Hrîhir Tiutiunnîk

Hrîhir Mîhailovîci Tiutiunnîk (în , ) a fost un scriitor ucrainean. El s-a remarcat în special prin povestirile sale scurte, fiind considerat unul dintre cei mai importanți scriitori ai literaturii ucrainene din secolul al XX-lea. A fost, de asemenea, fratele lui Hrîhorii Tiutiunnîk.

Tiutiunnîk este privit ca o voce definitorie a generației Șaizeciștilor (în ), o mișcare care a revitalizat literatura din Ucraina și sentimentul de naționalism ucrainean.

Tiutiunnîk s-a născut în satul Șîlivka din regiunea Poltava și, în timpul copilăriei, a trăit ororile Holodomorului, ale Marii Terori — care a dus la condamnarea tatălui său la gulag și, ulterior, la execuția acestuia — și ale Celui de-al Doilea Război Mondial. Aceste experiențe aveau să-i modeleze mai târziu proza, deoarece a apelat pe scară largă la propria viață în lucrările sale.

După ce a locuit în regiunea Donețk în primii ani de viață, a urmat cursurile Universității Naționale „V. N. Karazin” din Harkov, pe care a absolvit-o în 1962. După absolvire, și-a început cariera literară. A fost cunoscut în operele sale literare pentru portretele psihologice ale ucrainenilor de rând din mediul rural, pentru refuzul său de a se conforma realismului socialist, pentru utilizarea ironiei extinse și pentru criticile sale frecvente la adresa guvernului sovietic.

Cele mai notabile lucrări ale sale includ Trî zozuli z poklonom (Trei cucuvele cu plecăciune), Klîmko și Vohnîk daleko v stepu (Un mic foc departe în stepă), care se remarcă prin fundamentul lor autobiografic, bazele etice și prezentarea represiunii din epoca sovietică și a efectelor acesteia asupra vieților individuale și asupra identității naționale ucrainene în ansamblu.

Tiutiunnîk a fost pus pe lista neagră a editurilor sovietice în timpul purificărilor din Ucraina din perioada 1972–1973, deși a continuat să scrie până la moartea sa prin sinucidere, la Kiev, în 1980. El a dat vina pe guvernul sovietic pentru gestul său, din cauza controlului exercitat asupra scrierilor sale. În anul 1989, i-a fost decernat postum Premiul Național „Taras Șevcenko” pentru întreaga sa operă.

Biografie Tiutiunnîk s-a născut la 5 decembrie 1931 în satul Șîlivka, care făcea parte atunci din regiunea Poltava a RSS Ucrainene, în cadrul Uniunii Sovietice. A fost fiul lui Mîhailo Vasîlovîci (născut în 1897) și al celei de-a doua soții a acestuia, Hanna Mîhailivna. A avut un frate mai mare, Hrîhorii, născut cu un deceniu mai devreme din prima căsătorie a lui Mîhailo cu o învățătoare pe nume Ivha Fedotivna Budenna. (Inițial, Hrîhorii a purtat numele Heorhii, dar bunicul său, Feodot, l-a renumit astfel deoarece legenda spune că nu și-a mai putut aminti numele nepotului după o noapte de băut).

În timpul Holodomorului din anii 1932–1933, familia lui Hrîhir a suferit cumplit, iar pentru o perioadă, copilul a încetat să mai meargă și să mai vorbească. Câțiva ani mai târziu, în timpul Marii Terori, unchiul său, Pavlo, a fost arestat și executat într-o închisoare din Poltava, în timp ce tatăl lui Hrîhir a fost arestat de NKVD pentru „agitație contrarevoluționară” și condamnat la zece ani în gulag. El nu a fost niciodată informat oficial despre moartea tatălui său, survenită în exil la Usollag, în aprilie 1943.

După condamnarea tatălui său, a fost dus de mama sa să locuiască împreună cu fratele acesteia, Filemon, în satul Șciotove din Donbas. Inițial, a fost înscris în clasa întâi cu predare în limba ucraineană, dar aceasta a fost desființată la scurt timp, deoarece avea doar câțiva elevi. Ulterior, a fost trimis la o școală cu predare exclusiv în limba rusă pentru restul studiilor secundare.

După clasa a cincea, a abandonat școala secundară pentru a urma Școala de Meserii din Zinkiv, în regiunea natală Poltava, unde a obținut specializarea de lăcătuș de categoria a 5-a. În timpul foametei din 1946–1947, pe parcursul șederii sale la școala de meserii, a primit câteva haine și o rație de 700 de grame de pâine pe zi.

Carieră După ce a absolvit cursurile de lăcătuș, a lucrat în diverse locuri. Mai întâi, a lucrat la Harkov, la Uzina Malișev, dar în scurt timp plămânii săi au fost afectați, s-a îmbolnăvit și s-a întors la Șciotove. Deoarece nu și-a încheiat stagiul obligatoriu de trei ani la uzina din Harkov, așa cum era regula, a fost forțat să ispășească 4 luni într-o colonie de muncă înainte de a i se permite să lucreze la colhozul din sat și apoi la minele de lângă Debalțeve.

Și-a continuat parcursul profesional cu diverse slujbe la Centrala Termoelectrică din Mîronivka, apoi la Mina nr. 30 și, în cele din urmă, ca mecanic auto la unitatea de construcții miniere a biroului de transport motorizat din Krasnolutska. În noiembrie 1951, a decis să își efectueze serviciul militar obligatoriu, servind timp de patru ani ca radiotelegrafist în cadrul Flotei Pacificului. În perioada mobilizării, s-a autoinstruit și i s-a permis să urmeze cursurile școlii de seară din Golful Nahodka, apoi ale Școlii de Seară nr. 1 din Vladivostok. În octombrie 1955, a fost angajat să lucreze la depoul de vagoane din Șciotove.

În 1957, s-a înscris la Universitatea Națională „V. N. Karazin” din Harkov, studiind filologia rusă în cadrul Facultății de Filologie. La universitate, a început să fie interesat de creația literară, iar în 1960 a scris prima sa povestire, intitulată V sumerkah (în ), în limba rusă, care a fost publicată în revista Krestianka un an mai târziu, în 1961.

Totuși, au fost descoperite câteva povestiri mai vechi, precum Novici (în ), datată în 1957 și publicată în revista dactilografiată Entuziast în octombrie 1958, alături de Otstupnik (în ), publicată în decembrie 1959. Cu toate acestea, el aproape că nu a vorbit niciodată despre aceste două lucrări și, deși le-a inclus ulterior într-o carte de amintiri, nu le-a introdus în edițiile definitive ale operelor sale.

În penultimul său an de studenție, fratele său mai mare, Hrîhorii, a murit în luna august. După moartea fratelui său, a decis să reia scrisul, dar de data aceasta în limba ucraineană. Mai întâi a citit dicționarul limbii ucrainene al lui Borîs Hrincenko, iar apoi a tradus povestirea În amurg în ucraineană. Despre această schimbare, a scris ulterior: „și de atunci nu m-am mai despărțit niciodată de [limba maternă], slavă Domnului, și nu mă voi despărți de ea până la moarte”.

A absolvit universitatea în 1962, lucrarea sa de diplomă fiind o analiză psihologică a operei lui Lev Tolstoi.

După absolvire, a lucrat inițial ca profesor în regiunea Donețk, înainte de a se muta la Kiev, în 1963, pentru a lucra în redacția ziarului Literaturna Ukraina. În deceniile următoare, a activat în atelierul de scenarii al Studioului de Film din Kiev „Oleksandr Dovjenko” și la editurile Molod și Veselka. După ce s-a dedicat exclusiv activității literare, a devenit în 1966 membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina.

În 1968, la Nijîn, Tiutiunnîk a susținut o lectură a povestirii Medal (în ), despre un lucrător dintr-un colhoz care, deși suferea de foame, primea o medalie pentru muncă. Acest eveniment a avut consecințe de durată pentru Tiutiunnîk, fiind considerat de oficialii partidului drept o provocare antisovietică.

În 1969, alături de Ivan Cendei, a fost criticat dur într-un ziar sovietic pentru că nu a încorporat realismul socialist în lucrările sale, concentrându-se în schimb pe viața autentică ucraineană, dar și pentru incidentul anterior de la Nijîn. Ulterior, în timpul epurărilor din Ucraina din perioada 1972–1973, a fost pus pe lista neagră a tuturor editurilor din Uniunea Sovietică. Lucrările sale existente au fost, de asemenea, supuse unei cenzuri extrem de stricte, fapt pe care scriitorul l-a deplâns profund în privat.

Teme și stil Majoritatea operelor lui Tiutiunnîk au fost o oglindire a propriei sale vieți prin intermediul personajelor, așa cum se observă în Vohnîk daleko v stepu (Un mic foc departe în stepă) și Trî zozuli z poklonom (Trei cucuvele cu plecăciune). Toate aceste scrieri au abordat represiunea sovietică și critica sa față de modul în care ucrainenii erau tratați de guvern, o caracteristică definitorie a povestirilor sale fiind profunzimea emoțională. Un cadru frecvent în operele sale a fost peisajul rural al Ucrainei de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe care l-a marcat prin privațiuni materiale și familii destrămate.

De asemenea, în povestirile sale este utilizată pe scară largă ironia — pe care a explorat-o într-o gamă completă, de la umor blând la sarcasm amar și ironie tragică — folosind-o ca instrument artistic central. Acest lucru s-a datorat în principal a ceea ce cercetătorul Moroz numește grija sa pentru ucrainenii de rând în timp ce urmărea cum sistemul sovietic îi deforma și îi diminua, fapt care, susține Moroz, l-a făcut pe Tiutiunnîk să apeleze la ironie. Contemporanii săi, precum Mocevan și Mușketîk, au observat că ironia era una dintre trăsăturile sale literare cele mai recognoscibile. El folosea ironia ca pe o strategie de supraviețuire sub cenzură, scriind critici politice în forme ironice, astfel încât cenzorii să nu poată reforma complet lucrările.

V. O. Kuzmenko a caracterizat în general stilul lui Tiutiunnîk drept „realist-psihologic”, cu elemente de impresionism, existențialism și o aplecare către comportamentul uman irațional. Kuzmenko a încercat să îl descrie astfel pentru a contracara tendința comună de a-l vedea pe Tiutiunnîk doar ca pe un realist social sau un cronicar etnografic, concentrându-se în schimb pe filosofia sa.

Opere Trî zozuli z poklonom (în ) este o povestire publicată în 1976, fiind una dintre cele mai încărcate emoțional lucrări ale sale. Figura paternă aflată în centrul poveștii este Mîhailo, care a fost arestat și trimis într-un lagăr de muncă din Siberia, reflectând destinul propriului tată al lui Tiutiunnîk, numit tot Mîhailo, care a fost victima represiunii.

Povestirea detaliază absența, dorul și oferă un comentariu asupra conexiunilor umane sub un sistem totalitar. Tatăl din povestire scrie o scrisoare din lagăr pe un ton plin de suferință, care reflectă propriile sentimente ale lui Tiutiunnîk despre ceea ce simțea că fusese luat generației sale de către sovietici — și anume, dreptul de a-și exprima deschis durerea. De asemenea, lucrarea este o oglindire a temelor sensibilității etice și a refuzului de a încadra oamenii în roluri sau opinii rigide, elemente prezente în cea mai mare parte a operei lui Tiutiunnîk.

În același an, a publicat povestirea Klîmko. Deși este o lucrare de ficțiune, povestea se inspiră din experiența proprie a lui Tiutiunnîk, care în 1942, la vârsta de 12 ani, a mers pe jos din Donbas până în regiunea Poltava, traversând teritoriul ocupat de germani. Deși nu este o experiență strict autobiografică, scopul principal a fost acela de a arăta că oamenii obișnuiți au capacitatea de a face bine, chiar și în condiții imposibile, cum ar fi ocupația.

Vohnîk daleko v stepu (în ) a fost publicată câțiva ani mai târziu, în 1979. Bazându-se pe propria viață a autorului, protagonistul, Pavlo, are de asemenea o adolescență dificilă în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial și încearcă să dea dovadă de stăpânire de sine emoțională, chiar și în condiții de sărăcie extremă, așa cum a făcut Tiutiunnîk însuși.

Viața personală și moartea La universitatea din Harkov, și-a cunoscut soția, pe Liudmîla Korețka, care era studentă la secția de ucraineană. Împreună au avut doi copii: Mîhailo și Vasîl.

În memoriile lui Hrîhorii Avrahov, un prieten de-al lui Tiutiunnîk, acesta este descris ca fiind „înalt, brunet, cu un breton rebel și o energie care domina încăperea”. Avrahov a observat că, deși în exterior Tiutiunnîk părea puternic, era profund fragil și vulnerabil. Prietenia dintre Avrahov și Tiutiunnîk a fost una de lungă durată, după ce s-au întâlnit pentru prima dată la o redacție a ziarului Literaturna Ukraina din Cerkasî, în 1964.