Conștiința artificială, cunoscută și sub denumirile de conștiință a mașinii, conștiință sintetică, sau conștiință digitală, desemnează conștiința conjecturată ca fiind posibilă în cazul inteligenței artificiale, precum și domeniul interdisciplinar care studiază această posibilitate. Domeniul împrumută concepte și metode din filosofia minții, filosofia inteligenței artificiale, științe cognitive și neuroștiințe.
Nu există în prezent un consens științific privind posibilitatea sau natura conștiinței artificiale. Unele teorii susțin că conștiința emerge din anumite tipuri de organizare funcțională sau din interacțiunea dintre diferite componente ale creierului, mecanisme cunoscute sub denumirea de (CNC). Conform acestor perspective, un sistem artificial capabil să emuleze sau să reproducă funcțional aceste interacțiuni ar putea manifesta forme de conștiință. Alte poziții resping această posibilitate, argumentând că conștiința depinde de proprietăți biologice specifice care nu pot fi replicate în sisteme artificiale.
Termenul „conștiență artificială” este uneori utilizat în contexte distincte pentru a se referi în mod specific la implicațiile etice ale unei eventuale conștiințe fenomenale (conștiință P), adică la capacitatea unui sistem artificial de a resimți sau stări cu pozitivă ori negativă. În acest sens, dezbaterea despre conștiința artificială implică nu doar probleme teoretice și tehnice, ci și întrebări legate de bunăstare, responsabilitate morală și protecție juridică, analog situației animalelor non-umane.
Perspective filozofice Având în vedere multitudinea de tipuri de conștiință conjecturate, există numeroase implementări potențiale ale conștiinței artificiale. În literatura filozofică, una dintre cele mai răspândite taxonomii distinge între conștiința de tip „acces” și conștiința „fenomenală”. Conștiința de acces se referă la acele aspecte ale experienței care pot fi raportate și utilizate cognitiv, în timp ce conștiința fenomenală se referă la acele aspecte ale experienței care nu pot fi accesate direct, fiind caracterizate calitativ prin noțiuni precum „trăiri brute”, „cum este să fie” sau qualia.
Dezbaterea privind plauzibilitatea Adepții și alți sceptici susțin că conștiința poate fi realizată doar în anumite sisteme fizice, deoarece aceasta posedă proprietăți care depind în mod necesar de constituția fizică. În articolul său din 2001 „Artificial Consciousness: Utopia or Real Possibility”, afirmă că o obiecție frecventă la adresa conștiinței artificiale este aceea că „funcționând într-un mod complet automatizat, computerele nu pot manifesta creativitate, nereprogramabilitate (în sensul incapacității de a mai fi reprogramate prin reconsiderare), emoții sau liber arbitru. Un computer, asemenea unei mașini de spălat, este un sclav controlat de propriile componente”.
Pentru alți teoreticieni (de exemplu, susținătorii ), care definesc stările mentale în termenii rolurilor cauzale, orice sistem capabil să instanțieze același tipar de roluri cauzale, indiferent de constituția sa fizică, va instanția aceleași stări mentale, inclusiv conștiința.
Experimente de gândire thumb|upright=1.35|„Qualia estompate” (stânga) și „qualia dansante” (dreapta) sunt două experimente de gândire despre conștiință și înlocuirea creierului. Chalmers susține că ambele sunt infirmate de lipsa oricărei reacții a subiectului la schimbarea percepției și, prin urmare, sunt imposibile în practică. El concluzionează că un creier echivalent din siliciu ar avea aceleași percepții ca un creier biologic.
a propus două experimente de gândire menite să demonstreze că sisteme „funcțional izomorfe” (adică sisteme cu aceeași „organizare funcțională fin-granulară”, respectiv aceeași procesare a informației) vor avea experiențe conștiente calitativ identice, indiferent dacă sunt bazate pe neuroni biologici sau pe hardware digital.
Experimentul de gândire al „qualia estompate” este un argument de tip reductio ad absurdum. Acesta presupune înlocuirea, una câte una, a neuronilor unui creier cu componente identice din punct de vedere funcțional, de exemplu bazate pe un cip de siliciu. Chalmers formulează ipoteza — știind dinainte că este absurdă — că „qualia se estompează sau dispar” pe măsură ce neuronii sunt înlocuiți individual cu echivalenți din siliciu. Deoarece neuronii originali și omologii lor din siliciu sunt funcțional identici, procesarea informației în creier ar rămâne neschimbată, iar comportamentul subiectului și rapoartele sale introspective ar rămâne exact aceleași. Chalmers susține că acest lucru conduce la o concluzie absurdă: subiectul ar continua să raporteze experiențe conștiente normale chiar și atunci când qualia ar dispărea treptat. El concluzionează astfel că, în realitate, qualia nu se estompează și că un creier robotic rezultat, după înlocuirea tuturor neuronilor, ar rămâne la fel de conștiență ca creierul biologic original.
În mod similar, experimentul de gândire al „qualia dansante” este un alt argument de tip reductio ad absurdum. Acesta presupune că două sisteme funcțional izomorfe ar putea avea percepții diferite (de exemplu, același obiect ar fi perceput în culori diferite, precum roșu și albastru). Experimentul implică un comutator care alternează între o porțiune de creier ce produce percepția culorii roșii și un cip din siliciu funcțional izomorf, care produce percepția culorii albastre. Deoarece ambele îndeplinesc aceeași funcție în cadrul creierului, subiectul nu ar observa nicio schimbare în timpul comutării. Chalmers argumentează că acest lucru ar fi extrem de neverosimil dacă qualia ar oscila cu adevărat între roșu și albastru, ceea ce generează o contradicție. Prin urmare, el concluzionează că un sistem digital echivalent nu doar că ar experimenta qualia, ci ar percepe aceleași qualia ca sistemul biologic (de exemplu, aceeași culoare).
Criticii susțin că propunerea lui Chalmers presupune ceea ce încearcă să demonstreze, asumând că toate proprietățile mentale și conexiunile externe sunt deja capturate suficient de organizarea cauzală abstractă. Van Heuveln și colaboratorii argumentează că experimentul „qualia dansante” conține o eroare de echivoc, confundând o „schimbare a experienței” între două sisteme cu o „experiență a schimbării” în interiorul unui singur sistem. Mogensen susține că argumentul qualia estompate poate fi respins prin apelul la vaguitatea limitelor conștiinței și la structura holistică a activității neuronale conștiente, ceea ce sugerează că conștiința ar putea necesita substraturi biologice specifice, în loc să fie independentă de substrat.
Povestirea science-fiction de Greg Egan (menționată în secțiunea § În ficțiune) ilustrează cât de nedetectabilă ar putea fi, din perspectiva primei persoane, duplicarea creierului și a funcționalității sale.
În modelele lingvistice mari În 2022, inginerul Google Blake Lemoine a formulat o afirmație devenită virală potrivit căreia chatbotul al Google ar fi conștient. Lemoine a prezentat drept dovezi răspunsurile de tip uman ale chatbotului la numeroase întrebări; cu toate acestea, comportamentul acestuia a fost evaluat de comunitatea științifică drept o consecință probabilă a mimetismului, și nu a conștienței mașinii. Afirmația lui Lemoine a fost larg ironizată ca fiind ridicolă. Mai mult, atribuirea conștiinței exclusiv pe baza rezultatelor produse de modele lingvistice mari (LLM) sau a experienței imersive create de un algoritm este considerată o eroare de raționament.
Totuși, filosoful Nick Bostrom afirmă că este puțin probabil ca LaMDA să fie conștient, dar ridică și întrebarea „pe ce temeiuri ar putea cineva fi sigur de acest lucru?”. Ar fi necesar accesul la informații nepublicate despre arhitectura LaMDA, precum și o înțelegere clară a modului în care funcționează conștiința, urmate de corelarea acestor teorii cu mașina; „(în absența acestor etape), pare rezonabil să existe un anumit grad de incertitudine.[...] ar putea exista deja alte sisteme sau, într-un viitor relativ apropiat, sisteme care să înceapă să satisfacă aceste criterii”.
a susținut în 2023 că modelele lingvistice mari actuale prezintă abilități conversaționale și de inteligență generală impresionante, dar că probabil nu sunt încă conștiente, întrucât le lipsesc anumite caracteristici care ar putea fi necesare, precum procesarea recurentă, un și o agenție unificată. Cu toate acestea, el consideră că sistemele non-biologice pot fi conștiente și sugerează că modele viitoare extinse (LLM+) care să integreze aceste elemente ar putea, în cele din urmă, îndeplini criteriile conștiinței, ridicând atât întrebări științifice profunde, cât și provocări etice semnificative. Totuși, perspectiva conform căreia conștiința poate exista în absența fenomenelor biologice rămâne controversată, iar unii autori o resping.
Kristina Šekrst avertizează că utilizarea termenilor antropomorfici precum „” poate masca diferențe ontologice importante dintre cogniția artificială și cea umană. Deși LLM-urile pot produce rezultate similare celor umane, ea susține că acest lucru nu justifică atribuirea de stări mentale sau conștiință acestora. În schimb, autoarea pledează pentru un cadru epistemologic (precum ) care să recunoască natura distinctă a producerii cunoașterii în cazul inteligenței artificiale. Ea sugerează că aparenta înțelegere manifestată de LLM-uri poate reprezenta o formă sofisticată de halucinație a inteligenței artificiale și se întreabă ce s-ar întâmpla dacă un model lingvistic mare ar fi antrenat fără nicio referire la conștiință.
Testare Conștiența este un fenomen inerent al perspectivei de la persoana întâi. Din acest motiv, precum și din cauza lipsei unei definiții empirice a conștienței, măsurarea directă a acesteia poate fi imposibilă. Deși sistemele pot manifesta numeroase comportamente corelate cu conștiența, determinarea faptului dacă un sistem este sau nu conștient este cunoscută drept . În cazul inteligenței artificiale, există o dificultate suplimentară: sistemul de IA poate fi antrenat să se comporte ca un om sau stimulat să pară conștient, ceea ce face ca markerii comportamentali ai conștienței să fie mai puțin fiabili. În plus, unele chatboturi au fost antrenate să afirme explicit că nu sunt conștiente.
O metodă bine-cunoscută pentru testarea inteligenței mașinilor este testul Turing, care evaluează capacitatea de a purta o conversație asemănătoare celei umane. Totuși, trecerea testului Turing nu indică faptul că un sistem de IA este conștient, deoarece acesta poate imita comportamentul uman fără a avea trăirile asociate.
În 2014, Victor Argonov a propus un test non-turingian pentru conștiența mașinilor, bazat pe capacitatea acestora de a produce judecăți filozofice. El susține că o mașină deterministă trebuie considerată conștientă dacă este capabilă să formuleze judecăți privind toate proprietățile problematice ale conștiinței (precum qualia sau ), fără a dispune de cunoștințe filozofice înnăscute (preîncărcate) asupra acestor subiecte, fără a purta discuții filozofice în timpul procesului de învățare și fără a avea în memorie modele informaționale ale altor ființe (modele care pot conține implicit sau explicit cunoștințe despre conștiința acestora). Totuși, acest test poate fi utilizat doar pentru a detecta, nu și pentru a infirma existența conștiinței. La fel ca în cazul testului Turing, un rezultat pozitiv demonstrează că mașina este conștientă, dar un rezultat negativ nu demonstrează nimic. De exemplu, absența judecăților filozofice poate fi cauzată de lipsa intelectului mașinii, nu de absența conștiinței.
Etică