Povestirea „Lostrița” de Vasile Voiculescu (1884 - 1963) face parte din volumul Iubire Magică, apărut postum în 1970, și se încadrează în proza contemporană. Este o povestire fantastică, deoarece îmbină planul real cu cel fabulos și este o povestire în ramă, întrucât toată acțiune se subordonează legendei despre tânărul Aliman și lostrița fermecată, pe care pescarii de pe malul Bistriței o povestesc de generații, îmbogățind-o an de an cu noi adaosuri și scornituri, după închipuirile oamenilor ce erau mereu avizi de întâmplări de dincolo de fire. Naratorul omniscient și narațiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativă a povestirii. Timpul narativ este cronologic, situându-se într-un plan al trecutului, iar spațiul narativ îmbină realul cu imaginarul. Modalitatea narativă se remarcă, prin absența mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese distanțarea acestuia de evenimente.
Rezumat
Lostrița este o povestire romantică, cu elemente fantastice, în care tema, eroii și subiectul sunt structurate pe iubirea dintre Aliman, un tânăr pescar din zona Bistriței, și o lostriță de care eroul s-a îndragostit, această iubire nefirească fiindu-i în final fatală. Lostrița este o personificare a diavolului, care, potrivit superstițiilor pescarilor, devine când o sirenă întinsă pe prund, când o fecioară care se hrănește cu pește, când o făptură demonică, ce se hrănește cu carne de om. Aliman devine obsedat de lostrița uriașă care pare să aibă puteri magice. Incapabil să o prindă prin mijloace naturale, Aliman merge la un vraci bătrân, descântător de pești, care-l învață practici magice. El cioplește o lostriță din lemn, îi dă viață printr-un descântec și o aruncă în râu, pecetluind astfel un pact cu forțele obscure. După acest ritual, o viitură puternică lovește Valea Bistriței și ia case, oameni și animale. Din apele învolburate, Aliman salvează o fată misterioasă care îi devine iubită.Tânăra este foarte frumoasă, dar într-un mod ciudat, are ochii verzi-aurii, „dar reci ca de sticlă”, dinții ascuțiți, iar prezența ei este la fel de fascinantă ca a lostriței. Flăcăul o duce în casa lui, unde viețuiesc un timp ca doi logodnici fericiți. Rugată de Aliman (care acum îi dăduse un nume omenesc, acela de Ileana), să consfințească iubirea lor prin cununie, nu vrea sa audă „nici de popă, nici de biserică". Satul începe să vorbească despre Ileana că este o strigoaică, „salbatecă și plină de taine”.
Fericirea lor durează un timp, până când o femeie bătrână și rea, mama Ilenei-lostrita, Bistriceanca, apare în sat și o ia pe Ileana cu forța, susținând că trebuie să o ducă acasă. Aliman o caută disperat prin toate satele, dar nu o mai găsește. Cade în vechea obsesie, devenind un om umbrit și singuratic, așteptând mereu la malul râului.Căutându‑și iubita la izvoarele Bistriței, Aliman află de la un bătrân de peste o sută de ani că, pe vremea când era copil, satul său „le alungase cu pietre și le dase foc casei pentru multele blestemății și răutăți ce săvârșeau cu ajutorul Satanei”, pe cele două femei.
O fată din sat îl convinge pe Aliman s-o ia de soție, dar în ziua nunții apare lostrița în râu. Aliman vrea să o captureze („Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”), căci simte „deșteptată în carnea brațelor dulceața unei poveri neuitate”. Într-o ultimă încercare de a prinde peștele (care se confundă simbolic cu fata iubită), Aliman se aruncă în apele Bistriței și dispare definitiv.
Note
Bibliografie Literatura română Proza poezia dramaturgia, Editura Badea & Professional Consulting, București, 2004
Categorie:Povestiri românești Categorie:Povestiri fantastice Categorie:Povestiri din 1970