Dreptul internațional umanitar (International humanitarian law) (DIU (IHL)), denumit și legile conflictului armat, este dreptul care reglementează desfășurarea războiului (jus in bello). Este o ramură a dreptului internațional care urmărește să limiteze efectele conflictelor armate prin protejarea persoanelor care nu participă la ostilități și prin restricționarea și reglementarea mijloacelor și metodelor de război disponibile combatanților. Dreptul internațional umanitar se inspiră din considerente de umanitate și din dorința de a atenua suferința umană. Acesta cuprinde un set de norme, stabilite prin tratate sau obiceiuri, care vizează protejarea persoanelor și a bunurilor/obiectelor care sunt sau pot fi afectate de conflicte armate și limitează dreptul părților implicate într-un conflict de la utilizarea metodele și mijloacele de război pe care le consideră adecvate. Sursele dreptului internațional includ acordurile internaționale (Convențiile de la Geneva, dreptul internațional cutumiar, principiile generale ale națiunilor și jurisprudența . Acesta definește conduita și responsabilitățile națiunilor beligerante, a statelor neutre și ale persoanelor implicate în război, în relația dintre ele și cu persoanele protejate, care de obicei înseamnă necombatanți. Acesta este conceput pentru echilibrarea preocupărilor umanitare și a necesității militare și supune războiul regulilor de drept, limitând efectele sale distructive și alinând suferința umană. Încălcările grave ale dreptului internațional umanitar sunt denumite crime de război.

În timp ce dreptul internațional umanitar (jus in bello) se referă la normele și principiile care reglementează desfășurarea războiului odată ce conflictul armat a început, jus ad bellum se referă la justificarea recursului la război și include crima de agresiune. Împreună, jus in bello și jus ad bellum constituie cele două componente ale legilor războiului care reglementează toate aspectele conflictelor armate internaționale. Legea este obligatorie pentru națiunile care au semnat tratatele corespunzătoare. Există și alte reguli cutumiare nescrise ale războiului, multe dintre ele fiind analizate în cadrul proceselor de la Nürnberg. Dreptul internațional umnaitar se bazează pe o impărțire strictă între regulile aplicabile în conflictele armate internaționale și conflictele armate interne (războaiele civile)

De la înființarea sa, dreptul internațional umanitar a fost criticat pentru faptul că uciderea previzibilă a unui număr mare de cetățeni poate fi considerată conformă cu dreptul internațional umanitar, precum și pentru faptul că a fost creat în mare parte de puterile occidentale în serviciul propriilor interese. Există o dezbatere academică cu privire la faptul dacă dreptul internațional umanitar, care este construit formal ca un sistem care interzice anumite acte, poate facilita și violența împotriva civililor atunci când beligeranții susțin că atacurile lor sunt conforme cu dreptul internațional umanitar.

Convențiile de la Geneva și convențiile de la Haga

Dreptul internațional umanitar contemporan este alcătuit din două curente istorice:

Convențiile de la Haga, denumită în trecut drept legea războiului propriu-zisă și Convențiile de la Geneva, sau dreptul umanitar.

Cele două curente își iau numele de la o serie de conferințe internaționale care au avut loc în aceste două orașe și care au dus la elaborarea unor tratate referitoare la război și conflicte, în special Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 și Convențiile de la Geneva, prima dintre acestea fiind redactată în 1863. Ambele tratează , care se referă la întrebarea dacă anumite practici sunt acceptabile în timpul conflictelor armate . În timp ce DIU (jus in bello) se referă la normele și principiile care reglementează desfășurarea războiului odată ce conflictul armat a început, jus ad bellum se referă la justificarea recursului la război și include crima de agresiune. Împreună, jus in bello și jus ad bellum constituie cele două componente ale dreptului războiului care reglementează toate aspectele conflictelor armate internaționale. Legea este obligatorie pentru națiunile care au semnat tratatele corespunzătoare. Există, de asemenea, alte norme de drept internațional umanitar neînscrise, multe dintre ele fiind analizate în cadrul proceselor de la Nürnberg. Dreptul internațional umanitar operează pe baza unei diviziuni stricte între normele aplicabile în conflictele armate internaționale și conflictele armate interne

Convențiile de la Haga, sau legile războiului propriu-zise, „stabilesc drepturile și obligațiile beligeranților în desfășurarea operațiunilor și limitează alegerea mijloacelor pentru provocarea de daune” . În special, se ocupă cu:

definirea combatanților, stabilește reguli privind mijloacele și metodele de război și examinează problema obiectivelor militare.

Încercările sistematice de limitare a sălbăticiei războiului au început să se dezvolte abia în secolul al XIX-lea. Aceste preocupări s-au bazat pe schimbarea viziunii asupra războiului de către statele influențate de Epoca Iluminismului. Scopul războiului era înfrângerea statului inamic, ceea ce se putea realiza prin neutralizarea combatanților inamici. Astfel, „distincția între combatanți și civili, cerința ca toți combatanții inamici răniți și capturați să fie tratați în mod uman și ca aceștia să beneficieze de clemență, unele dintre pilonii dreptului umanitar modern, decurg toate din acest principiu”.

Convențiile de la Geneva Fritz Munch rezumă practicile militare istorice dinainte de 1800: „Punctele esențiale par să fie următoarele: în luptă și în orașele cucerite cu forța, combatanții și necombatanții erau uciși, iar proprietățile erau distruse sau jefuite”Fritz Munch, "History of the Laws of War", in: R. Bernhardt (ed.), Encyclopedia of Public International Law Volume IV (2000), pp. 1386–1388.. În secolul al XVII-lea, juristul olandez Hugo Grotius, considerat apropape unanim fondatorul sau părintele dreptului internațional public, scria că „războaiele, pentru atingerea obiectivelor lor, nu se poate nega, trebuie să recurgă la forță și teroare ca mijloace cele mai potrivite”.

Normele umanitare în istorie Cu toate acestea, chiar și în mijlocul carnagiului istoric, au existat frecvente exprimări și invocări ale normelor umanitare pentru protecția victimelor conflictelor armate: răniții, bolnavii și naufragiații. Acestea datează din timpuri străvechi.

În Vechiul Testament, regele Israelului intezice uciderea prizonierilor, urmând sfatul profetului Elisei ca să-i cruțe pe prizonierii inamici. Ca răspuns la o întrebare a regelui, Elisei a spus: „Să nu-i ucizi. Au doară cu arcul tău și cu sabia ta i-ai prins ca să-i ucizi? Dă-le pâine și apă, să mănânce și să bea și apoi să se ducă la domnul lor”.

În India antică există documente (Codul lui Manu de exemplu) care descriu tipurile de arme care nu ar trebui folosite: „Când se luptă cu dușmanii săi în bătălie, să nu lovească cu arme ascunse, nici cu arme (cum ar fi) cu cu ghimpi sau cârlige, otrăvite sau cu săgeți sau sulițe ale căror vârfuri sunt aprinse cu foc”. Există, de asemenea, porunca de a nu lovi „nici pe un eunuc, nici pe cel ce își împreunează palmele (în semn de implorare), nici pe cel ce fuge cu părul fluturând, nici pe cel ce se așează, nici pe cel ce spune: «Sunt al tău!»... Nici pe cel care doarme, nici cel care și-a pierdut zalele, nici cel gol, nici cel dezarmat, nici cel care privește fără să ia parte la luptă, nici cel care se luptă cu un altul” .

Legea islamică stipulează că „necombatanții care nu au luat parte la lupte, precum femeile, copiii, călugării și pustnicii, bătrânii, orbii și nebunii” nu trebuiau să fie molestați. Primul calif, Abu Bakr, a proclamat: „Nu mutilați trupurile celor morți. Nu ucideți copii, femei sau bătrâni. Nu tăiați și nu ardeți pomi fructiferi. Nu tăiați animalele (oi, vaci sau cămile) decât pentru a vă hrăni. Nu ardeți palmierii și nu-i inundați”. Juriștii islamici au susținut că un prizonier nu trebuie ucis, deoarece „nu poate fi tras la răspundere pentru simple acte de beligeranță”. Cu toate acestea, interdicția de a ucide non-combatanți nu este absolută în legea islamică. De exemplu, în situațiile în care „inamicul se retrage în fortificații și lupta corp la corp nu este o opțiune”, juriștii islamici au fost unanimi în ceea ce privește permisiunea utilizării unor arme mai puțin discriminatorii, cum ar fi mangonelele (un tip de trebuchet), dacă acest lucru este necesar din motive militare, dar au avut opinii diferite cu privire la utilizarea focului în astfel de cazuri.

Codificarea normelor umanitare Cel mai important antecedent al dreptului internațional umanitar este actualul Acord de armistițiu și regularizare a războiului, semnat și ratificat în 1820 între autoritățile guvernului de atunci al Marii Columbii și șeful forțelor expediționare ale Coroanei Spaniole, în orașul venezuelean Santa Ana de Trujillo. Acest tratat a fost semnat în timpul conflictului de independență, fiind primul de acest gen din emisfera vestică.

Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a inițiat însă o abordare mai sistematică. În Statele Unite, un imigrant german, Francis Lieber, a elaborat în 1863 un cod de conduită, cunoscut sub numele de Codul Lieber, pentru Armata Uniunii în timpul Războiului Civil American. Codul Lieber includea tratamentul uman al populației civile din zonele de conflict și interzicea, de asemenea, executarea prizonierilor de război. În același timp, implicarea în timpul Războiului Crimeei a unor personalități precum Florence Nightingale și Henry Dunant, un om de afaceri din Geneva care lucrase cu soldații răniți în Bătălia de la Solferino, a dus la eforturi mai sistematice de prevenire a suferinței victimelor războiului. Dunant a scris o carte, pe care a intitulat-o Amintiri din Solferino , în care a descris ororile la care a fost martor. Rapoartele sale au fost atât de șocante încât au dus la înființarea Comitetului Internațional al Crucii Roșii) în 1863 și la convocarea unei conferințe la Geneva în 1864, care a elaborat prima Convenție de la Geneva pentru îmbunătățirea condițiilor răniților din armatele aflate pe câmpul de luptă .

Convențiile de la Geneva sunt inspirate direct din principiile umanitare. Se referă la cei care nu participă la conflict, precum și la personalul militar . Aceasta oferă baza legală pentru protecția și asistența umanitară oferite de organizații umanitare imparțiale, precum Comitetul Internațional al Crucii Roșii . Acest accent poate fi găsit în Convențiile de la Geneva.

Convențiile de la Geneva

Convențiile de la Geneva din 1949 Convențiile de la Geneva sunt rezultatul unui proces care s-a desfășurat în mai multe etape între 1864 și 1949. Acesta s-a concentrat pe protecția civililor și a celor care nu mai pot lupta într-un conflict armat. Ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, toate cele patru convenții au fost revizuite, pe baza versiunilor anterioare și a unor prevederi din Convențiile de la Haga din 1907, și readoptate de comunitatea internațională în 1949. Conferințele ulterioare au adăugat dispoziții care interzic anumite metode de război și abordează probleme legate de războaiele civile.

Primele trei Convenții de la Geneva au fost revizuite, extinse și înlocuite, iar a patra a fost adăugată în 1949. Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea condițiilor răniților și bolnavilor din forțele armate pe câmpul de luptă a fost adoptată în 1864. Aceasta a fost revizuită în mod semnificativ și înlocuită cu versiunea din 1906 versiunea din 1929, și mai târziu de versiunea din 1949. Convenția de la Geneva pentru îmbunătățirea condițiilor răniților, bolnavilor și naufragiaților din forțele armate pe mare a fost adoptată în 1906. A fost revizuită în mod semnificativ și înlocuită cu A doua Convenție de la Geneva din 1949.