Pe 6 și 9 august 1945, Statele Unite au detonat două bombe atomice asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, respectiv, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Bombardamentele aeriene au ucis între 150.000 și 246.000 de oameni, majoritatea civili, și rămân singurele utilizări ale armelor nucleare într-un conflict armat. Japonia și-a anunțat capitularea față de Aliați pe 15 august, la șase zile după bombardamentul de la Nagasaki și declarația de război a Uniunii Sovietice împotriva Japoniei și invadarea Manciuriei. Guvernul japonez a semnat un act de capitulare pe 2 septembrie, punând capăt războiului.

În ultimul an al celui de-al Doilea Război Mondial, Aliații s-au pregătit pentru o costisitoare invadare a teritoriului metropolitan japonez. Această acțiune a fost precedată de o campanie de bombardamente convenționale și cu bombe incendiare care a devastat 64 de orașe japoneze, inclusiv o operațiune asupra Tokyo. Războiul din Europa s-a încheiat când Germania a capitulat pe 8 mai 1945, iar Aliații și-au îndreptat întreaga atenție către Războiul din Pacific. Până în iulie 1945, Proiectul Manhattan al Aliaților produsese două tipuri de bombe atomice: "Little Boy", o bombă cu uraniu îmbogățit de tip "gun", și "Fat Man", o bombă cu plutoniu de tip implozie. Grupul 509 Composite al Forțelor Aeriene ale Armatei SUA a fost instruit și echipat cu versiunea specializată Silverplate a bombardierului B-29 Superfortress și a fost dislocat pe Tinian în Insulele Mariane. Aliații au cerut capitularea necondiționată a Forțelor Armate Imperiale Japoneze în Declarația de la Potsdam din 26 iulie 1945, alternativa fiind "distrugerea promptă și totală". Guvernul japonez a ignorat ultimatumul.

Consimțământul Regatului Unit a fost obținut pentru bombardament, așa cum era cerut de Acordul de la Quebec, iar ordinele au fost emise pe 25 iulie de către generalul Thomas T. Handy, șeful interimar al Marelui Stat Major al Armatei SUA, pentru utilizarea bombelor atomice asupra Hiroshimei, Kokurei, Niigatei și Nagasaki. Aceste ținte au fost alese deoarece erau zone urbane mari care dețineau și facilități cu semnificație militară. Pe 6 august, o bombă Little Boy a fost aruncată asupra Hiroshimei. Trei zile mai târziu, o bombă Fat Man a fost aruncată asupra Nagasaki. În următoarele două până la patru luni, efectele bombardamentelor atomice au ucis între 90.000 și 166.000 de oameni la Hiroshima și între 60.000 și 80.000 de oameni la Nagasaki; aproximativ jumătate din decese au avut loc în prima zi. În lunile următoare, mulți oameni au continuat să moară din cauza arsurilor, bolii radiațiilor și altor răni, agravate de boli și malnutriție. În ciuda garnizoanei militare considerabile de la Hiroshima, estimată la 24.000 de soldați, aproximativ 90% dintre morți au fost civili.

Cercetătorii au studiat pe larg efectele bombardamentelor asupra caracterului social și politic al istoriei mondiale ulterioare și culturii populare, și există încă multă dezbatere cu privire la justificarea etică și legală a bombardamentelor. Potrivit susținătorilor, bombardamentele atomice au fost necesare pentru a pune capăt războiului cu un număr minim de victime și au prevenit în cele din urmă o pierdere mai mare de vieți pe ambele părți; potrivit criticilor, bombardamentele au fost inutile pentru încheierea războiului și au constituit o crimă de război, ridicând implicații morale și etice.

Context istoric

Războiul din Pacific

alt=O hartă a Asiei de Est și Pacificului de Vest în timpul celui de-al Doilea Război Mondial|dreapta|miniatura|Situația Războiului din Pacific la 1 august 1945. În anul 1945, Războiul din Pacific dintre Imperiul Japonez și Aliați intra în al patrulea an. Majoritatea unităților militare japoneze au luptat cu înverșunare, asigurându-se că victoria Aliaților va veni la un cost enorm. Cele 1,25 milioane de victime americane din cel de-al Doilea Război Mondial includeau atât personal militar ucis în acțiune, cât și răniți în acțiune. Aproape un milion de victime au avut loc în ultimul an al războiului, din iunie 1944 până în iunie 1945.

În luna decembrie a anului 1944, pierderile americane au atins un maxim istoric lunar de 88.000 din cauza ofensivei germane din Ardenne. Președintele Franklin D. Roosevelt a sugerat utilizarea bombelor atomice împotriva Germaniei cât mai curând posibil, dar i s-a comunicat că primele arme nucleare utilizabile vor fi disponibile abia peste câteva luni.

În Pacific, Aliații au recucerit Filipinele, au recapturat Burma și au invadat Borneo. Ofensive au fost întreprinse pentru a reduce forțele japoneze rămase în Bougainville, Noua Guinee și Filipine. În aprilie 1945, forțele americane au debarcat pe Okinawa, unde lupte grele au continuat până în iunie.

Pe măsură ce conflictul a progresat, raportul dintre victimele japoneze și cele americane a scăzut de la cinci la unu în Filipine la doi la unu în Okinawa.Giangreco, 2009, pp. 2–3, 49–51 Deși unii soldați japonezi au fost luați prizonieri, cei mai mulți au luptat până au fost uciși sau au comitat sinucidere. Aproape 99 la sută dintre cei 21.000 de apărători ai Iwo Jima au fost uciși. Dintre cei 117.000 de soldați okinawani și japonezi care apărau Okinawa din aprilie până în iunie 1945, 94 la sută au fost uciși;Brooks, Stanley, 2007, pp. 41–44 7.401 de soldați japonezi s-au predat, un număr fără precedent de mare.

Pe măsură ce Aliații avansau către Japonia, condițiile de viață pentru poporul japonez s-au înrăutățit progresiv. Flota comercială a Japoniei a scăzut de la 5.250.000 de tonaje brute în 1941 la 1.560.000 de tone în martie 1945 și 557.000 de tone în august 1945. Lipsa materiilor prime a forțat economia de război japoneză într-un declin abrupt după mijlocul anului 1944. Economia civilă, care se deteriorase încet pe tot parcursul războiului, a atins nivele dezastroase până în mijlocul anului 1945. Pierderea transporturilor maritime a afectat și flota de pescuit, iar captura din 1945 a fost de doar 22 la sută din cea din 1941. Recolta de orez din 1945 a fost cea mai slabă din 1909, iar foamea și malnutriția au devenit larg răspândite. Producția industrială americană a fost copleșitor de superioară celei japoneze. Până în 1943, SUA produceau aproape 100.000 de aeronave pe an, în comparație cu producția Japoniei de 70.000 pentru întregul război. În februarie 1945, Prințul Fumimaro Konoe l-a sfătuit pe Împăratul Hirohito că înfrângerea este inevitabilă și l-a îndemnat să abdice.Coox, 1969, pp. 2540–2544

Pregătirile pentru invadarea Japoniei

alt=Unchiul Sam ținând o cheie, suflecând mânecile|miniatura|Poster de propagandă al Armatei SUA înfățișând Unchiul Sam pregătind publicul pentru invadarea Japoniei după încheierea războiului cu Germania și Italia Chiar înainte de capitularea Germaniei Naziste pe data de 8 mai 1945, erau în desfășurare planurile pentru cea mai mare operațiune a Războiului din Pacific, Operațiunea Downfall, invadarea Aliaților în Japonia. Operațiunea avea două părți: programată să înceapă în luna octombrie a anului 1945, Operațiunea Olympic implica o serie de debarcări ale Armatei a 6-a a SUA menite să cucerească o treime sudică a celei mai sudice insule principale japoneze, Kyūshū. Aceasta urma să fie urmată în martie 1946 de Operațiunea Coronet, capturarea Câmpia Kantō din apropierea Tokio-ului pe insula principală japoneză Honshu de către Prima, a 8-a și a 10-a Armate a SUA, precum și un Commonwealth Corps format din divizii australiene, britanice și canadiene. Data țintă a fost aleasă pentru a permite finalizarea obiectivelor Operațiunii Olympic, realocarea trupelor din Europa și trecerea iernii japoneze.

Geografia Japoniei a făcut acest plan de invazie evident pentru japonezi; aceștia au reușit să prezică precis planurile Aliaților și să-și ajusteze în consecință planul defensiv, Operațiunea Ketsugō. Japonezii plănuiau o apărare totală a Kyūshū, cu foarte puține rezerve. În total, existau 2,3 milioane de soldați ai Armatei Imperiale Japoneze pregătiți să apere insulele de origine, sprijiniți de o miliție civilă de 28 de milioane. Estimările privind pierderile umane variau foarte mult, dar erau extrem de mari. Vice-șeful Statului Major General al Marinei Imperiale, Viceamiral Takijirō Ōnishi, a prezis până la 20 de milioane de morți japonezi.

Americanii au fost alarmati de acumularea japoneză, care a fost urmărită cu precizie prin informațiile Ultra. Pe data de 15 iunie 1945, un studiu al Comitetului Mixt pentru Planificarea Războiului, bazându-se pe experiența Bătăliei de la Leyte, a estimat că Operațiunea Downfall ar duce la 132.500–220.000 de victime americane, dintre care între 27.500 și 50.000 de morți și dispăruți. Secretarul Războiului Henry L. Stimson a comandat propriul său studiu realizat de Quincy Wright și William Shockley, care a estimat că Aliații invadatori ar suferi între 1,7 și 4 milioane de victime, dintre care 400.000–800.000 ar fi morți, în timp ce victimele japoneze ar fi fost între 5 și 10 milioane. Într-o întâlnire cu președintele și comandanții pe data de 18 iunie 1945, generalul George C. Marshall a declarat că „existau motive să se creadă” că pierderile din primele 30 de zile nu ar depăși prețul plătit pentru Luzon. În plus, cu poziția japoneză făcută „fără speranță” de o invazie a continentului lor, Marshall a speculat că intrarea sovietică în război ar putea fi „acțiunea decisivă” necesară pentru a-i „determina să capituleze”.

Marshall a început să contempleze utilizarea unei arme care era „ușor disponibilă și care cu siguranță poate reduce costul în vieți americane”: gazul otrăvitor. Cantități de fosgen, gaz muștar, gaz lacrimogen și clorură de cianogen au fost mutate în Luzon din stocurile din Australia și Noua Guinee în pregătirea Operațiunii Olympic, iar MacArthur a asigurat că unitățile Serviciul de Război Chimic au fost instruite în utilizarea lor. S-a luat în considerare și utilizarea armelor biologice.

Bombardamentele aeriene asupra Japoniei

alt=Fotografie alb-negru a unui avion cu patru motoare din era celui de-al Doilea Război Mondial, văzut de sus în timp ce zboară deasupra unui oraș. Un nor mare de fum este vizibil imediat sub avion.|miniatura|Un B-29 deasupra Osakai pe 1 iunie 1945 Deși Statele Unite elaboraseră planuri pentru o campanie aeriană împotriva Japoniei înainte de Războiul din Pacific, capturarea bazelor Aliate în Pacificul de vest în primele săptămâni ale conflictului a făcut ca această ofensivă să nu înceapă decât la mijlocul anului 1944, când Boeing B-29 Superfortress, cu rază lungă de acțiune, a fost gata de utilizare în luptă. Operațiunea Matterhorn a implicat bombardiere B-29 staționate în India care operau din baze din apropierea orașului Chengdu din China pentru a efectua o serie de raiduri asupra unor ținte strategice din Japonia. Acest efort nu a atins obiectivele strategice propuse de planificatori, în mare parte din cauza problemelor logistice, dificultăților mecanice ale bombardierelor, vulnerabilității bazelor de etapă din China și distanței extreme necesare pentru a ajunge la orașele-cheie japoneze.