Gaius Sollius Modestus Apollinaris Sidonius, cunoscut mai ales sub numele de Sidonius Apollinaris (), a fost un poet, diplomat și episcop. Născut în aristocrația galo-romană, a fost ginerele împăratului Avitus și a fost numit praefectus urbi al Romei de către împăratul Anthemius în anul 468. În anul 469 a fost numit episcop de Clermont și a condus apărarea orașului împotriva atacurilor armatelor lui Euric, regele vizigoților, între anii 473 și 475. Și-a redobândit poziția de episcop după cucerirea orașului și a păstrat-o până la moartea sa, în anii 480. Este venerat ca sfânt în Biserica Catolică, Biserica Ortodoxă și Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, având ziua de prăznuire pe 21 august.
Sidonius a scris poezii semnificative, inclusiv panegirice dedicate diferiților împărați, pentru care a fost onorat în epoca sa: cu o statuie de bronz în bibliotecile din Forul lui Traian, prin acordarea titlului de comes și prin numirea sa ca patrician și senator. Un număr mare dintre scrisorile sale s-au păstrat, ceea ce îl face „cel mai important autor supraviețuitor din Galia secolului al V-lea”, conform lui Eric Goldberg. El este unul dintre cei patru aristocrați galo-romani din secolele al V-lea și al VI-lea a căror corespondență s-a păstrat în cantități considerabile; ceilalți sunt Ruricius, episcop de Limoges (decedat în 507), Alcimus Ecdicius Avitus, episcop de Vienne (decedat în 518) și Magnus Felix Ennodius din Arles, episcop de Ticinum (decedat în 534). Toți aceștia au fost legați în rețeaua aristocratică galo-romană strâns unită care a furnizat episcopii Galiei catolice la acea vreme. Scrierile sale se caracterizează printr-o rețea extrem de densă de aluzii clasice și biblice, element central al modului în care s-a prezentat ca aristocrat roman într-un Imperiu Roman de Apus aflat în declin.
Viața
Sidonius s-a născut la Lugdunum (Lyon de astăzi). Tatăl său, al cărui nume este necunoscut, a fost prefect al Galiei sub Valentinian al III-lea. (Sidonius își amintea cu mândrie că a fost prezent alături de tatăl său la instalarea lui Astyrius ca consul pentru anul 449.) Bunicul lui Sidonius, Apollinaris, a fost prefect pretorian al Galiei din mai 408 sau mai devreme până în 409, când a fost succedat de prietenul său Decimus Rusticus. Sidonius ar putea fi un descendent al unui alt Apollinaris, care a fost prefect al Galiei sub Constantin al II-lea între anii 337 și 340.
Sidonius s-a căsătorit cu Papianilla, fiica împăratului Avitus, în jurul anului 452. Din această uniune au rezultat un fiu, Apollinaris, și cel puțin două fiice, Severina și Roscia, pe care Sidonius le menționa în scrisorile sale. O fiică numită Alcima este menționată mult mai târziu de Grigore din Tours, iar Theodor Mommsen a speculat că Alcima ar putea fi un alt nume pentru una dintre fiicele saleSeverina: Roscia: Alcima: . Ca parte a zestrei Papianillei, Sidonius a primit o vilă de vară pe malul lacului Aydat, numită Avitacum. El descria vila în detaliu în scrisorile sale ca fiind o construcție în formă de L, cu trei băi, situată pe un deal care domina lacul; totuși, descrierea se inspira puternic din prezentarea pe care Plinius cel Tânăr o făcea propriilor sale vile și era atent elaborată pentru a-și prezenta identitatea culturală.
Aristocrat galo-roman Scrisorile lui Sidonius dezvăluie faptul că acesta făcea parte dintr-o rețea extinsă de aristocrați romani din Galia. Corespondența sa se concentra pe propria regiune, Auvergne, unde principalii săi interlocutori își aveau sediul la Clermont (ca și el) și în capitala provincială, Lyon. Alte contacte cheie erau aristocrații din Narbonne și Bordeaux, însă unele dintre scrisorile sale erau adresate unor locuri îndepărtate precum Ravenna, Roma și Hispania. Printre cunoștințele notabile se numărau episcopul și adversarul său teologic Claudianus Mamertus. A fost recunoscut în timpul vieții pentru realizările sale literare; în anul 456, portretul său de bronz a fost adăugat galeriei de scriitori din bibliotecile Forului lui Traian, fiind ultima statuie ridicată acolo.
Sidonius a petrecut timp la curtea lui Teodoric al II-lea, regele vizigoților, în anul 455 sau 456, și a scris o scrisoare despre această experiență cumnatului său, Agricola. Această scrisoare, plasată prima în antologia corespondenței sale, îl lăuda pe Teodoric ca fiind un rege ideal.
Socrul lui Sidonius, Avitus, a devenit împărat în anul 455, iar Sidonius a scris un panegiric pentru acesta. În anul 457, Majorian l-a privat pe Avitus de imperiu și a ocupat orașul Lyon; Sidonius a căzut în mâinile sale. Cu toate acestea, reputația erudiției lui Sidonius l-a determinat pe Majorian să îl trateze cu cel mai mare respect. În schimb, Sidonius a compus un panegiric în onoarea sa (așa cum făcuse anterior pentru Avitus), care i-a adus o statuie la Roma și titlul de comes. În anul 468, împăratul Anthemius l-a numit praefectus urbi al Romei, funcție pe care a deținut-o până în 469. Sidonius a prezentat acest fapt ca pe o recompensă pentru abilitățile sale literare și în special pentru panegiricul pe care îl scrisese în onoarea lui Anthemius, dar numirea a făcut probabil parte și din eforturile lui Anthemius de a câștiga sprijinul aristocraților romani din Galia. Ulterior, Anthemius l-a numit patrician și senator.
Episcop
În anul 469, Sidonius a fost ales să îi succeadă lui Eparchius, o rudă a soției sale, în funcția de episcop de Averna (Clermont) (Auvergne). El menționa puține lucruri despre acest eveniment în scrierile sale și se pare că nu și-a dorit acest rol. Scriindu-i fostului prefect pretorian Tonantius Ferreolus, el îl încuraja pe acesta să își schimbe viața seculară „printre prefecții lui Valentinian al III-lea” cu o viață religioasă „printre oamenii desăvârșiți ai lui Hristos”. Grigore din Tours vorbea despre Sidonius ca despre un om care putea oficia Liturghia din memorie (fără un sacramentarium) și care putea susține discursuri spontane fără nicio ezitare. Sidonius scria elogii la adresa aristocraților care sprijineau Biserica, a asceților și a autorilor de lucrări teologice, inclusiv a celor care încorporau filozofia păgână în operele lor. Devenind episcop, a declarat public că va renunța la poezia păgână, considerând-o incompatibilă cu viața religioasă, însă a continuat să scrie și să schimbe poezii în cadru privat.
Timp de trei ani, din 473 până în 475, Sidonius și cumnatul său, Ecdicus, au condus apărarea orașului Clermont, care a fost atacat anual de vizigoți sub conducerea regelui Euric. Sidonius a comparat conflictul cu ocuparea cartagineză a orașului Capua din timpul celui de-al Doilea Război Punic, distribuindu-l pe Euric în rolul lui Hannibal, iar pe sine în cel al lui Decius Magius, apărând cu loialitate orașul în numele Romei. Când orașul a fost în cele din urmă cucerit, a fost întemnițat și exilat la Liviana, dar Euric i-a permis să se întoarcă și să își reia funcția de episcop în 476 sau 477, în urma unei intervenții a consilierului regal Leo. Sidonius a menținut ulterior legături cu curtea lui Euric. Euric favoriza arianismul în detrimentul catolicismului, iar Sidonius a păstrat contacte cu clerul catolic din întreaga Galie și din afara ei, pentru a-i sprijini în dispute juridice și prin recomandări.
Sidonius a acceptat un anumit grad de colaborare cu curtea lui Euric, considerând-o necesară pentru a menține unitatea aristocrației romane în Galia, dar a rămas ostil goților, scriindu-i unui senator: „Tu îi eviți pe barbari pentru că au o reputație proastă; eu îi evit chiar și atunci când au una bună”. El ironiza pretențiile literare ale curții lui Euric, cunoscută sub numele de Athenaeum, și prezenta cucerirea vizigotă ca fiind responsabilă pentru o inversare a ordinii sociale, care îi plasase pe cei needucați la putere deasupra celor educați. A fost implicat în dispute juridice cu un nobil got care ocupase majoritatea pământurilor soacrei sale și a intrat în conflict cu Seronatus, pe care îl considera un colaborator pentru că îi încuraja pe aceștia să își încartiruiască trupele în vilele aristocraților romani. Ostilitatea sa față de Euric s-a reflectat în decizia de a-și deschide colecția de scrisori, publicată în jurul anului 477, cu o scrisoare care îl lăuda cu entuziasm pe Teodoric al II-lea, pe care Euric îl ucisese pentru a ocupa tronul vizigot.
Sidonius încă trăia în anul 481, dar murise deja până în 490, când succesorul său ca episcop, Aprunculus, a încetat din viață. Data morții sale a fost 21 sau 23 august. După moartea sa, a fost venerat ca sfânt în Armorica (care acoperea părți din Bretania și Normandia de astăzi).
Descendenți Relațiile de rudenie ale lui Sidonius au fost urmărite de-a lungul mai multor generații ca o narațiune a destinului unei familii, de la importanța din timpul bunicului său patern până la declinul ulterior din secolul al VI-lea sub stăpânirea francilor. Fiul lui Sidonius, Apollinaris, care a fost un corespondent al lui Ruricius din Limoges, a comandat o unitate ridicată în Auvergne la Bătălia de la Vouillé în anul 507, unde Clovis a condus francii către o victorie decisivă asupra vizigoților. De asemenea, el a fost episcop de Clermont timp de patru luni înainte de moartea sa. Nepotul lui Sidonius, Arcadius, auzind un zvon că regele franc Theuderic I ar fi murit, a trădat Clermont-ul în favoarea lui Childebert I, abandonându-și ulterior soția și mama când Teuderic și-a făcut apariția; cealaltă mențiune a sa în istoria lui Grigore din Tours este cea de servitor al regelui Childebert.
Opere Carmina
S-a păstrat o colecție de douăzeci și patru de poeme (Carmina) ale lui Sidonius, constând în versuri ocazionale, inclusiv panegirice dedicate diferiților împărați, care documentează câteva evenimente politice importante și care se inspiră în mare măsură din Statius, Ausonius și Claudian. Sidonius punea accent pe succesele și gloriile trecute ale Romei ca pe o „oglindă a crizei” pentru conducătorii contemporani, sugerând atât gradul în care Roma declinase, cât și posibilitatea unei revitalizări.
Atât în Carmen 7 pentru Avitus, cât și în Carmen 5 pentru Majorian, Sidonius făcea o trecere în revistă a foștilor împărați și concluziona că doar cei care și-au câștigat titlul prin virtute, în special prin virtutea militară a lui Vespasian și, mai ales, a lui Traian, meritau laude – o provocare implicită la adresa noilor împărați. Alte virtuți erau, de asemenea, importante; Carmen 2 îl lăuda pe Anthemius pentru măiestria sa în artele liberale.
Alte poeme aveau subiecte diferite. De exemplu, Carmen 22 este o ecphrasis (descriere artistică) a unei picturi despre al Treilea Război Mitridatic de pe peretele vilei lui Pontius Leontius „Dionysus”, unul dintre prietenii lui Sidonius, la Burgus. Vizita lui Sidonius la vilă era comparată cu o întâlnire a lui Apollo cu Dionysos, în cadrul căreia aceștia decid să se stabilească în Aquitania și să instituie acolo o cultură învățată a simpozioanelor.
Scrisori S-au păstrat nouă cărți de Scrisori, conținând un total de 147 de documente, adresate unui număr de 117 persoane diferite. Sidonius a lucrat la colecția sa de scrisori pe o perioadă îndelungată, publicând unele dintre ele la începutul anilor 470 și realizând versiunea finală a colecției în jurul anului 477. Colecția i-a fost dedicată lui Constantius, un preot din Lyon care îi era prieten personal, cu scuze adresate prefectului pretorian Tonantius Ferreolus, pe motiv că până și un preot minor ar trebui pus înaintea celor mai de seamă membri ai laicatului, deoarece Constantius ajutase la editarea volumului și datorită sfaturilor acestuia în urma asediului orașului Clermont din 473.