteristică nu se mai găsește în engleza modernă, exceptând unele fraze învechite cum ar fi „Over went the boat” sau „Boom goes the dynamite” (Bum a făcut dinamita), dar este prezentă în toate celelalte limbile germanice moderne.

Alte caracteristici importante sunt: Reducerea diverselor combinații dintre timpurile și aspectele gramaticale ale sistemului verbal indo-european în doar două: timpul prezent și timpul trecut (cunoscut și ca „preterit”). O clasă mare de verbe care folosește sufix dental (/d/ or /t/) și nu alternanță vocalică (tremă) pentru a indica prezența timpului trecut. Acestea sunt verbele slabe din germană; verbele rămase, care folosesc tremă, sunt verbele tari din germană. Unele cuvinte cu etimologii care sunt greu de legat de alte familii de limbi indo-europene, dar cu variante care apar în aproape toate celelalte limbi germanice.

Scriere

Istoric Se crede că toate limbile germanice au apărut dintr-o limbă ipotetică proto-germanică, asemănătoare între ele datorită Legii lui Grimm și a Legii lui Verner. Asta a avut loc probabil în timpul epocii fierului pre-romane, din nordul Europei, după circa 500 î.Hr. Proto-germanica a fost cel mai probabil vorbită după 500 î.Hr., Ringe (2006), p. 67. iar limba proto-nordică după secolul al II-lea, care mai târziu încă este destul de asemănătoare cu proto-germanica reconstruită de către filologi.

Conform datelor lingvistice și arheologice, se pare că ultima mare schimbare care a avut efecte asupra tuturor limbilor germanice a avut loc pe un teritoriu întins între sudul Suediei, sudul Norvegiei, Danemarca și cursul inferior al Elbei. O scurtă istorie cu privire la limbile germanice Accesat pe 29 septembrie 2013

Din perioada în care au fost atestate, varietățile de limbi germanice au fost împărțite în trei grupe: limbi germanice de vest, de est și de nord. Relația exactă dintre ele este greu de determinat doar din evidențele rare provenite de la inscripțiile runice, dar se știe că ele au rămas mutual inteligibile în timpul perioadei marilor migrații. Limbile indo-europene, secțiunea limbi germanice Primele atestări ale unor limbi germanice; Accesat la 29 septembrie 2013>, astfel unele varietăți individuale sunt dificil de clasificat.

Unele inscripții runice datând din secolele XVIII și IX au supraviețuit (cum ar fi Piatra Eggjum și Piatra Rök), unele texte în alfabetul latin din secolul al XII-lea au supraviețuit (Íslendingabók), și unele poezii scandinave datează cel mai devreme din secolul al IX-lea.

Cam din secolul al X-lea, varietățile de limbi germanice s-au diferențiat destul de mult pentru a nu mai fi mutual inteligibile. Contactul lingvistic dintre locuitorii vikingi din Danelaw și anglo-saxoni au lăsat urme asupra limbii engleze și se crede că aceasta a fost elementul care a facilitat decăderea gramaticii vechi a englezei vechi, care a rezultat în apariția englezei medii de prin secolul al XII-lea.

Grupa estică de limbi germanice a fost marginalizată de pe la sfârșitul perioadei marilor migrații. Burgunzii, goții și vandalii s-au asimilat din punct de vedere lingvistic vecinilor lor prin secolul al VII-lea, limba gotică crimeană fiind singura care a persistat până în secolul al XVIII-lea.

În timpul Evului Mediu Timpuriu, grupa vestică a limbilor germanice a fost separată în primul rând de către dezvoltarea insulară a englezei medii, iar în al doilea rând de către fenomenul lingvistic de schimb al consoanelor care s-a manifestat în cadrul germanei; în acest fel, s-au creat două varietăți principale de germană (inferioară și superioară) și alte varietăți gradate, denumite centrale (sau mijlocii). Până la începutul erei moderne, aceste schimbări au dus la crearea unor diferențe considerabile între limbi, variind ca în cazul germanei: germana superioară alemanică în sud și saxona inferioară nordică în nord. Deși ambele varietăți sunt considerate a reprezenta limba germană, vorbitorii dialectelor pot cu greu să se înțeleagă între ei. Varietățile sudice au completat al doilea schimb sonor, în timp ce varietățile nordice au rămas neafectate de către acest fenomen lingvistic.

Grupa nordică a limbilor germanice, pe de altă parte, au rămas unificate după 1000 d.Hr.; de fapt, limbile scandinavice continentale (suedeza, daneza și norvegiana) încă păstrează o oarecare inteligibilitate mutuală. Diferențele dintre limbile vestice continentale și insulare (cum este islandeza) se datorează în mare parte datorită faptului că gramatica limbii nordice veche a rămas practic neschimbată, în timp ce a celor continentale s-a schimbat foarte multe.

Statut actual thumb|300px|Răspândirea limbilor germanice în lume.

Limba engleză are statut oficial în Belize, Canada, Insulele Falkland, Noua Zeelandă, Filipine, Puerto Rico, Guam, și în alte foste colonii britanice din Asia, Africa și Oceania. În plus, este limba de facto a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americii și a Australiei.

Deși Germania a avut de asemenea câteva posesiuni coloniale, limba germană nu a rămas oficială după destrămarea dominației coloniale, astfel limba germană este vorbită doar minoritar sau ca limbă secundară de către comunitățile de imigranți din America de Nord și America de Sud, Australia și din țările africane, printre care se numără fosta colonie germană Namibia (vorbită de persoanele educate și în comerț); a fost odată limbă oficială acolo. Un dialect german, numit „Neerlandeza de Pennsylvania”, este încă prezentă printre populațiile de anabaptiși din Pennsylvania, Statele Unite.

Deși Țările de Jos are câteva posesiuni coloniale, neerlandez este oficială în Aruba, Belgia, Curaçao, Țările de Jos, Sint Maarten și Surinam.

Limba afrikaans este una dintre cele 11 limbi oficiale din Africa de Sud și este lingua franca în Namibia.

În afara Danemarcei, limba daneză este limbă oficială în teritoriile de peste ocean numite Insulele Feroe și este lingua franca și limba educației în Groenlanda, unde a fost limba oficială până în 2009.

Limba norvegiană este vorbită în afara Norvegiei în comunitățile de imigranți din nordul Statelor Unite.

Clasificare Cronologică

Tabelul de mai jos arată succesiunea etapelor istorice semnificative a fiecărei limbi (orizontal) împreună cu grupările lor aproximative în subfamilii (vertical).

Contemporană

thumb|300px|Limbile germanice în Europa