Maramureș

450px|right|thumb|Maramureșul în ridicarea topografică iozefină, 1782-1785 thumb|200px|Maramureș Maramureșul este o regiune geografică și etno-culturală aflată pe teritoriul României și Ucrainei, alcătuită din Depresiunea Maramureșului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, și versanții munților care o înconjoară: Munții Oașului, Gutâi, Țibleș și Rodnei spre vest și sud, și Munții Maramureșului la est și nord.

Limitele regiunii se situează între paralela 47°33' N și 48°02' N (latitudine nordică) și între meridianele 23°15' E și 25°03' E (longitudine estică). În lungime, între Hust și Pasul Prislop sunt aproximativ 150 km iar lărgimea pe axa nord-sud de până la 80 km.

Sudul acestei regiuni aparține, în prezent, României, constituind partea de nord-est a județului Maramureș, iar partea nordică, Maramureșul de Nord, este în estul regiunii Transcarpatia din Ucraina (raioanele Hust, Rahău și Teceu).

Geografia Maramureșului

thumb|right|200px|Zona geografică Maramureș

Țara Maramureșului este una dintre cele mai întinse depresiuni ale lanțului Carpatic, acoperind o suprafață de circa 10000 km², în nord Carpații Orientali, între munții Oaș, Gutâi, Țibleș, Rodnei, Maramureșului și Carpații Păduroși. Este situată în partea de nord-est a munților Carpați și este împărțită în două zone de o ramificație muntoasă în bazinul superior al râului Tisa, numită culmea Pop-Ivanu (Vârful Pop-Ivan, 1937 m): partea sudică aparține României, iar cea nordică Ucrainei.

Apele În partea de sud, principalele râuri care alimentează Tisa sunt: Vișeu, Ronișoara, Iza, râul Cosău, Mara și Valea Săpânței. Dinspre nord, după unirea Tisei Albe cu Tisa Neagră, Tisa primește râurile Cosăuț (Kosivska), Săpurcea (Râul Șopurka|Șopurka), Apșița, Taras (Teresva), Talabârjaba (Talaborul, Tereblia), Valea Neagului (Rika) și Bârjaba (Borzava).

Munții Masivele muntoase care înconjoară zona depășesc înălțimea de 2.000 m - Pietrosul Rodnei 2.303 m, Hovârla 2.061 m în masivul Muntele Negru (Černahora) - și la această latitudine, de la 1.500 m în sus, își fac apariția pășunile alpine. Munții, care ocupă mai mult de jumătate din suprafața regiunii, sunt acoperiți de păduri de stejar, fag și molid. Lemnul care se găsea din abundență și-a lăsat amprenta aproape peste tot, de la arhitectura tradițională a caselor și bisericilor, până la vestitele porți și unelte de gospodărie.

thumb|right|200px|Munții Gutâi cu Creasta Cocoșului văzută din pasul Pintea

Principalele trecători care fac legatura cu zonele vecine sunt înalte și în trecut erau greu accesibile: spre Moldova, pasul Prislop - 1.414 m; spre Năsăud, pasul din Dealul Ștefăniței - 817 m (Pasul Șetref); spre Lăpuș și Cavnic, pasurile Neteda și Rotunda la aprox. 1080m; spre Baia Mare, pasul Pintea - 987 m (odinioară, trecerea se făcea prin pasul Gutâi, la 1.109 m); spre Oaș, pasul Fărgău - 587 m (Pasul Huta), iar spre nord pasul Frasini (Iasinia) - 931 m. Intrarea de pe valea Tisei, în dreptul orașului Hust, era bine apărată de cetatea Hustului, pe un deal care domină intrarea în defileu.

În 1948-1949 a fost construită calea ferată Salva-Vișeu pentru a lega Maramureșul de Ardeal, în condițiile în care legătura pe valea Tisei fusese pierdută după alipirea Maramureșului de Nord la Cehoslovacia interbelică, apoi ca provincie a Uniunii Sovietice. Sectorul avea o lungime de 63 km, cu 8 viaducte și 5 tuneluri, cel mai mare dintre ele fiind Dealul Ștefăniței și Săcel, pe sub Pasul Șetref, cu o lungime de 2400 m.

Relativa izolare a Maramureșului între acești munți a favorizat apărarea lui și conservarea formelor de organizare locale pentru sute de ani, dar și păstrarea modului tradițional de viață rustică până aproape de zilele noastre.

Natura Pădurile Maramureșului au fost întotdeauna bogate în animale sălbatice: căprioară, cerb, urs, lup, vulpe, mistreț, jder etc. și specii protejate sau aflate în pericol: râsul, capra neagră, marmota, cocoșul de munte (Tetrao urogallus), vulturul auriu (acvila de munte) și cocoșul de mesteacăn.

Bogăția vânatului din pădurile maramureșene este menționată și în prima atestare documentară, din 1229, a Maramureșului, în speță: a domeniu de vânătoare regal. Rezervarea unor zone în acest scop a făcut să se păstreze, până azi, denumiri ca Pădurea Crăiască din Ocna Șugatag. De acest aspect e legată și vânătoarea lui Dragoș Vodă, în urma căreia ar fi ajuns, potrivit legendei, în Moldova.

Ultimul zimbru de pe teritoriul românesc a fost vânat în Maramureș în anul 1852. Capra neagră a dispărut din Maramureș, cel mai probabil, în anul 1924, din cauza braconajului practicat după Primul Război Mondial, dar a fost readusă, în anii 1962-1967, în masivul Rodnei, unde specia a proliferat neașteptat de bine. Marmota a fost colonizată în 1973, cu rezultate bune.

Dintre speciile de plante rare: tisa, zada (Larix decidua), zâmbrul (Pinus cembra), floarea-de-colț și laleaua pestriță.

În râurile Maramureșului trăiește încă lostrița, o specie rară de somon.

În 1930 a fost creat Parcul Național Munții Rodnei, inițial ca rezervație naturală, devenită în 1979 Rezervație a Biosferei, pe o suprafață de 46.399 hectare. În 2004 a luat ființă și Parcul Natural Munții Maramureșului pe o suprafață de circa 150.000 de hectare, fiind, după Delta Dunării, cea mai mare arie protejată din România.

În munții maramureșeni se găsesc peșteri, chei, lacuri și formațiuni geologice, dintre care unele protejate, cele mai cunoscute fiind Cheile Tătarului și Creasta Cocoșului din munții Gutâi și izbucul de la Izvorul albastru al Izei din munții Rodnei. Rezervații naturale sunt și lacurile Tăul lui Dumitru și Tăul Morărenilor din Gutâi.

Bogăția zăcămintelor de metale neferoase, mai ales în munții de origine vulcanică, a favorizat o activitate minieră intensă, care a scos la lumină și frumusețile subpămîntene ale florilor de mină, agregate minerale formate prin depunere și cristalizare în cavitățile largi ale rocilor, numite geode.

Istoria Maramureșului

Antichitatea Săpăturile arheologice atestă locuirea în Depresiunea Maramureșului încă din timpuri preistorice. Urme sigure din paleoliticul superior și neolitic au fost găsite în Țara Oașului și la sud de munții Gutâi. Din neolitic au mai fost găsite la Sighet, Câmpulung și pe malul stâng al Izei, între Rozavlea și Strâmtura.

Cu aproximativ două mii de ani î.Hr. au pătruns și în această regiune triburi de indo-europeni, încât epoca bronzului este bine reprezentată prin depozite mai importante din Săpânța, Sarasău, Sighet, Tisa, Călinești, Șieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Săliște și Moisei.

Din perioada dacică sunt atestate cetăți la Sighet (dealul Solovan), Oncești (dealul cetății), Slatina și Călinești. Au fost găsite monede, vase și obiecte de proveniență grecească și romană, ceea ce dovedește legăturile comerciale și culturale cu civilizațiile mediteraneene, dar mai ales cu provincia romană Dacia. Deși regiunea a rămas în afara teritoriului cucerit de Imperiul Roman, dacii locali au primit influențele civilizației romane. Datorită poziției mai ferite a Maramureșului, în perioada marilor migrații, dintre triburile de goți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un impact asupra populației locale.

Evul Mediu Veche regiune românească, Țara Maramureșului este atestată documentar pentru prima oară cu acest nume în 1199, în perioada expansiunii ungare în Transilvania. În acea epocă, exista populație românească în întreg Maramureșul , precum și în regiunile vecine, la vest, Ung, Bereg și Ugocea. Pentru acestea din urmă, regii Ungariei garantau românilor dreptul de a-și alege singuri voievodul și de a fi judecați după "dreptul valah" (ius valachicum) până după anul 1383, de când datează ultima atestare documentară în această privință.

thumb|right|200px|Biserica din Giulești, ridicată de urmașii lui Giulea, fratele voievodului Dragoș

În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureșului a fost condus de voievozi locali și organizat în cnezate de vale. Din secolul al XIV-lea, presiunea regilor Ungariei de a instaura și aici feudalismul după model occidental s-a intensificat prin înnobilarea conducătorilor locali, cărora le-au fost înlocuite titlurile autohtone cu echivalentul din ierarhia aristocrată occidentală. În timp ce unii au acceptat schimbarea, integrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență și, în final, au trecut munții spre regatul Poloniei, unde, remarcându-se prin fapte de arme, au primit ranguri nobiliare și latifundii, o parte s-au oprit în Țara Lăpușului, înființând pe noile domenii sate care au rezistat până astăzi (Cupșeni, Măgoaja) iar alții au trecut Carpații răsăriteni și au întemeiat voievodatul Moldova.

1241: Invazie tătară în Maramureș și Transilvania. O coloană tătară condusă de către generalii Cadan și Buri pleacă din Podolia, intră în Moldova de nord și trec în Transilvania prin trecătoarea Cârlibaba (Pasul Tătarilor) în cursul lunii martie 1241. Coloana tătară condusă de însuși Batu-Khan, avândul alături pe generalul Subotai, au devastat și jefuit voievodatele maramureșene, pătrunzând adânc până la Miskolc.

1285: Invazie tătară în Transilvania; maramureșenii trec Carpații in urmărirea tătarilorPavel Parasca, Cine a fost Laslău Craiul Unguresc Din tradția medievală despre întemeierea Țării Moldovei, HistoryY&Politics, 2008, pp. 7-21

Alexandru I. Gonța descrie în detaliu unele evenimente între anii 1334 și 1365 Alexandru Gonța, Românii și Hoarda de Aur, Editura Demiurg, Iași, 2010, p. 145-147

1334: Invazie tătară în Transilvania; s-au distins în lupte frații Drag și Dragoș din Bedeu și ruda lor Mihail Bogdan din Petrova.

1342: Bogdan din Cuhea se refugiază în Moldova dintre Siret și Nistru și este învinuit de regele Ungariei de trădare;

1345: Campanie a regelui Ungariei împreună cu maramureșenii împotriva tătarilor; au fost răsplătiți de rege: Crăciun, voievod de Bereg și fiii, Sărăcin, Nicolai, Valentin și Luca, apoi Silvestru voievod și fiii Aprușa și Marcuș apoi, Mic, fiul cneazului Stan, Giula, fiul lui Dargoș și fiii Giula, Dragoș, Ștefan, Tătar, Dragomir, Costea și Miroslav.

1352: Asediul cetății Belz de către oștile Ungariei; participă și maramureșenii iar Tatomir, fiul lui Dragomir și al fiicei lui Sas, voievod al Moldovei subcarpatice, este ucis în luptă. În același an ajunge voievod la Moldovei subcarpatice, Dragoș din Bedeu.

1355: Expediția regelui Ungariei ajunge pe Nistru. Se disting în campanie Drag, fratele lui Dragoș din Bedeu.

1361: Bud, Sandor, Ioan, Dragomir și Balea primesc de la regele Ungariei cnezatul Ozon din Maramureș.

1365: Este confiscată moșia lui Bogdan din Cuhea ca urmare a independenței Moldovei; Bogdan pierde satele Ieud, Bacicov, Vișeu, Borșa, Moisei și Seliște care sunt date lui Balc și Drag.

Întemeierea Moldovei a avut loc în două etape, în care s-au remarcat cele mai importante figuri din istoria Maramureșului. Mai întâi, Dragoș vodă din Bedeu, care, după victoria asupra tătarilor în expediția organizată de regele Ludovic I d'Anjou, a fost trimis, în 1351, să întemeieze un voievodat vasal Ungariei, în scop de apărare (o marcă de frontieră). În 1359, Bogdan vodă din Cuhea, după ce s-a opus câțiva ani introducerii sistemului feudal ungar în Maramureș, a trecut munții împreună cu oștenii săi și l-a alungat pe Balc, urmașul lui Dragoș și a impus independența voievodatului Moldova față de Ungaria.

Evenimentul a marcat și trecerea de la organizarea tradițională, de voievodat și cnezate, la cea feudală, odată cu înstăpânirea urmașilor lui Dragoș Vodă, care au primit titluri nobiliare și domenii atât în Maramureș, cât și în regiunile vecine din Ungaria medievală. Ei au cumulat titlurile cneziale cu cele nobiliare vestice, iar Balc a fost timp de 30 de ani voievod și comite de Maramureș, făcând trecerea organizarea administrativă de comitat.