Cruciada a patra (1202–1204), convocată inițial pentru recucerirea Ierusalimului printr-o invazie a Egiptului, a sfârșit în 1204 prin invadarea, cucerirea și jefuirea orașului Constantinopol și dizolvarea temporară a Imperiului Bizantin, apariția unor state latine și a unor state bizantine succesoare. Cruciada este văzută ca unul dintre actele finale ale Marii Schisme.
Alte încercări de cucerire a Constantinopolului Mai multe evenimente din veacul comnen au anunțat tragedia din 1204. Mai întâi Marea Schismă din 1054 a dus la o ruptură nu numai dintre Biserica Ortodoxă și cea Catolică, dar și dintre Occident și Bizanț. Cei mai importanți factori în cucerirea latină a Constantinopolului au fost: Papalitatea; tendința papei de a subordona imperiul sacerdoțiului a tensionat nu numai Bizanțul, ci și Sfântul Imperiu German. Politica teritorială a statului Papal l-a adus față în față cu statele normande. Acum papa oscila între alianța cu Bizanțul sau cu normanzii, și mai apoi germanii. Normanzii; instalarea normanzilor în sudul Italiei a defavorizat politica bizantină în Mediterana. Din patru războaie bizantino-normande, trei au avut scopul anunțat de a cuceri Constantinopolul. Primul război a fost pentru detronarea lui Alexios I Comnen (1048-1118). Acesta n-a reușit, datorită intervenției venețiene. Al doilea război a fost inițiat de Bohemund de Tarent (1054-1111), dar a fost o înfrângere totală. Apoi, în 1147, Roger II de Sicilia atacă prin surprindere imperiul, jefuind Grecia. În ultimul război, normanzii s-au aliat cu germanii și au pustiit din nou Grecia. Venețienii; la început vasali imperiului, venețienii au devenit aliații acestora și i-au ajutat pe bizantini în luptele contra normanzilor, deoarece voiau să-și impună supremația în Adriatica. Alexios I Comnen a încheiat tratate comerciale cu venețienii, dar urmașii săi au dus o politică anti-italiană, fapt ce a dus la războaiele bizantino-venețiene (1125-1126 între dogele Domenico Michiel și împăratul Ioan al II-lea Comnen, culminând cu arestarea în 1171 a tuturor negustorilor venețieni de pe cuprinsul Imperiului de către Manuel I. În deceniul următor a avut loc masacrul asupra latinilor din Constantinopol, fapt care a provocat resentimente antibizantine în Europa Occidentală. Tot mai incomodați de bizantini în comerțul cu Orientul, venețienii s-au angajat în cruciada a IV-a și au anexat toate insulele din Egee și o mare influență asupra statelor latine nou formate. Sfântul Imperiu German; la început aliate în vederea eliminării statelor normande din Italia, cele două imperii ajung să se dușmănească în timpul celei de-a treia cruciade. Frederic Barbarossa intră în război cu grecii în traversarea sa prin Balcani, cu scopul cuceririi Constantinopolelui. Dar germanul reușește doar să primească un tribut gras. Urmașul acestuia, Henric VI, trimite un ultimatum împăratului bizantin și cere un tribut de 5.000 livre de aur. Henric se îmbarcă la Messina pentru a porni cucerirea Constantinopolului, dar survine moartea sa neașteptată.
Pregătirea pentru cruciadă După eșecul celei de-a treia cruciade, interesul europenilor pentru organizarea unei noi expediții împotriva musulmanilor a scăzut extrem de mult. Ierusalimul era controlat acum de dinastia Ayyubidă, cea care controla și Siria și Egiptul, cu excepția a câtorva orașe de-a lungul coastei mediteraneene, care încă se mai aflau în stăpânirea a ceea ce mai rămăsese din Regatul Ierusalimului, acum cu capitala la Acra. A treia cruciadă a pus de asemenea temeliile pentru un nou Regat al Ciprului.
Inocențiu al III-lea s-a urcat pe tronul papal în 1198. El era frământat de eșecul celei de-a treia cruciade, dar și de reunificarea Bisericii creștine. În august 1198, papa a chemat la o nouă cruciadă. El a mai perceput și o taxă de cruciadă, care trebuia plătită de toți prelații, inclusiv de mănăstiri și de ordinele cavalerești, care erau scutite de alte taxe. Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Île-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de MontferratÎn 1204, Bonifaciu I de Monferrat s-a căsătorit cu văduva împăratului bizantin Isaac al II-lea Angelos, Margareta, fiică a regelui Béla al III-lea al Ungariei și a soției acestuia Ana de Châtillon.. Bonifaciu și ceilalți lideri au trimis împuterniciți la Veneția și Genova pentru negocierea unor contracte pentru transportarea cruciaților în Egipt – obiectivul cruciadei. Unul dintre negociatori a fost viitorul istoric Geoffroy de Villehardouin, mareșal de Champagne. Genova nu a fost interesată, dar Veneția a fost de acord să transporte 33.500 de cruciați, un număr neobișnuit de mare pentru acele vremuri. Această înțelegere presupunea un an de zile de pregătiri din partea Veneției, care trebuia să construiască numeroase corăbii și să pregătească marinarii care să le guverneze, toate activitățile comerciale ale orașului trebuind să fie încetinite. Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.
Asediul orașului Zara (Zadar) Dat fiind faptul că nu fusese semnat un contract ferm cu privire la plecarea tuturor cruciaților cu corăbiile venețiene, mulți luptători au ales să plece din alte porturi, în special din Marsilia și Genova. În 1201, cea mai mare parte a efectivelor cruciate se afla în Veneția. Dar s-a constatat că ea era mult mai mică (aproximativ 12.000 soldați), iar venețienii primeau mai puțin de jumătate de bani din suma convenită, și anume 85.000 de mărci din argint, în timp ce cruciații nu puteau plăti decât cel mult 51.000 de mărci, și asta doar dacă ar fi fost dispuși să renunțe la numeroase alte cheltuieli. Venețienii i-au pus pe cruciați sub consemn pe insula Lido până când aveau să se decidă asupra acțiunilor viitoare.
Dandolo și venețienii au reușit să folosească mișcarea cruciată în propriul lor folos. După masacrul latinilor din Constantinopol din 1182, comercianții venețieni din capitala bizantină fuseră expulzați de reprezentanții dinastiei Comnen, care se bucurase de sprijinul întregii populații grecești.Donald Nicol, The last centuries of Byzantium, 1261-1453 (Cambridge, 1993) Aceste evenimente le-au justificat venețienilor păstrarea unei poziții ostile față de Bizanț. Enrico Dandolo, care se alăturase cruciaților în timpul unei ceremonii publice în biserica San Marco di Venezia, a propus cruciaților ca în schimbul celor 34.000 de mărci care lipseau să-și plătească transportul prin atacarea portului Zara din Dalmația (care în acele timpuri era o comunitate independentă care recunoștea protectoratul regelui Ungariei Emeric, și care fusese înainte de 1186 o posesiunea venețiană). Veneția depindea de aprovizionarea cu lemn pentru corăbii provenit de pe țărmurile Adriaticii. Regele catolic al Ungariei fusese de acord să se alăture cruciaților, deși mai degrabă din motive politice decât din unele religioase, și tergiversase cât mai mult cu putință orice pregătire de plecare în expediția militară. Mulți cruciați nu au fost de acord cu propunerea venețiană și s-au întors la casele lor, printre aceștia și Simon de Montfort - viitor conducător al cruciadei albigensiene -, în vreme ce împuternicitul papal, cardinalul Pierre Capuano susținea atacul de pe coasta Dalmației, pentru a împiedica eșecul întregii mișcări.
Papa Inocențiu a fost foarte alarmat de turnura pe care o luaseră evenimentele și a scris o scrisoare conducătorilor cruciați, pe care i-a amenințat cu excomunicarea. Conținutul scrisorii nu a fost dus la cunoștința soldaților de rând, iar atacul asupra orașului Zara s-a dat așa cum se plănuise. Catolicii din Zara le-au amintit atacatorilor că sunt coreligionari, agățând steaguri cu crucea la ferestrele diferitelor clădiri ale orașului și pe zidurile fortificațiilor, dar orașul a fost luat cu asalt și cucerit după un scurt asediu. Atât venețienii cât și restul cruciaților au fost excomunicați imediat de Inocențiu al III-lea.
Diversiunea spre Constantinopol thumb|400px|Cucerirea Constantinopolelui de cruciați în 1204 Bonifaciu a părăsit flota mai înainte de plecarea ei din Veneția pentru a-și vizita vărul Filip de Swabia. Motivul acestei vizite este controversat. Poate papa a plecat deoarece aflase de planurile venețienilor și deși nu era de acord cu ele, dorea să evite excomunicarea, ori poate a dorit să se întâlnească cu principele bizantin Alexios Angelos, (care era fiul împăratului bizantin detronat Isaac al II-lea Angelos) și cumnatul lui Filip. Alexius fugise la cumnatul său după ce tatăl său fusese detronat în 1195, dar în momentul de față nu se știe cu certitudine dacă papa știa sau nu că principele bizantin se află la curtea Swabiei. Ceea ce se știe în mod sigur este faptul că Alexios fusese de acord ca dacă cruciații îl răsturnau pe uzurpatorul tronului tatălui său, să reunifice biserica bizantină cu Roma, să plătească o mare sumă de bani pentru organizarea expediției spre Egipt și în plus să se alăture și el în fruntea unui important corp al oștii cruciadei. Oferta părea foarte tentantă pentru cruciada care era amenințată cu rapida epuizare a fondurilor. Relațiile greco-romane erau foarte complexe de la Marea Schismă din 1054. Luptătorii primei și a celei de-a doua cruciade făcuseră mari pagube Constantinopolului în trecerea lor spre Țara Sfântă, iar grecii fuseseră acuzați de trădare de către cruciați. Un mare număr de negustori venețieni fuseseră atacați și deportați în timpul răscoalelor anti-latine din capitala bizantină din 1182. Propunerile principelui bizantin Alexios prevedeau restaurarea domniei tatălui său în condițiile în care Constantinopolul nu ar fi fost prădat. Bonifaciu a fost de acord cu aceste condiții, iar papa și principele bizantin s-au întors la Corfu pentru a ajunge din urmă flota venețiană care plecase deja de la Zara. Restul conducătorilor cruciați au acceptat până în cele din urmă planul papal, dar mulți dintre cruciații de rând, care nu erau de acord cu propunerile, au dezertat. Flota a ajuns la Constantinopol la sfârșitul lui iunie 1203.
La început, cruciații aveau ca obiectiv restaurarea domniei lui Isaac al II-lea, astfel încât ei să se poată bucura de un generos suport financiar și de ajutorul unui important contingent bizantin. Conon de Bethune a trimis un mesaj care conținea aceste obiective ambasadorului lombard, care, la rândul lui, l-a prezentat împăratului Alexios al III-lea Angelos, cel care uzurpase tronul fratelui său Isaac. Cetățenii Constantinopolului nu erau deloc preocupați de soarta împăratului detronat și a fiului acestuia. Uzurpările de tron între clanurile nobile bizantine nu erau lucruri neobișnuite și, cel puțin de această dată, coroana rămăsese în cadrul aceleiași aceiași familii. De pe zidurile de apărare ale orașului, cetățenii capitalei luau în derâdere mulțimea pestriță a cruciaților, care se așteptaseră ca prințul Alexios să fie primit cu entuziasm. Cruciații au debarcat și au atacat colțul de nord-est al fortificațiilor și au provocat pierderi orașului care nu au făcut decât să scadă până la zero popularitatea lui Alexios al III-lea, care a fugit din oraș. Prințul moștenitor Alexios al IV-lea a devenit coregent alături de tatăl său orb, Isaac.